Poetul
articol aparut in Cultura, nr. 115 din 2008-03-27» cultura cultura literara » dictionar Caragiale
Autor: GELU NEGREA
În fata unei realitati literare insolite ne aflam la lectura unui text caragialian greu de clasificat, „În Nirvana“. Eseu? Evocare? Necrolog? Episod de biografie romantata? Articol comemorativ? Simplu editorial jurnalier consacrat evenimentului national „la zi“ care a fost atunci, în vara lui 1889, moartea lui Mihai Eminescu? Câte ceva din fiecare sau nimic din toate acestea?
Nodul gordian al dilemei l-a taiat cu autorizata decizie profesorul Tudor Vianu la cursul I.L.Caragiale tinut în anul universitar 1944-1945. Analizând volumul „Note si schite“ din 1892, în care lucrarea este inclusa editorial pentru întâiasi data, Vianu desparte doctoral apele si pronunta verdictul adecvat, pe care, de altfel, exegetica ulterioara îl valideaza si si-l însuseste: „Evident, Caragiale l-a cunoscut foarte bine pe Eminescu. Cu toate acestea, astazi, când examinam portretul moral al lui Eminescu în bucata «În Nirvana», nu ne putem opri de a spune ca acest portret este oarecum stilizat; avem impresia ca Caragiale (sic!) descrie mai degraba un geniu romantic decât pe omul viu care va fi fost Eminescu. «În Nirvana» este mai degraba o bucata literara decât depozitia unui martor. Caragiale îl vede pe Eminescu prin prisma unor concepte, a ideilor curente ale vremii asupra firii nelinistite, când plina de melancolie, când plina de elanuri mari de bucurie care strabat fiinta geniului solitar si bizar“.Când spune: „Caragiale îl vede pe Eminescu prin prisma unor concepte, a ideilor curente ale vremii...“, Tudor Vianu pare a formula o banalitate crasa. De cele mai multe ori, însa, banalitate este, sa nu uitam, numele peiorativ al adevarului care, prin evidenta, se dispenseaza de rigoarea demonstratiei. Dar daca imaginea în miscare a lui Eminescu din „În Nirvana“ este configurata prin prisma „ideilor curente ale vremii“, exista vreun motiv serios de a considera ca, pentru restul operei sale, Caragiale recurge la o altfel de prisma? Eu unul, cred ca nu. „A trai într-o societate si a fi liber de aceasta este imposibil“, a decretat cândva un personaj considerat în zilele noastre atât de odios încât, dintr-un reflex de autoprotectie lesne de înteles, ma abtin sa-i mentionez numele. Odios-odios, dar cam avea dreptate. Pornind de aici (dar nu numai de aici), în evaluarea literara a operei lui Caragiale se deschid perspective nebanuite. Nu e locul lor în aceste rânduri, asa ca revin la cestiune...Tudor Vianu pune un punct apasat pe „i“-ul unei idei neformulate ferm, dar sugerate clar si argumentate cu forta evidentei: Eminescu este, în textul „În Nirvana“, doar un pretext, mobilul initial si sensibil îndepartat de original al unei evocari biografice sumare, ce gliseaza în pagina literara autonoma. Avem de-a face, asadar, mai degraba cu o fictiune pe care se cuvine s-o receptam si s-o judecam ca atare. Asa-zisul portret al lui Eminescu are toate datele unui autentic poem în proza: „Era o frumusete! O figura clasica încadrata de niste plete mari negre; o frunte înalta si senina; niste ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea ca cineva este înauntru; un zâmbet blând si adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânar coborât dintr-o veche icoana, un copil predestinat durerii, pe chipul caruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare“.Analogiile cu „mândrul tânar“ în care se întrupeaza Hyperion (mai cu seama la a doua sa descindere terestra) se impun aproape de la sine. Rândurile lui Caragiale nu reprezinta, propriu-zis, o parafraza în proza a versurilor lui Mihai Eminescu, dar nu sunt nici foarte departe de asta. Regasim aici atât aura nepamânteana ce învaluie ambele aparitii, cât si detalii comune de recuzita literara („negre vitele-i de par“, „ochii mari si minunati“, chipul „trist si gânditor“ etc.), plus cuvintele-fetis ale atitudinii romantice (adânca melancolie, copilul, durerea, chinul) ori vehicularea unor concepte apartinând aceleiasi sfere: interioritatea („la aceste ferestre ale sufletului se vedea ca cineva este înauntru“), predestinarea („un copil predestinat durerii“), mistica nefericirii perpetue („scrisul unor chinuri viitoare“).Iar daca toate acestea nu sunt înca suficiente pentru a convinge ca ne aflam în fata unui portret-robot al romanticului par excellence, o poate face un alt fragment în care dualitatea maniheista a sufletului personajului este enuntata fara echivoc, ostentativ, chiar: „vesel si trist; comunicativ si ursuz; blând si aspru; multumindu-se cu nimica si nemultumit totdeauna de toate; aci de o abstinenta de pustnic, aci apoi lacom de placerile vietii; fugind de oameni si cautându-i; nepasator ca un batrân stoic si iritabil ca o fata nervoasa“. Se insinueaza, oarecum, sugestia naturii schizoide a personalitatii eroului romantic, însa identificarea geniului cu nebunia apartine tot fondului de „idei curente“ care domina mentalul colectiv, gândirea de serviciu a epocii. E mult Schopenhauer prin preajma, ataraxia si nirvana parvin direct din textele sale, dar asta nu presupune obligatoriu frecventarea lor de catre Caragiale: multe dintre ideile asociate conditiei geniului (solitudinea, nefericirea, superioritatea, neîntelegerea de catre contemporani, inadaptabilitatea la regulile lumii meschine si prozaice) sunt anterioare scrierilor autorului „Lumii ca vointa si reprezentare“, plutind, ca anonime locuri comune, în atmosfera timpului. Caragiale doar le sintetizeaza si le formalizeaza ca antinomii menite sa sublinieze insolitul substantei genetice, precum si al cineticii aparte ce guverneaza existenta terestra a geniului romantic. „În Nirvana“ are ca personaj Poetul, nu pe Mihai Eminescu...