„Îndracirea“ lui... Lavric
articol aparut in Cultura, nr. 118 din 2008-04-17» cultura revista revistelor »
Autor: C. STANESCU
Posteritatea lui Constantin Noica trece cu succes din cercul restrâns al datornicilor din garda personala a filozofului pe umerii unei generatii tinere ce a avut sansa de a nu-l cunoaste decât indirect, din marturii, poze si pelicule documentare, ramânând astfel mai disponibila în raport cu valoarea operei decât cu exemplaritatea omului. „A început, în ultimii ani, sa se scrie destul de consistent despre Constantin Noica“ – apreciaza Andrei Cornea într-un articol din „Idei în dialog“, observând în treacat avantajul unor oameni „mai tineri si care nu l-au cunoscut personal pe Noica, dezinhibati cumva astfel, dar totodata mai preocupati de întelegerea textelor decât de rememorarea vietii si caracterului omului.“ Foarte îmbucurator este dupa parerea sa ca „se scrie în mult mai mare masura decât înainte si despre filozofia lui Noica, si nu doar despre relatia complicata a acestuia cu diferitele regimuri si miscari politice totalitare din România de dinainte de 1989.“ Bibliografia noiciana s-a îmbogatit astfel cu câteva carti valoroase datorate acestor tineri „dezinhibati“, doua dintre ele, „Fiinta si proces în ontologia lui Noica“ de Andrei Dragos Giulea si „Ontologia lui Noica“ de Sorin Lavric, aparute nu întâmplator la Humanitas, iar cea de-a treia, recenta, a Laurei Pamfil – „Noica necunoscut“ – la Biblioteca Apostrof. Sorin Lavric a ales sa scrie si despre „Noica si miscarea legionara“ (Humanitas, 2007), respectiv despre „îndracirea“ filozofului sub incidenta acestei miscari. O carte exploziva, pe care lunetistii au luat-o repede la ochi, suspectând-o, motivat ori nu, de partizanat postoperator, de nu chiar de aliante secrete cu „o anumita parte“, dezavuabila, a ideologiei noiciene. Tineri si „dezinhibati“, cu formula lui Andrei Cornea, recenzentii cartii au ales si ei sa scrie mai mult despre „îndracirea“ lui… Sorin Lavric sub influenta modelului sau care, la rândul lui, fusese el însusi modelat de respectiva miscare. Devierea accentului receptor de pe subiectul cartii, „Noica si miscarea legionara“, pe autorul ei, Sorin Lavric fata cu Noica, Zelea Codreanu si miscarea legionara mi se pare într-o buna masura discutabila. Astfel, în „Noica: al zecemiiunulea legionar“ de Doru Pop („Apostrof“, 2/ 2008) Sorin Lavric se vede îmbracat cu forta în haina ideologului legionar Constantin Noica, procedând la o „apologetica indirecta a legionarismului“. Caci constatari ale lui Sorin Lavric de genul „Numai ca Zelea Codreanu nu putea fi imitat iar subordonat nici atât. Privirea lui se îndrepta spre un orizont la care nu ajung decât nebunii si vizionarii mistici. El nu voia conturi în banca si vilegiaturi în strainatate, ci imateriala mântuire a neamului românesc“ devin, în interpretarea lui Doru Pop, „laude fatise ale Conducatorului Legiunii“. Acest soi de receptare-interpretare „deviationista“ merge pâna acolo încât, s-ar zice, Noica reprezinta în ochii lui Sorin Lavric doar un bun pretext pentru reabilitarea miscarii legionare cu Conducatorul ei cu tot! „Sunt prea multe pasaje – numara Doru Pop – în care este descris direct Zelea Codreanu si (sic!) legionarismul, omul aparând într-o aura mistica prezentat ca având «darul nativ al unui lider autentic», dotat cu un «magnetism fizic», iar ideologia ca un lucru bun, într-un context prost. Nu se poate sa nu remarcam asocierea indirecta cu Hitler, «dotat» si el cu asemenea calitati. În plus, Lavric ne cere, în mod repetat, sa întelegem fanatismul legionar. De ce? Pentru ca, spune Lavric, «a aparut un om iesit din comun, care a declansat o emotie cu rezonanta spirituala». Lucru valabil si pentru isteria declansata de Führer în Germania, dar aceasta nu presupune acceptarea sau întelegerea nazismului.“ Sigur, aceasta nu presupune acceptarea, dar întelegerea cu siguranta ca da: cum sa nu vrem sa întelegem forta secreta de seductie pe care un „nebun“ sau „vizionar mistic“ a exercitat-o asupra unor spirite superioare ca Noica si ca atâtia altii?! La un cu totul alt nivel, cum sa nu ne intrige, si deci dispusi sa o pricepem, psihologia multimilor seduse si paralizate de bolboroselile misticoide ale unui „alienat“ ca… Petrache Lupu?! Iar daca nu ne prea intereseaza ce se petrece în mintea unui nebun sau vizionar mistic precum acesta, nu ne poate lasa sa dormim faptul ca, sedus de unul ca acestia, un filozof ca Noica a putut scrie un articol ca „10 001“, în care nu-i vorba de noptile Seherezadei, ci unde el face apologia Corpului de elita „Mota – Marin“, îndemnând pe fiecare român sa fie cel de-al zecemiiunulea, pregatit adica de moarte, caci, conform