Sensul teologic al artei
articol aparut in Cultura, nr. 191 din 2008-09-18» cultura literara » Stricto sensu/ri
Autor: AL. CISTELECAN
Cu toate ca n-am nici o calificare, o spun din capul locului: Marko Ivan Rupnik este unul din marii artisti contemporani. Iar în domeniul artei mozaicului nu m-ar mira deloc sa fie chiar cel mai mare. Prima lui opera semnificativa, capela papala „Redemptoris Mater“, comandata de Ioan Paul al II-lea, a deschis doar o serie de lucrari raspândite acum prin toata lumea (una dintre ele chiar la Cluj, în noua catedrala ortodoxa). Dar Marko Ivan Rupnik nu e mai putin un teolog, cu profunda – si empatica – deschidere spre teologia rasaritului (ca stralucit elev al cardinalului Tomas Spidlik) si cu un arc al reflectiei care se întinde, desigur, si asupra problemelor de azi ale artei. Iar una dintre cartile lui dedicate acestor probleme a aparut, în traducerea mai mult decât admirabila a lui Ioan Milea, anul trecut la Editura Galaxia Gutenberg. E vorba de „Arta, memorie a comuniunii“.
Confruntari
Fiind, la baza, o teza de doctorat, cartea are o structura exegetica aplicata, ideile personale venind doar acolo unde subiectul e sublimat. Acest lucru se întâmpla cu economie, ba chiar cu zgârcenie (cu zgârcenia cuvenita), prioritate având, fireste, operatiile descriptive si interpretative. Caci subiectul ca atare al cercetarii îl reprezinta „sensul teologic misionar al artei în eseistica lui Viaceslav Ivanovici Ivanov“. Viaceslav Ivanov e unul din marii simbolisti rusi, expatriat în 1924, si stabilit în Italia (Padova si Roma). Chiar daca la noi nu e prea cunoscut în aceasta calitate, el a avut, în anii din urma, un foarte bun PR, întrucât formula cu care Ioan Paul al II-lea îsi rezuma viziunea asupra unitatii – sau complementaritatii – dintre catolicism si ortodoxie („a respira cu amândoi plamânii“), îi apartine. Nu poezia lui Ivanov e, însa, ceea ce-l intereseaza pe Rupnik, ci gândirea articulata a acestuia, si îndeosebi viziunea sa asupra istoriei si ontologiei artei. „Gânditor acut, cu un spirit profund, patrunzator, cu o inteligenta care se distingea prin privirea sintetica asupra istoriei si a evenimentelor contemporane, printr-o lectura profetica a acestora“ (p. 17), Ivanov reprezinta o prisma prin care sunt evaluate, de fapt, problemele actuale ale artei. De la acestea si porneste Marko Ivan Rupnik – si mai ales de la constatarea rupturii dintre arta si credinta. Modernitatea a divortat arta de religie si în toata istoria ei „legatura dintre religia crestina si arta era vazuta mai degraba la modul negativ“ (p. 9). Aceasta ruptura radicala duce însa, în viziunea lui Rupnik, la o arta „în care omul nu mai este om, nici macar un animal, ci doar expresia unei orori“ (idem). Eliminarea elementelor de credinta din arta a provocat, însa, si o revenire „a nostalgiei, a manierismului, a psihologismului, a ocultului si a para-religiosului“, dând impresia ca arta recupereaza ceva din dimensiunea sacra. Dar asa-numita „arta sacra“ de azi nu e decât „un compromis între o arta contemporana careia i se rapeste un pic din agresivitate, din violenta [...] si careia i se alipeste un pic de conventionalitate“ (ibid). Separatia celor doua sfere e vazuta de Rupnik, în termeni dramatici, ca o trauma nu doar a culturii sau/si a religiei, ci a omului însusi. Iar solutia acestei (acestor) traume e cautata într-un nou dialog dintre arta si credinta. Dar asta nu înainte de a examina bazele acestui posibil dialog, nu înainte, asadar, de a examina însasi posibilitatea acestui dialog necesar (întrucât salvator). Problemele cu care se confrunta Rupnik sunt subliniate apasat: „exista oare vreo conexiune între arta si religios sau cele doua elemente pot doar sa se foloseasca unul de celalalt? Legatura dintre ele este oare doar una ocazionala si descriptiva? Conditionarea lor trebuie sa fie oare neaparat în avantajul unuia si în detrimentul celuilalt sau, dimpotriva, nu sunt ele cumva chiar doua expresii ale uneia si aceleiasi realitati?“ (p. 10). în termeni si mai concreti, „trebuie – zice el – sa avem curajul sa ne întrebam daca nu cumva, odata cu slabirea religiozitatii în cultura noastra si cu impunerea unei forma mentis nereligioase, nu am avut parte deopotriva si de o decadenta a ceea ce este arta si daca nu cumva golul si epuizarea creatiei artistice reprezinta acelasi punct de criza pe care îl dezvaluie lipsa dimensiunii religioase a culturii noastre“ (p. 12). Însasi retorica acestor întrebari sugereaza deja nu doar o complementaritate vitala între cele doua, ci un punct de identitate, o ontologie nu similara, ci comuna. „Este timpul – o spune pe sleau Rupnik – sa ne punem aceasta întrebare: descoperind adevaratul sens al artei descoperim oare si un sens al religiosului?“ (p. 13). Ecuatia, desigur, se poate inversa; rezultatul ramâne, însa, acelasi: arta si religia au acelasi punct originar, chiar daca limbajele lor se diferentiaza pâna la – macar uneori – antagonism.
