Misterioasa disparitie a orasului
articol aparut in Cultura, nr. 191 din 2008-09-18» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
Se prea poate ca viziunea idilica si paradisiaca a Bucurestiului interbelic, ce i-a confiscat pe câtiva visatori incurabili, sa fie reflexul compensator al unei frustrari imaginare. În 1946, tânarul N. Steinhardt – „copilul batrân“, cum îl vedea parintele sau – constata ca Bucurestiul, literar vorbind, „a cunoscut o soarta vitrega. Unii, coplesiti de stralucirea metropolelor Occidentului, nici n-au mai stiut sa-l vada (…). Altii sunt mai hotarâti în atitudinea lor : urasc si dispretuiesc Bucurestiul. Acestia sunt cei mai numerosi, ei dau tonul în istoria noastra literara.“ Si totusi, insista Steinhardt, pare ciudat : „În celelalte orase ale lumii, scriitorii au fost recunoscatori oraselor lor, le-au cântat cu dragoste sau cu interes sau cu bunavointa. Londra lui Dickens e foarte adeseori sumbra, dar pe strazile ei circula un Micawber, un Pickwick, un Mataloni. La John Dos Passos, New Yorkul e groaznic, dar e maret. Pe aceeasi linie unanimista, Alfred Döblin a zugravit un Berlin halucinant, viu, atragator, intens si el. Maupassant priveste Parisul sceptic si dezamagit, dar Sena si localurile de suburbie de pe malurile apei nu sunt lipsite de o dulce melancolie. La Jules Romains cel putin, Parisul domneste ; e personajul principal, fiinta care traieste ca nimeni alta… de ce la noi marele oras n-a inspirat macar un gând poetilor ? Nota dominanta ramâne a lui Bacovia, mult inspirata desigur, dar mohorâta, aducatoare de jale.“ Explicatia lui Steinhardt vizeaza nu o atitudine – ce poate fi rodul visarii salonarde sau al urii de mahala -, ci o realitate : Bucurestiul iubit, atâta de cântat mai ales dupa instaurarea comunismului, e, zice Steinardt, „inegal, si adesea urât. Blocurile stau tepene, izolate, cu scari de serviciu si ziduri goale în bataia vântului, expuse privirilor, ca decorurile vazute din culise, uriase aparitii impudice, a caror murdarie n-o scuza si n-o accentueaza frumusetea. Strazile cu casute pierdute în iarba gradinilor sunt taiate de case de raport în beton, construite la repezeala, aruncate la întâmplare. Unele se ucid pe altele (…) Cât despre cladirile noastre publice, sunt mai toate disproportionate.“ Într-un oras scund, urât si foarte întins, Steinhardt nu distinge decât trei cladiri publice „cu adevarat adaptate orasului în care se afla asezate : Ministerul de Domenii, Casa de Depuneri sau Ministerul Lucrarilor Publice. Aceasta e realitatea. Restul e literatura urbanistica“ – încheie sec autorul „Jurnalului fericirii“. În alt loc deplânge joaca infantila si frivola cu numele strazilor : în Bucuresti e o manie, o molima veche a schimbarii numelor de strazi „pentru a fi înlocuite cu acelea ale unor personalitati mai mult sau mai putin cunoscute“. Observatia lui ramâne de o actualitate … vesnica, pâna mai ieri-alaltaieri, când doi intelectuali tomnatici si anticomunisti cred ca schimbarea Primaverii cu numele ilustre ale unui cuplu de vajnici militanti antitotalitari ar reprezenta ultima si decisiva lovitura data comunismului gata mort. Ieftina rasplata, scumpa naivitate ! Sau ipocrizie oportunista ?! „Dar despre intentiile bune proverbul englez zice ca drumul spre iad e pavat cu ele“ – spune Steinhardt, explicând ca „în iadul Bucurestiului estival, cu beton înflacarat, era racoritor sa stii ca exista o strada a Melodiei, o strada a Suvenirului, una