A trai, a scrie
articol aparut in Cultura, nr. 191 din 2008-09-18» cultura editorial » editorial
Autor: AUGUSTIN BUZURA
Zilele trecute, stiind ca ma mai desparte putin timp pâna la împlinirea unei vârste rotunde, o tânara ziarista m-a întrebat ce simt si care sunt evenimentele din viata mea asupra carora ar merita sa ma opresc în mod deosebit. Dintre toate posibilele raspunsuri la o întrebare de genul acesta, cel mai mult mi-a placut autobiografia lui Herman Broch scrisa la insistentele unei studente: „Am trait si am scris, asta-i tot“. Într-adevar, viata unui scriitor sunt cartile sale, iar acestea se afla la îndemâna oricui, în librarii sau în rafturile bibliotecilor. Restul e munca pâna la epuizare si tot atâta nemultumire, caci rareori cuvintele se lasa supuse si obligate sa redea întocmai ceea ce simti. Adânc în noi, nenumarate nuante, culori, fractiuni de sentimente, îndoieli si sperante, trairi dintre cele mai surprinzatoare asteapta, deseori în zadar, verbul si forta care sa le scoata la lumina. Te iluzionezi ca salvarea va veni odata cu viitoarea pagina, cu romanul urmator. Dar fiecare carte este un drum strabatut, un nou esec în raport cu modelul lui mental si o dureroasa spaima în fata presiunii tot mai brutale a timpului. Câte sanse mi se vor mai da? La câte încercari mai am, oare, dreptul? Deocamdata ma intriga un sentiment foarte amestecat: nu stiu daca sa ma bucur ca am ajuns aici sau sa ma sperii ca am ajuns aici, când simt ca vârsta este atât de vulnerabila si când stiu ca am abuzat de îngaduinta Celui de Sus. Am întâlnit de trei ori sinistrul chip al Inevitabilei. Am profitat, oare, cum se cuvine de victoria mea provizorie? Nu stiu, dar sper. Ratiunea spune una, sentimentele, cu totul altceva. Odata cu trecerea timpului, numarul întrebarilor, în loc sa scada, sporeste. Iar raspunsurile lipsesc. Astfel, în ultimii ani, am încercat sa ma conving ca sfârsitul nu este cu adevarat sfârsitul. Drept urmare, am citit cam tot ce se putea: stiinta, ezoterism, religie, în speranta ca voi ajunge sa ma apropii cu ochii mintii de acel dincolo de dincolo, de o certitudine care sa lumineze cât de cât întunericul ce va veni. Acum îl înteleg mai bine ca oricând pe Sábato, care, dupa ce a strabatut toate drumurile în cautarea unei certitudini, de la fizica nucleara la parapsihologie, a fost împins de disperare sa-l caute pe Dumnezeu „ca pe o persoana“ care sa îl ia de mâna „ca pe un copil suferind“. Si spune el: „Ceea ce înainte citisem cu judecata critica, acum absorbeam ca un însetat“. De fapt, toate drumurile sunt pline de promisiuni, dar pâna la urma, cel adevarat este drumul pe care îl simti. Drumul gasit demult. Prin urmare, nu îmi ramâne decât sa fac ceea ce am facut întreaga viata, sa scriu, constient ca fiecare rând ar putea fi ultimul. Chiar daca, asa cum spunea Camus, ai nevoie de „trei ani ca sa faci o carte, cinci rânduri ca sa o ridiculizezi“. Cât despre evenimentele de care se interesa ziarista, acum nu am nici o ezitare în a sustine ca fiecare rând scris ori smuls odinioara cenzurii, orice carte citita, un film sau un concert care ma urmaresc, lumea vazuta sau întâmplarile si fiintele ce s-au impus memoriei câstigându-si dreptul de a figura într-un roman, un zâmbet ori un gest prietenesc îmi par nespus de importante.
Cu câtiva ani în urma, într-un interviu pe care doamna Eugenia Voda a avut amabilitatea sa mi-l ia, am raspuns fara sa stau pe gînduri ca Revolutia mi s-a parut momentul cel mai important... Acum, îmi dau seama ca ar fi multe altele de adaugat. Poate ca atunci m-a obsedat doar revolutia în sine, acele zile extraordinare, dar nu si ce a urmat dupa aceea. Nu a fost, desigur, doar dezamagirea mea. „Ultima solutie: înca o revolutie!“ – era una dintre lozincile din primii ani postdecembristi. De asta-data îmi spun ca o alta revolutie nu m-ar mai scoate în strada, caci dupa ea ar veni iarasi impostorii, alti impostori, oportunisti si profitori. Si daca tot trebuie sa lupti, e mai bine sa o faci cu profitorii pe care-i cunosti, cu cei ce s-au îndestulat între timp. Scoala batjocorita, cultura lasata la mâna unor semidocti si sanatatea mai precara decât în vreme de razboi ar obliga la masuri urgente. Adica la o revolutie morala profunda si adevarata. Dar cine sa o faca? Cine sa-ti mai auda strigatul? Strigi doar ca sa-ti faci datoria fata de propria constiinta. Fiindca zgomotul si furia acestor ani acopera totul. Deocamdata.
Oricum, cel mai frumos moment din viata mea este acesta. În care scriu. Si în care sper ca, totusi, nimic nu a fost în zadar.