În cuibul pasarii oarbe
articol aparut in Cultura, nr. 118 din 2008-04-17» cultura editorial »
Autor: AUGUSTIN BUZURA
Summit-ul NATO – un succes incontestabil – s-a dovedit a fi pentru politicianul român un costum prea strâmt, nepotrivit, care a pocnit pe la cusaturi înainte chiar de plecarea ultimului oaspete. Ne-am întors cu grabire la balacareala cotidiana, la ceea ce la noi se numeste, în lipsa altui termen, politica. Oricum, au fost trei zile greu de uitat: ne-am putut plimba pe câteva strazi ceva mai curate, fara miile de masini ce sufoca trotuarele, am vazut chiar si stelele, iar florile rasadite peste noapte exact unde era nevoie de ele au ramas nefurate, necalcate si, o vreme, neacoperite de hârtii si pungi de plastic. Generalul Potemkin ar fi fost foarte fericit sa vada ca nu numai Ceausescu, ci si urmasii acestuia, la aproape 18 ani dupa episodul Târgoviste, nu i-au ignorat practicile. Dar, în afara de regia si recuzita din arsenalul pomenit, am mai dovedit ca stim sa facem ordine si curatenie la propriu si, pentru scurt timp, chiar reusim sa le mentinem. Din nefericire, realitatea dovedeste ca noi nu suntem cu adevarat cei din timpul summit-ului, dar ca, pâna la urma, am putea fi, ne-am putea dezbara de indolenta, lene, nepasare daca am învata lectiile celor din tarile spre a caror nivel de trai si civilizatie tindem. Dar, din pacate, ne-am obisnuit sa jucam în doua piese: una, de „uz intern“, care se joaca fara întrerupere de aproape doua decenii, cu înjuraturi, mitocanii, agresivitate si ura, o piesa în care nimeni nu respecta pe nimeni, si o alta, la fel de bine jucata, în care facem imposibilul pentru a smulge aplauzele strainilor, ale Europei si ale lumii. La summit, dupa cum au remarcat toti oaspetii, am reusit ceea ce ne-am propus. Unii gazetari, foarte entuziasmati, au sustinut ca, în sfârsit, „am fost pusi pe harta!“ Nu stiu cum se face, dar mereu vine cineva sa ne puna si mereu cadem: nu se prea lipeste nimic de noi si nici noi nu prea ne lipim de nimic. Urmasi demni ai mesterului Manole, ce construim ziua, noaptea se darâma. De altfel, istoria ne dovedeste ca de multe ori am fost „pusi pe harta“, dar am facut în asa fel încât sa nu ramânem prea mult acolo. Iata, imediat dupa razboi, au fost câteva evenimente în care lumea a aflat de noi: „declaratia de independenta“ a lui Gheorghiu-Dej, vizita generalului Charles de Gaulle, a presedintelui Nixon, refuzul de a participa la invadarea Cehoslovaciei în timpul „Primaverii de la Praga“ etc. Numai ca, dupa acel neuitat 21 august 1971, a venit minirevolutia culturala. Revolutiei din Decembrie i-au urmat mineriadele. Mai eficiente, totusi, decât brutalitatile minerilor, cu ecouri neînsemnate în lume, dar cu consecinte dezastruoase în tara, au devenit ceea ce s-ar putea numi mineriadele spirituale, pe durata carora au fost si continua sa fie agresate toate valorile românesti de ieri si de azi, miturile, istoria si credinta. Libertatea dobândita în Decembrie a fost folosita mai ales pentru a distruge, a desfiinta si umili. Practicile proletcultistilor, abuzurile comunistilor primitivi de dupa razboi au fost preluate cu succes de catre numerosii frustrati si lasi din zilele noastre. Internationalistii proletari de ieri si metastazele acestora s-au adaptat cu repeziciune devenind, cu aceeasi agresivitate, europeni, mondiali, planetari. Soarta planetei a devenit mai importanta decât cea a tarii, a micii noastre comunitati. Dorim, dupa împrejurari, sa fim ca toti, ca americanii, germanii, latinii, finlandezii ori suedezii, fara sa facem cel mai mic efort pentru a cerceta cum suntem noi în realitate si ce ni se potriveste cu adevarat. Mereu, indiferent de culoare politica, de epoca, s-a vorbit de ce anume nu s-a putut face un lucru sau altul. De fapt, de ce nu s-a facut absolut nimic pentru binele acestei natii. Si pentru ca vorbeam de minirevolutia culturala, îmi amintesc disperarea ce ma cuprinsese în acele luni.
