Polemica in stil gaga sau „via Google, directia Wikipedia“
articol aparut in Cultura, nr. 115 din 2008-03-27» cultura sensuri si nonsensuri »
Autor: ANDREI TERIAN
Motto: „Se va spune ca am cazut în manierism, ca ma repet ca o placa de patefon stricata, ca stagnez profesional, daca nu cumva ca am ajuns… gaga!“ (Ovidiu Pecican, „Autoplagiatul“, în „Verso“, nr. 32)
Cu trei saptamâni în urma, am publicat pe aceasta pagina o nota prilejuita de o recenzie a lui Ovidiu Pecican la antologia „Ceausescu – critic literar“, îngrijita de catre Liviu Malita. „Morala“ textului meu era dubla: ca exista anumite subiecte care (înca) „ne doare“ si care, tocmai de aceea, nu trebuie trivializate prin analogii de tipul „Ceausescu – critic de directie în descendenta lui Titu Maiorescu“; si, apoi, ca o logica ce sacrifica nuantele poate fi oricând întoarsa, printr-o banala reductio ad absurdum, împotriva celui care o practica. Ca micul meu exercitiu logico-pedagogic a avut oaresice succes, mi-o demonstreaza chiar reactia lui Ovidiu Pecican, care, într-un raspuns aparut saptamâna trecuta, pare a se dumiri de enormitatea propriilor spuse: „Presupunând însa ca logica lui ar fi incocosabila si deplin consecventa, A. T. ar trebui sa identifice mai departe cu Ceausescu pe toti criticii români si, de ce nu, si... pe sine însusi.“ Rezon! Atâta doar ca: a) logica cu pricina nu e logica „mea“, ci a lui Pecican însusi; si b) în textul meu, tocmai o astfel de logica era contestata.De aceea, mi-e greu sa înteleg ingratitudinea lui Pecican, care, în loc sa-mi multumeasca, ma acuza de „parazitarea“ textului sau. Prin „parazitism“, poligraful clujean se refera la faptul ca citez in extenso din articolul sau si ca încalc astfel cine stie ce sfânt principiu jurnalistic (deh, si eu care ma speriasem ca Pecican ma va face praf cu argumente „stiintifice“…). Numai ca în chestie nu era (in)capacitatea mea de a „rezuma si parafraza“, ci afirmatiile lui Pecican. Care erau atât de aberante, încât ma asteptam sa nu fi fost crezut pe cuvânt daca nu le-as fi reprodus întocmai. Nu de alta, dar se întâmpla adesea ca unii sa atribuie altora ceea ce afirma ei însisi. Dovada chiar replica lui Pecican, în care argumentul decisiv este ca afirmatia „Ceausescu e critic de directie, precum Maiorescu“ i-ar apartine lui Liviu Malita, si nu lui. Însa nicaieri în prefata lui Liviu Malita nu apare o asemenea alegatie! Dimpotriva, daca Ovidiu Pecican îsi cauta cu tot dinadinsul comilitoni, atunci el nu s-ar putea înfrati decât cu Mircea Radu Iacoban, care, la p. 84 a zisei carti, gasea asemanari între tezele Tovarasului si… articolele lui Eminescu din „Timpul“. Prin urmare: a) fie Pecican n-a citit cartea despre care a scris; b) fie a citit-o, dar minte cu nerusinare, atribuindu-i lui Malita o afirmatie inexistenta; c) fie a si citit-o si nici n-are de gând sa minta, dar atunci – s-avem pardon – se vede treaba ca distinsul meu preopinent e nitel cam… gaga.Într-o singura privinta are dreptate Ovidiu Pecican, si anume ca ma numar printre cetatenii români dornici sa-si completeze „studiile în domeniile deficitare“. Precum, în cazul meu, istoria, disciplina în care ma consider un novice. Si în care, tocmai de-aia, am zis ca nu e cazul sa ma încurc cu diletanti. Astfel încât, avid de instruire, am sarit peste amatori de genul Hegel, Collingwood sau Braudel si am trecut – poate cam abrupt – la adevaratii profesionisti. Cum este, fara îndoiala, si Ovidiu Pecican, care, într-un serial demarat la începutul acestui an în revista clujeana „Verso“, s-a milostivit de confratii sai ignari (care nu stiu nici macar sa se informeze „via Google, directia Wikipedia“) si s-a înduplecat sa-i alfabetizeze într-o maniera care se revendica de la un american smecher, pe nume Hayden White. Dati-mi voie, însa, cu tot tracul neofitului, sa observ ca:1. „rezumatul“ (sau „parafraza“?) lui Pecican („Hayden White a enuntat teza ca tropii – figurile de stil – genereaza abordarile istoricului, configurându-i acestuia modelul de scriitura, stilul de discurs propriu siesi“) pare extras dintr-un manual de clasa a patra. Nu de alta, dar daca Hayden White ar fi ajuns la epocala descoperire ca „figurile de stil genereaza s…t stilul de discurs“, probabil ca el ar fi fost în momentul de fata la fel de (re)cunoscut în istoriografia mondiala pe cât este Pecican însusi;2. tropul privilegiat în gândirea lui Hayden White nu e metafora, cum îsi închipuie Pecican, ci ironia, în care teoreticianul american vede o figura „metatropologica“ si „transideologica“ (v. „Metahistory“, JHU Press, 1973, p. 37, 38);3. Pecican se arata extrem de surprins de interesul pe care White îl acorda, în „Metahistory“, intrigii (plot); numai ca, daca eruditul clujean ar fi parcurs cartea lui Paul Veyne („Comment on écrit l'histoire“, Seuil, 1971; trad. rom. Meridiane, 1999), ar fi vazut ca frantuzul avansase ceva mai devreme o atare ipoteza; ce-i drept, lectura cu pricina ar fi presupus, din partea lui Ovidiu Pecican, abandonarea temporara a sursei lui unice de informare, adica „via Google, directia Wikipedia“, si frecventarea – poate în premiera – a unui loc exotic cunoscut sub denumirea de „biblioteca publica“. În fine, îmi cer scuze ca am amintit în rândurile de mai sus de tot felul de chestii plictisitoare precum precizarea surselor, acuratetea reprezentarii sau exactitatea cronologica. Astea sunt, la urma urmei, daravelele istoricilor. Adica ale unei categorii de oameni cu care Ovidiu Pecican n-are absolut nimic în comun.