Avem o problema: intelectualii
articol aparut in Cultura, nr. 191 din 2008-09-18» cultura cultura politica »
Autor: Bogdan Duca
III. Tinerii de stanga
În a treia categorie a intelectualilor de stânga de la noi intra majoritatea colegilor mei de generatie. Tineri, rebeli, ei traiesc drama generatiei interbelice: nu au cum si de ce sa mai fie eroi. Totul pare sa fi fost facut pentru ei. România este (cât de cât) în hotarele sale istorice, comunismul a cazut în urma unei revolutii la care, din ratiuni biologice, nu aveau cum sa participe. Nici Piata Universitatii nu le-a fost accesibila.Discipolii lui Agamben
Ei traiesc într-un fragment de istorie caracterizat prin neimplicare sociala Oamenii ies în strada sa protesteze doar din ratiuni... microbistice. Prezenta la vot este una redusa, agenda politica intereseaza tot mai putine persoane iar nevoia de schimbare nu mai este un imperativ pentru contemporanii nostri valahi.
Lumea are de toate (desi se plânge ca nu are nimic). Vaicarelile socialiste sunt contrazise de proliferarea hypermarketurilor si a mall-urilor pline pâna la refuz. De ce sa fie oamenii nemultumiti?
Aceiasi tineri intelectuali de stânga sunt victimele establishmentului din arta si cultura. Piata a fost deja ocupata. Fie ca vorbim despre „zeii“ intelectualitatii de dreapta (si mai ales despre „sfânta treime“: Liiceanu, Plesu, Patapievici), fie despre bogatii intelectuali de stânga (Lefter, Musat, Andreescu si ceilalti beneficiari de granturi si burse oferite generos de tovarasii din Occident), exista un establishment care face prea putin loc si tinerilor veniti în ultimul moment, mai ales daca acesti tineri nu au veleitati orientale de... pupincuristi.
As fi însa nedrept daca as lasa impresia ca dimensiunea revolutionara a acestor tineri este conditionata doar de efemerele „divinitati“ culturale de la noi. Nu ar fi deloc adevarat. Acesti tineri sunt formati în cultura occidentala recenta, preponderent de stânga. Departe de a fi „copii minune“ (gen Gava – despre care ar fi amuzanta o discutie, în alta parte), ei sunt descoperitori ai unor forme de manifestare culturala total straine de cele ale parintilor.
Derridarieni, zizekieni, discipoli ai lui Agamben, leninisti, marxisti „de ziua a saptea“ – caci ortodoxia marxista a esuat de ceva timp -, rortyrieni, lacanieni, ecologisti sau pur si simplu cheguevaristi, tinerii de stânga de la noi importa ceea ce au gasit într-un Occident cultural mult mai luxuriant decât cultura de acasa (plicticos cantonata între Maiorescu si Noica, plus vizite obligatorii pe la Eliade si Cioran). Cert este ca acesti tineri aduc un suflu nou – dar este acest suflu unul bun? Eu cred ca nu.
O polemica cu acest nou fel de a pune problema în cultura noastra nu se poate însa face pe logica „partinica“ de la noi, care functioneaza pe principiile: „Esti umanist de-al lui Gabriel Andreescu? Atunci trebuie sa te combat chiar daca vrei sa îmi spui ca 1 si cu 1 fac 2. Esti zacuscar de-al lui Horia Patapievici? Atunci esti de-al nostru si trebuie sa îti protejez penisurile expuse prin New York“.
Ne putem aseza, în schimb, într-o traditie de gândire pe care, în virtutea rezultatelor sale, sau în virtutea credintei noastre sincere în ea, sa o creditam ca fiind solutia cea mai buna. A sosit, probabil, momentul sa polemizam pe idei si nu pe baza unor amicitii sau complicitati.
Sinceri si directi
Tinerii acestia de stânga au o mare si periculoasa calitate: sunt sinceri. Zacuscarii care au tapat de bani ICR-ul si l-au facut pe Horia Patapievici sa devina avocatul pro bono al unei cauze straine de propriile sale opinii nu au nimic în comun cu spiritul „capusar“ din cultura noastra. Ei îsi exprima opiniile deschis si direct. Mai mult ca sigur, daca indolenta celor de la ICR nu ar fi existat si li
s-ar fi cerut acestor zacuscari sa îsi modifice cumva expozitia, toti si-ar fi aparat fara rezerve „operele“.
Nici unul dintre ei nu a simtit nevoia sa scrie elogii la adresa finantatorului (de genul acelor teribile „De ce îl iubim pe Gabriel Liiceanu“ sau „De ce iubim Editura Humanitas“, prin care si-a ucis posteritatea doamna Ioana Pârvulescu).