Lumea de azi are drept unica „baza comuna“ a convietuirii „economia“, „cu a sa forma mentis a consumului“ (p. 14). Numai ca economia si consumul, ca singurele valori cu adevarat universale, reprezinta „cea mai adânca expresie a unei convietuiri ratate a omenirii“ (idem). Convietuirea umana presupune deschiderea spre celalalt, o conditie relationala si dialogica; iar aceasta conditie e realizata deopotriva prin religie si arta. De aici porneste Marko Ivan Rupnik, descriind, prin prisma lui Ivanov, conditia artei si religiei si gasindu-le punctul comun de iradiatie; punctul comun al originii si al finalitatii, dar si, nu mai putin, morfologia diversa.
Arta în misiune
Conceptia lui Ivanov, analizata riguros, se poate rezuma în viziunea teurgica a artei. în multe puncte ea se atinge de viziunea gândiristilor nostri, îndeosebi în flexiunea nostalgiei paradisiace; dar mai ales se leaga cu viziunea argheziana, doar ca Ivanov si-a urmarit mai consecvent ideile si le-a promovat mai coerent; nu într-un „sistem“, desigur, dar destul de articulat pentru a putea constitui baza unuia. Dar, cum spuneam, ideile si viziunea lui Ivanov constituie pentru Rupnik doar o parabola a conditiei artei si a conexiunii vitale dintre ea si credinta. De la ideile limpezite ale lui Ivanov, Rupnik sare, la fiecare aspect problematic, la conditia actuala a artei si religiei. El contrapuncteaza conceptia lui Ivanov cu a lui însusi, desi contrapunctele puse de el sunt în armonie, poate chiar în sintonie, cu ideile desfasurate ale lui Ivanov. Oricum, între ele nu exista o linie de despartire neta, ci mai degraba o „comuniune“.
Principiul artei e similar, pentru amândoi, celui al iubirii, amândoua determinându-l pe om „sa-si paraseasca egoismul“ si sa se deschida plenar spre celalalt. Iubirea e, fireste, legatura dintre om si Dumnezeu, reprezinta fondul constitutiv al acestui colocviu; dar ea este, totodata, „singura realitate care exista si care, totodata, nu-l constrânge, nu-l asupreste, nu-l forteaza cu nimic pe celalalt“ (p. 120). Iar actiunea artei e întru totul similara celei a iubirii (de nu cumva ea însasi e un gest de iubire). Si în arta, „artistul îsi moare siesi“, reînviind, însa, „în adevarata sa identitate“: si anume „ca sacerdot al comuniunii, al comunicarii teurgice, ca o calauza calauzita pe drumul spre jertfa plina de dragoste“ (p. 145). în acest sens, „arta este cristica“ prin conditie (p. 146), nu doar prin similitudine; si ea „contribuie la acelasi proces de întrupare si de istoricizare a Memoriei lui Dumnezeu“, „fiind organizarea vizibila, istorica“ a memoriei divine. E un concept sofianic al artei, soloviovian în esenta, macar pentru ca porneste de la conceptul de sofia al lui Soloviov, de la conceptul de întelepciune care a asistat la crearea lumii si care pastreaza în memoria sa totul. Iar arta din fântâna acestei Memorii porneste. Iar misiunea ei nu poate fi alta decât restabilirea acelei comuniuni originare, fondatoare. Marturia artei, „ce tine de teurgia libera“, „scoate în evidenta faptul ca exista o unitate libera si ca, prin urmare, nu au nici o justificare apararile centrifugale, care nu înseamna altceva decât a satisface principiul auto-afirmarii, în loc de a-l satisface pe acela al aderarii la comuniune“ (p. 169). Daca acest principiu teurgic e asumat – ca libertate -, arta „devine profetica pentru celelalte modalitati de cunoastere si pentru celelalte dimensiuni ale culturii“ (p. 171). E, desigur, o cale de a scoate arta din conditia marginala si a o reaseza – ori doar aseza – în pozitie centrala; nu dominanta, ci doar iradianta. O asemenea arta, vazuta ca iubire-cunoastere-creatie, devine, dupa Rupnik, „materializarea biruintei asupra oricarui rau“; devine, pe scurt, „transfigurarea fetei pamântului“, „materializarea shalom-ului universal“ (p. 180). Acesta ar putea fi sensul teologic al artei, vazuta nu ca ancilla teologiae, ca ilustratoare de doctrine, ci în identitatea sa profund salvatoare.
Ori de câte ori teologii scriu estetica ei dau artei un sens (si o misiune) care o transcende, dar o si subordoneaza. Marko Ivan Rupnik nu face din sensul artei – si nici din misiunea ei – o violenta asupra identitatii. Dar porneste dezbaterea de la identitatea profunda dintre arta si religie si dintre amândoua si iubire.
* Marko Ivan Rupnik (n. 1954, la Zadlog, Slovenia) e profesor la Universitatea Gregoriana si la Institutul Pontifical Oriental din Roma. A studiat artele plastice la Accademia di Belle Arti din Roma si teologia la Gregoriana. A publicat numeroase carti de teologie (multe dintre ele aparute si în româneste). E directorul Centrului „Ezio Aletti“ din Roma si al scolii de arta a mozaicului din cadrul sau. A realizat, de asemenea, numeroase mozaicuri, atât în Europa, cât si în America.