Nationalism, natiune

articol aparut in Cultura, nr. 115 din 2008-03-27
» cultura cultura dezbaterii » Dosar Cultura
Autor:

Dupa reculul de la începutul anilor '90 (motivat, evident, de supra-uzarea lui în regim ceausist, precum si de confiscarea sa dupa '89 de catre PRM & Co.), nationalismul pare sa fi cunoscut în ultimii ani o reabilitare spectaculoasa în discursul dreptei românesti (atât a celei politice strânse în jurul lui Traian Basescu, cât si în jurul celei ideologice-paseiste-neointerbelice).



Are nationalismul contemporan o componenta autentica, sau este doar retorica instrumentabila dupa caz?



Mai pot fi utilizate într-un discurs actual esentialisme (etnice, geografice etc.) de felul celor presupuse de nationalisme?



Care este viitorul trecutului nationalist? Secolul trecut, bunaoara, a cunoscut numeroase versiuni ale autohtonismului, laic sau religios-ortodoxist (Iorga, Zelea-Codreanu, Crainic, Radulescu-Motru, Calinescu s.a.), apoi ultranationalismul sovietic, legitimat ideologic si convertit ulterior în ultranationalism autohtonist. Sunt acestea recuperabile?



Ce rol joaca, în cazul dv., etnia, în raport cu celelalte marci identitare (sex, religie, profesie etc.)? Cu alte cuvinte, sunteti în primul rând român sau barbat/femeie, ortodox/(greco-)catolic/ateu, scriitor/sociolog s.a.m.d.?



Credeti ca integrarea în U.E. va produce o disolutie a nationalismelor „locale“ sau, dimpotriva, o exacerbare a lor? Cum vedeti respingerea de catre Consiliul Europei a ideii (avansate si sustinute de Gyorgy Frunda) a definirii conceptului de natiune?

CAIUS DOBRESCU

Nationalismul ca subdezvoltare

Una dintre cele mai interesante carti despre America Latina din câte cunosc, a carei teza ataca frontal celebrul „dependentism“, adica eterna culpabilizare a Statelor Unite pentru saracia si instabilitatea politica a vecinilor din emisfera sudica, îi apartine lui Lawrence Harrison si se numeste, în traducere, „Subdezvoltarea este o stare de spirit“. Aceasta formula exprima diagnosticul meu asupra nationalismului: el este o „stare de spirit“ care mentine România într-o conditie de subdezvoltare.

Când a aparut la noi, în 1848, nationalismul avea un sens emancipator, legat de abrogarea privilegiilor feudale, de universalizarea drepturilor cetatenesti, de idealul egalitatii în fata legii. În acea epoca, nationalismul reprezenta, în fapt, reflexul local al unei tendinte globale de democratizare si modernizare. Nationalismul liberal de stil pasoptist era o ideologie deschisa, cosmopolita si menita sa gireze un proces de crestere si dezvoltare. Astazi, în schimb, mostenim, sub numele de „nationalism“, o sinteza fascisto-comunista, legionaroido-ceausista, care este o piedica, nu singura, dar dintre cele mai serioase, în calea patrunderii noastre în lumea civilizatiei. Iata câteva argumente „în contra directiei de azi“ a nationalismului românesc:

a) întârzie grav considerarea serioasa si asumarea valorilor cetateniei democratice (altfel spus: evolutia catre patriotismul constitutional), prin accentul obsesiv pus pe etnicitate, pe loialitatea „de sânge“ fata de niste nebulosi stramosi mitici; sistemul de educatie te învata ca te tragi din traco-geti, nu din Proclamatia de la Islaz, asa cum ar avea datoria, ca institutie laica si democratica;

b) reprezinta un risc de securitate, intern si extern, prin fantasmele sale eroic-sacrificiale, într-o tara cu un procent însemnat de cetateni cu alta etnie decât cea majoritara si care, în viitorul previzibil, va deveni, inevitabil, ca parte a Uniunii Europene, o destinatie pentru migratia internationala; sa nu uitam, în aceeasi ordine de idei, ca ne aflam într-o zona marcata, în ultimul deceniu, de cele mai sângeroase conflicte interetnice din Europa postbelica;

c) obstructioneaza reforma administratiei în sensul devolutiei regionale, o masura vitala pentru a putea concepe si aplica programe eficiente de dezvoltare, dat fiind ca interpreteaza orice masura de descentralizare ca „federalizare“, proces echivalat din oficiu cu „sfâsierea“ tarii;

d) prejudiciaza grav procesul de secularizare, de necesara separare a bisericii de stat, prin faptul ca, functionând ca o pseudo-religie, subverteste atât procesul de înradacinare a unei etici laice a serviciului public si a angajamentului comunitar, cât si instituirea unor practici decente în planul educatiei religioase (e.g. transmiterea ideii, centrala în crestinism, fie el si oriental, ca respectul pentru persoana umana are prioritate asupra loialitatilor tribale);