doctrinei misticoide-legionare „cine fuge de mormânt fuge de înviere, iar credinta fara fapte e moarta“. Ce fel de „fapte“ s-au comis de catre legionari în numele acestui dor de „înviere“ se stie; cum au ajuns Noica si ceilalti la subscriere si obedienta absoluta fata de stupida si primitiva „Carticica sefului de cuib“ continua sa intrige si nelinisteasca. Iar Sorin Lavric, fie si „îmbracând“ haina acestui Noica, încearca sa ne faca sa întelegem. Nu stim unde se încheie întelegerea si unde începe „apologia“ de care vorbeste nu doar autorul articolului din „Apostrof“ când scrie: „Numai ca însasi structura cartii pare culeasa din mistica: «Începutul», «Convertirea», «Tribulatiile», «Agonia» sunt principalele capitole ale unui volum apologetic prin excelenta. Desi la baza cartii stau surse din cele mai diverse, de la discutii cu familia lui Noica sau recursul la documente de epoca, dar si anecdote ori referinte la memorialistica apropiatilor filozofului, pâna la analiza de text a articolelor lui Noica din perioada prolegionara, mecanismul dezimplicarii, aplicat de la bun început de catre apologetii miscarii, se vede pretutindeni. Principala distinctie, aceea între legionarul contemplativ (Corneliu Zelea Codreanu, autentic si bun, de înalta tinuta morala), care se opune legionarului activ (Horia Sima, fals si rau, vândut serviciilor de spionaj), va fi transpusa si asupra obiectului analizei, Constantin Noica. Dihotomia pe care Lavric o stabileste între episodul mistic si efectele politice ale acestuia este prejudecata majora a cartii, de unde provin toate defectele demersului sau.“ De acord ca aceasta dihotomie de tip maniheic (angelizarea Capitanului si demonizarea urmasului sau, H. Sima) a devenit un loc comun al întregii „exegeze“ prolegionare, nu-i mai putin evident ca respectiva miscare a beneficiat de instrumentalizarea pornirilor si seductiilor mistice ori misticoide, acestea puse în serviciul unei politici a violentei si a pistolului în ceafa. Dar aceasta instrumentalizare nu-i, ea însasi, opera unor nebuni, vizionari mistici ori redusi mintal, ci a unor insi lucizi, toba de carte, cu putere speculativa si cu stil seducator, pe scurt: intelectuali. Noica este unul dintre ei. A încerca sa întelegi ce s-a petrecut, ce sta la baza (!) „îndracirii“ este, pe cât de primejdios, tot pe atât de util. Se pare ca Sorin Lavric a riscat, deplin constient, si pericolul, si utilitatea indiscutabila a întreprinderii sale. Riscul major: „devenirea lui întru“… legionarism. Acest risc îsi arata, cum vedem, coltii: „Cartea, scrie cu seninatate Doru Pop, este o apologie a optiunii ideologice a lui Noica“, iar „vocile narative sunt într-o confuzie totala în textul lui Lavric. Autorul vorbeste (cu schimbul si cu dezinvoltura) pe vocea tinerilor legionari si apoi discuta despre membrii Miscarii ca despre «baietii aceia»“. Scrisa „în ritmul alert al unui roman despre tânarul Noica“, lucrarea lui Lavric „ramâne o biografie în stilul lui Calinescu, plina de multe consideratii personale si, prin aceasta, aproape romanesca.“ A scrie o biografie „în stilul lui Calinescu“ nu-i putin lucru… Însa lauda aduce a perfidie: tocmai caracterul „romanesc“ al cartii înlesneste confuzia vinovata a vocilor, încât reprosul lui Doru Pop se încarca subit de verosimilitate. Autorul cartii, o biografie romanesca, „nu face explicita distinctie dintre comentariul de autor si conceptiile filozofului însusi. Neclaritatea aceasta este deranjanta mai ales atunci când hermeneutica devine retorica si când întrebarile analitice se transforma în subterfugii panegirice. Asa este chiar titlul unui capitol, «Condeiul legionarului», unde condei este un eufemism pentru instrumentul propagandistic pus în miscare de Noica pentru legionarism“. Eseu hermeneutic si biografie analitica, „Noica si miscarea legionara“, carte scrisa cu mare talent, oscileaza – premeditat? – între extremele unor genuri ce o expun egal aprobarilor ca si dezacordurilor. Considerata ca literatura de fictiune, desigur ca reprosul „reabilitarii“ bazat pe „confuzia vocilor“ ar fi total neavenit, cum ramâne, în schimb, acuzatia lui S. Damian ca în fictiunea beletristica din „Delirul“ Marin Preda îl „reabiliteaza“ pe Maresal „vorbindu-i“ vocea sau ca, în curioasa viziune a aceluiasi critic, un romancier precum C. Toiu „reabiliteaza“ miscarea legionara în „Caderea în lume“ pentru ca reproduce artistic scenariul impresionant al penitentei legionare. Dar daca „Noica si miscarea legionara“ nu este de fel doar o fictiune, o biografie încarcata de „romanesc“?! Aunci numai rabinul din Buhusi ar mai putea veni cu o judecata capabila sa împace toate partile aflate în litigiu interpretativ…