Primul meu roman îmi fusese interzis, scos din biblioteci sau trecut la ceea ce se numea fondul secret; nimeni nu-mi explica nimic, iar dupa dialogurile absurde avute cu autoritatile timpului, îmi era limpede ca nu voi mai putea publica într-un viitor previzibil. În acest context, mi-am propus sa scriu un roman istoric, ceea ce m-a obligat sa caut un personaj care sa aiba datele psihice ale lui Ceausescu. Am citit, cu creionul în mâna, mai multe tratate si studii, printre care si cele 11 volume ale Istoriei… lui Nicolae Iorga. Aici am descoperit trei domnitori care, în viziunea marelui savant, se apropiau de ceea ce îmi doream si, spre mirarea mea, cel mai apropiat era Petru Rares. Acesta a amestecat numele Moldovei în toate conflictele vremii lui, iar numeroasele razboaie si înfruntari pe care le cauta cu lumânarea au secatuit tara de barbati si de avutii. Din nefericire, domnitorul moldovean nu a avut niciodata ochi si întelegere pentru asta. Într-un moment în care Polonia atinsese apogeul puterii militare, Petru Rares a tinut cu orice pret sa recupereze Pocutia pierduta de marele sau parinte. Înfrângerea era previzibila. În Transilvania, unde dupa înfrângere i s-a dat gazduire, s-a ridicat, la putina vreme, împotriva celui ce-i întinsese mâna. Împins de aceleasi ambitii absurde, s-a închinat turcilor numai si numai pentru a se reîntoarce în Moldova. Nu am vorbit de Petru Rares decât pentru a spune ca majoritatea politicienilor români, de ieri si de astazi, au avut sau au în minte câte o Pocutie. Caci doar la noi s-a nascut absurdul! Conflictele înghetate din Caucaz, „lacul rusesc“, rachetele iraniene si nord-coreene sunt Pocutia noastra si au, se vede, prioritate absoluta în fata mizeriei, degradarii si inculturii în care traim. Tara exista doar pentru ca ei sa-si poata afisa vanitatile. „Aici, spunea Caragiale, lumea e a persoanelor, nu persoanele sunt ale lumii… Aici sunt slujbe pentru slujbasi, nu slujbasi pentru slujbe; biserici pentru popi si paraclisieri, nu popi si paraclisieri pentru biserici; gâste pentru hahami, nu hahami pentru gâste; catedre pentru profesori, nu profesori pentru catedre… Aici e, în fine, o patrie pentru patrioti, nu patrioti pentru o patrie…“ Încotro mergem? Raspunsul, pe care i l-a dat odinioara Caragiale lui Vlahuta, pare rupt din realitatea noastra imediata: „Daca am avea pe cine sa ne poata duce, am merge încotro ar trebui sa mergem. Dar fiindca la noi toti comanda si nimeni n-asculta - caci nu s-a nascut nici cine sa comande, nici cine sa stie asculta -, mergem si noi cum merg toate în natura sub imperiul necesitatii, mergem încotro o vrea Cel de sus - Dumnezeu adica. Si doar o fi El bun sa nu ne duca de râpa!“ Nu am nicio îndoiala ca si în viitor, la fel ca pâna acum, se va ocupa El de nevoile noastre, de gazul, lumina si pâinea necesare, fiindca cei de la Comanda mor de grija… Pocutiei. De altfel, un proverb românesc spune ca pasarii oarbe îi face Dumnezeu cuib. Probabil ca ar fi, totusi, vremea sa ne întrebam si pâna când.