e) împiedica la nesfârsit o reala asumare a responsabilitatii pentru legislatia rasiala din anii 1940 si consecintele ei, asa cum continua sa cautioneze retroactiv unele dintre cele mai brutale (si ineficiente) politici comuniste de mobilizare pentru dezvoltare;

f) îngreuneaza masiv asumarea serioasa a unor standarde si reguli generale, europene sau internationale, dat fiind ca reprezinta, în mod traditional, o ideologie a auto-jusitifcarii manipulative si a mascarii complexelor de inferioritate în manifestari vocale de auto-exaltare;

g) are un efect dezastruos asupra unor industrii culturale sau cultural-sensibile, cum este, de exemplu, turismul; acesta este legat de o piata a identitatilor deschise, prietenoase si diverse/plurale; si ce consumator cu mintea întreaga ar vrea sa consume expirata ideologie organicist-indigenista care se serveste, în România, drept turism cultural?

LIVIU ANTONESEI

„Trecutul nationalist are «viitor de aur»“

1. În opinia mea, cu exceptia nationalismului secolului al XIX-lea, „secolul nationalitatilor“ de altfel, în spatiul european, nicio alta forma istorica ori sincrona de nationalism n-a mai avut vreo componenta autentica. Acest nationalism de veac nouasprezece, dincolo de unele excese xenofobe, nu era neaparat unul negativ, ci mai degraba constructiv, fiind motorul „Europei Natiunilor“. La noi, dar si în alte câteva spatii est-europene în care realizarea „idealului national“ a trebuit sa mai astepte si sfârsitul celui dintâi razboi mondial, aceasta dimensiune s-a prelungit pâna prin 1918-1919, dupa care a devenit o retorica convenabila mai multor forte politice, unele „normale“, altele de extrema dreapta. Trecerea, dupa 1923, la votul universal i-a dat o mâna de ajutor, pentru ca a deschis un câmp larg populismului si demagogiei. Nu condamn acea evolutie democratica, îi semnalez doar una dintre consecintele negative! Sigur, ar trebuie descrisa aici situatia complicata din Europa interbelica care a favorizat relansarea retoricii nationaliste, cu toata cohorta sa de dimensiuni cu semn negativ, xenofobia, rasismul, antisemitismul etc., dar nu un curs de istorie contemporana, pe care nu l-as putea sustine!, asteptati drept raspuns la ancheta. Mai trebuie spus însa ca aceasta evolutie a fost posibila si din pricina amenintarii, în buna parte reale, partial imaginare, pe care o reprezenta, pentru lumea libera, Uniunea Sovietica, cu „internationalismul“ sau expansionist cu tot. Este interesant chiar cum acesti „adversari-frati“, comunismul si fascismul, nu au doar radacina istorica si ideologica comuna, ci si o irepresibila nevoie unul de celalalt! Astazi, cel putin în Europa, prin urmare si la noi, nu cred ca nationalismul mai are vreo explicatie rationala, dar, din pricina tuturor spaimelor, motivate sau nu, difuze sau manifeste, legate de integrarea europeana si, mai larg, de globalizare, acesta stie sa-si gaseasca ingenioase justificari, sa capteze, sa devina o excelenta retorica, iarasi, atât pentru forte politice „normale“, cât si pentru cele extremiste. Se spune ca dragostea nu tine de foame si, probabil, e adevarat, însa „dragostea de tara“ împinsa pâna la patologie pare un eficient panaceu pentru toate problemele reale pe care le pot avea indivizii, grupurile si comunitatile! De altfel, în fundamentalismul islamic de astazi, putem vedea cum religia joaca cu la fel de mult talent acelasi rol! Ce este acesta daca nu o excelenta instrumentalizare politica a religiei? Sa nu râdem de ei, acelasi lucru se întâmpla si în Europa pâna la laicizare. Si chiar dupa aceea, daca ne gândim la cazul Irlandei de Nord, de pilda. Sa nu ne facem iluzii: daca nu au anticorpi –  legi, institutii, proceduri, comportamente, spirit critic si civic etc. -, popoarele pot fi narcotizate cu orice, de la iubirea de patrie la cea pentru Dumnezeu, ba chiar si cu capital, daca e nevoie, desi se spune ca cel din urma n-ar avea patrie!