a Linistei, alta a Modei“. Acum a venit (a ramas !) moda schimbarii Primaverii… „Comisia de nomenclatura – intervine hotarât, logic si rational doctorul în drept constitutional -, desigur, e silita sa dea rasplata postuma multora, o rasplata ieftina. Dar, în afara de cazuri vadite, credem ca ar face mai bine sa intervina cât de rar. Cinstirea acelora carora societatea le-a ramas datoare se impune. Dar sa mai lasam Bucurestiului ceva din farmecul lui putin provincial, putin levantin, putin romantic. Sa rabdam câteva nume ce par unora arhaice. E o nevinovata compensatie ce poate fi lasata, ca o ultima bucurie, încapatânatilor amatori de iluzii.“ Nostalgic, Steinhardt se opune „indignarii“ autorului unui articol de ziar ca mai exista pe lânga Piata Sf. Gheorghe o strada Frângefier, nume atât de perimat: „Ei, dar numele proprii au mai putin farmec si oricât de destoinici ar fi fost Ion Petrescu sau Gh. Popescu – riposteaza el –, e mai usor, mai omenesc si mai placut sa întrebi de Drumul Sarii, de str. Frumoasa sau de str. Buciumului“. Si totusi, în pofida staturii scunde si a prafului rural ce caracterizeaza Bucurestiul, orasul nostru detine comori ascunse a caror mostenire nu stim s-o pretuim. Din contra, dezmostenim strazi, locuri si case ale caror ziduri respira cultural prin fostii lor locatari mai mult sau mai putin celebri. În pasionanta lui rubrica „SOS Bucuresti“ din „Dilema“ – rubrica pe care as include-o în bibliografia scolara obligatorie – dl Andrei Pippidi semnaleaza fara nostalgii visatoriste, dar cu simt istoric – va sa zica patriotic – soarta vitrega a acestor semne si urme ale culturii bucurestene inter- si postbelice. Asa, de exemplu, scrie despre casele memoriale bucurestene, colectiile pe care le adapostesc si aventurile prin care ele au trecut sub vremi. Mai întâi atrage atentia asupra exemplelor ce ne stau la îndemâna : „A vesnici amintirea unui om de seama prin pastrarea pioasa a obiectelor de care s-a înconjurat în timpul vietii, a lasa neatinsa colectia de arta sau de relicve istorice pe care a adunat-o cineva pentru a educa generatiile urmatoare, acestea sunt idei care, într-un fel sau altul, deriva din Revolutia franceza. De exemplu, cred ca nu exista casa memoriala mai veche decât aceea a lui Goethe de la Weimar. Acelea ale lui Voltaire de la Ferney sau din marginea Genevei vor fi fost puse în scena la câtava vreme dupa moartea lui. Iar mai târziu, cu duiumul li s-a facut unora, mari de tot, mai asa si asa sau chiar maruntei, locuri de memorie, daca nu de cult national. Europa fusese imediat imitata peste Ocean : Washington la Mount Vernon si Jefferson la Monticello si-au avut conacele pastrate ca tinte ale unor pelerinaje patriotice. Nici nu era nevoie ca marii oameni sa fie întotdeauna învingatori : Generalul Lee, comandantul trupelor sudiste în razboiul de secesiune, îsi are si el altarul sau lânga Arlington. La Londra si la Paris vizitatorii strabat sali ticsite de opere de arta al caror ansamblu a fost constituit de interesul unui amator generos din secolul al XIX-lea.