Pentru acesti intelectuali de stânga boemia face parte din propriul lor proiect cultural. Faptul ca îsi publica lucrarile la edituri obscure, ca îsi petrec vacantele în corturi prin Vama Veche sau pe vârf de munte (chiar si atunci când au bani), reminiscentele hippie ale stilului lor de viata îi determina sa fie eliberati de anumite compromisuri de ordin material (desi au toate sansele sa fie niste oameni bogati – ca un facut, stânga este mai tot timpul mult mai bogata decât dreapta).
În schimb, acesti tineri sunt victimele unor paradigme ideologice, paradigme care le marcheaza întreaga cariera intelectuala si nu numai, determinându-i sa contribuie, alaturi de colegii lor „seniori“ din partea stânga a ecranului lumii, la construirea unei realitati straine de valorile clasice ale acesteia. Inocenta lor individuala ascunde însa mizeria unor utopii periculoase.
Spuneam ca tinerii de stânga au fost privati de revolutionarismul altor perioade istorice (mai recente sau mai îndepartate). Acest lucru a constituit, din punctul meu de vedere, un mare dezavantaj pentru ei. O utopie consumata de istorie este mai putin periculoasa decât o utopie pe care istoria o gesteaza perpetuu, construindu-i o imagine de-a dreptul mesianica. Mai grav, o utopie ideologica ce se construieste într-un timp al laxismului, precum timpul nostru, sufera nu putine modificari interne. Revolutionarismul acestei noi stângi este, în multe curente, conditionat de aceasta lene sociala ce ne marcheaza. De exemplu, avem relativismul, care nu poate fi înteles decât ideologic, element fundamental al noii utopii.
Relativismul – un miraj
Unde este totusi ruptura dintre stângistii „maturi“ si cei tineri? Practic, participa aproape toti, constient sau nu, la acelasi proces, de construire a unei noi lumi, sub semnul noii tolerantei, al relativismului cultural si moral, al multiculturalismului si al corectitudinii politice.
Deosebirea vine din experienta. Este mult mai greu pentru Gabriel Andreescu, dizident în timpul regimului comunist, sa aiba aceeasi întelegere pentru marxismul clasic pe care o au, de exemplu, Alexandru Cistelecan sau Dragos Bucurenci.
De asemenea, pentru nici unul din reprezentantii vechii generatii de stângisti postcomunisti, mizele nu sunt la fel de mari ca pentru cei din generatia tânara. Pentru „batrâni“, socialismul soft (numit cu multa lejeritate si spre confuzia tuturor „liberalism“) a fost rezultatul unui proces natural, cumva, de „deosebire a duhurilor“.
Dupa 1996, când am primit cel mai important semnal cu privire la stabilitatea democratiei de la noi, era firesc ca blocul opozitiei anticomuniste sa se rupa. S-a rupt cum era mai rau, dupa un esec politic de rasunet: cel al monstruoasei si ilogicei coalitii CDR-USD-UDMR., dar aceasta este o alta poveste. Ce conteaza este faptul ca în aceasta ruptura gasim punctul de geneza a intelectualilor de stânga postcomunisti. Ei au devenit de stânga pentru ca au descoperit ca asa e la moda în Europa. Au devenit de stânga pentru simplul motiv ca stânga le-a oferit granturile de cercetare, iar în locul unei drepte coerente, la noi în tara se construia un soi de munte Olimp pe vârful caruia erau urcati doar câtiva alesi.
Dar acesti oameni au, în marea lor majoritate, o calitate. Sunt anticomunisti, or tocmai acest anticomunism îi fereste de abdicari prea mari de la valori.
Tinerii stângisti au prins atât crepusculul zeilor din Olimp, cât si incoerenta din ce în ce mai mare a unei stângi lipsite de identitate.
În schimb, ei au fost vrajiti de un Occident cultural ce a fost construit sa fascineze. O filosofie dupa chipul si asemanarea omului, o cultura bine afumata cu „iarba“, dar din care nu lipseste eruditia gratuita.
Eu însa cred ca aceasta vraja este mult mai periculoasa decât orice alternativa...
Erata:
În articolul de acum trei saptamâni m-am întrebat de ce domnul Mihail Sora, un intelectual fata de care am tot respectul, a acceptat sa ramâna ministru al învatamântului în Guvernul Roman I, Guvernul responsabil de mineriada din iunie 1990. Aflu, prin intermediul Luizei Palanciuc, cum ca domnul Mihail Sora, spre onoarea domniei sale, si-ar fi prezentat demisia în timpul acelor tragice evenimente. Ca urmare, fac cuvenita rectificare si îmi cer scuze pentru eventualele neplaceri pricinuite.
Informatia mea se baza pe datele oferite de Wikipedia cu privire la Guvernul Roman I, conform carora domnul Mihail Sora a fost ministru al învatamântului pâna la încheierea efectiva a mandatului acestui guvern, pe 28 iunie 1990.