“ Iar la noi? „La noi, s-a zabovit atât de mult pregatirea constiintei nationale pentru acest fel de educatie, încât regimul comunist n-a gasit case memoriale si, dupa criterii atent cântarite, le-a organizat el în toata tara, de la Ipotesti pâna la locuinta cutarui militant obscur al partidului din ilegalitate. La Bucuresti, Muzeul orasului, la reorganizarea sa în anii '50, a primit ca donatii mai mult sau mai putin silite o duzina de case. Poeti (Arghezi la Martisor, Bacovia, undeva pe lânga Cimitirul Bellu) sau oameni de stiinta (Gh. Marinescu, Victor Babes) îsi aveau astfel consolidat statutul istoric pe care-l reclama familia. În celelalte cazuri era vorba de colectii de arta consacrate ca Simu, Zambaccian, Slatineanu, Severeanu, Oprescu sau se asigura prezervarea operelor unor artisti mai vechi si contemporani (Tattarescu, Storck, Iser, Medrea)“. Adevarat ca, dupa ce au functionat o vreme ca „unitati“ de sine statatoare în timpul regimului comunist, tot atunci aceste colectii s-au vazut „cooperativizate“ si bagate cu sila în fostul sediu al Ministerului Finantelor de pe Calea Victoriei. Cooperativa
s-a numit Muzeul Colectiilor, organizat „la repezeala în urletele Tamarei Dobrin“ – cum îi staruie în ureche istoricului Andrei Pippidi. Muzeul Simu fusese darâmat de dragul „Evei“… Acum cea mai veche dintre colectiile cooperativizate, colectia Theodor Aman, s-a redeschis în fine dupa restaurare, iar colectia Maria si Dr. George Severeanu a fost si ea restaurata – constata cu multumire Andrei Pippidi. Nu tot asa s-a întâmplat în anii nostri (postdecembristi) cu cladirea din str. Domnita Anastasia nr.7 : „casa în care a trait din 1854 pictorul Gheorghe Tattarescu (1818 – 1894) – ne spune istoricul – este închisa. Poarta cu lacat împiedica intrarea într-o curte cu geamlâc, caracteristica pentru casele din vremea aceea. Interiorul muzeului (inaugurat în 1953) cuprindea, în încaperile de la parter si etaj, mobilierul, biblioteca si tabloruile lui Tattarescu.“ Continuând sa înfatiseze roadele investigatiei sale, dl Andrei Pippidi ne spune ca „acestea din urma au putut fi vazute recent într-o expozitie organizata la Palatul Sutu, iar Institutul Cultural Român a editat un luxos album, «Gheorghe Tattarescu si contemporanii sai». Ceea ce însa trebuie restituit este atmosfera casei în care a locuit artistul, asa cum o pastrase nepoata lui, Georgette Wertheimer, care a fost primul curator al muzeului.“ Si mai grav este ca din strada Masaryk (fosta Fucik) nr. 27 a disparut un … muzeu !
Acolo era – scrie Andrei Pippidi – Muzeul Dr. Gheorghe Marinescu, „cu o colectie impresionanta de obiecte, documente si fotografii care evocau biografia si personalitatea marelui neurolog“. Pe vremuri – pe vremea comunismului – grija institutiei o purta fiica savantului, batrâna domnisoara Marinescu. Dar, constata stupefiat istoricul, acum muzeul nu mai e: „Casa lunga si joasa din stânga aleii nu mai are firma. Casa din fund în care a trait savantul este ascunsa de peretele de plastic aplicat peste gard, dupa o moda care s-a raspândit la noii îmbogatiti. L-am întrebat pe un barbat care spala o masina unde e muzeul si mi-a raspuns ca nu mai e nici un muzeu de vreo trei ani. Casa e a dlui Pârâu («Cum, nu stiti ? De la Romgaz»).“ Cu nesfârsita candoare, ilustrul istoric se întreaba : „E posibil sa dispara un muzeu? Unde s-a dus ?“ Cum : unde s-a dus?! Pe apa Sâmbetei. Dle Pippidi, precum bine vedeti, în curând „moda“ despre care vorbiti se va raspândi. Gura memoriei va fi închisa. Casele memoriale vor ramâne în spatele „peretelui de plastic“ al noilor îmbogatiti : dl Pârâu va deveni Fluviu si mai mult decât atât… Cât mai e, Bucurestiul interbelic, „paradisul“ din capul visatorilor nostalgici, va fi înghitit de oceanul de plastic ce atâta îl mira pe venerabilul istoric : în povestea muzeului e înscrisa parabola disparitiei unui întreg oras.