2. Desigur ca ele nu mai pot fi utilizate fara teama de ridicol, desigur ca sunt niste aberatii de mai multe decenii, dar asta nu înseamna ca nu sunt utilizate cu sârg ori de câte ori cineva, fie individ, fie grup de interese, fie o forma de asociere mai structurata, cum este un partid politic, socoteste ca e rentabil si asta indiferent de riscuri! Si nu cred ca vom scapa de aceste pseudoteorii si „politici publice“ prea usor. Pentru asta, ar trebui sa reusim sa facem pasul de la natiunea definita etnic la ceea ce deja se numeste „natiune civica“, un concept debarasat de esentialisme. Si aici nu vorbesc despre câtiva autori luminati ori de o mâna de intelectuali mai rasariti, ci despre asumarea „în massa“ a noului concept. Daca asta de-abia se întâmpla, cu destule dificultati de altfel, în lumea vestica, cu o traditie democratica mai lunga si cu mai putine sincope, când se va petrece la noi? Nu stiu, dar nu sunt foarte optimist, asa ca mai vad înca „românimea“ bântuind buimac printre esentialisme decenii bune de acum încolo. Pai, când vezi un presedinte ori un premier sarind ca arsi si zborsindu-se spre Europa, când li se pare convenabil sa gâdile „coarda nationala“, ce poti astepta de la „bietul om supt vremi“? Daca nu cumva „românimea“ se va decide, brusc, sa arda etapele! Desi, de câte ori am ars etapele, am lasat atâtea goluri în constructie ca aceasta s-a prabusit la cel mai mic cutremur!



3. În opinia mea, din pacate, trecutul nationalist –  cu solidele sale prelungiri contemporane –  are, vorba poetului, dar si a clasicului national-comunismului de la noi, ma refer desigur la Nicolae Ceausescu, un „viitor de aur“. Pentru ca are un prezent pe masura, de buna sama! Prin urmare, toate formele de nationalism amintite de dumneavoastra nu sunt doar recuperabile, ele sunt deja recuperate! Nu e nevoie sa citesti forumul „Noii drepte“ ori nu stiu ce publicatie, cu tiraj confidential, editata de un grupuscul de extrema dreapta ori de altul national-comunist, nici sa asculti discursurile politicienilor, de la Basescu la Vadim si Jiji Becali –  profit de ocazie sa salut retragerea sa din politica, desi nu e suficienta! –  sau de la Tariceanu la jumatatea masculina din Partidul Initiativa Nationala, când nu merge în vizita la Moscova, desigur! E suficient sa citesti ziarele, laolalta cu un numar destul de mare de periodice culturale, sa te uiti la televizor, sa stai în tribuna la un meci de fotbal, sa intri pur si simplu la întâmplare în vorba cu cineva, aproape cu oricine, pe strada.



4. Cred ca, în primul rând, sunt Liviu Antonesei, deci pur si simplu o persoana, care înainte de toate are un nume al sau. Apoi, sunt om –  cel putin asa îmi place sa cred! Dupa aceea, sunt barbat, pentru ca e un dat natural, biologic, asupra caruia nu pot lucra, pentru ca nu intentionez sa-mi fac operatie de schimbare de sex! Se întâmpla sa fiu român si ortodox si, desi în aceste privinte as putea sa-mi exercit optiuni alternative, nu am facut deocamdata asta complet. De ce? Pentru ca nu ma simt neaparat rau în aceste piei ale mele si am actionat, mai degraba, reformist decât revolutionar. Vreau sa spun ca îmi place sa calatoresc si în alte tari si, pe cât pot, nu ma privez de asta, îmi ofer alternative temporare. De multe ori, am un fel de angoasa când trebuie sa ma întorc în patria mea si în orasul meu –  de la Cracovia, de pilda -, dar nu sunt deloc sigur ca e vina mea. De asemenea, am devenit constient ca Dumnezeu este unul singur, indiferent câte nume si chipuri îi dam noi din motive confesionale si culturale, asa ca, daca simt nevoia sa ma reculeg, si doar atunci, pot intra într-o catedrala catolica, o sinagoga, o moscheie, un templu buddhist –  pentru ultimul, n-am avut înca prilejul, dar compensez cu meditatii si muzica tibetane! –, o fac fara sa simt vreo remuscare, pentru ca nu mi se pare un „pacat“. În sfârsit, sunt scriitor, profesor universitar, jurnalist, pentru ca asta am ales eu sa fiu si alternez sau combin aceste statusuri dupa plac. Interesant –  când ma prezint cuiva, spun doar numele. Daca e nevoie, adaug si scriitor; uneori, în functie de context, mai adaug si profesor sau jurnalist.



5. Nu, nu cred asta! Cel putin tranzitoriu –  dar nimeni n-a aflat înca modul de estimare a duratei tranzitiilor! -, în unele locuri, nu neaparat doar în lumea estica, mai saraca si cu o experienta democratica mai scurta si mai precara, nationalismele se vor exacerba. Stiti la fel de bine ca si mine ca, în Franta, Germania, Austria, Olanda etc., deci în zonele cele mai prospere ale Europei, periodic, aproape ritmic, partidele si politicienii de factura nationalista, uneori cvasi-fascista, alteori doar populista, obtin scoruri mari în alegeri, câteodata ajung chiar la guvernare. Si asta se va întâmpla în continuare, pentru ca  „teama de strain“ si „dragostea de patrie“ pot intra în cele mai nastrusnice combinatii! Este o reteta verificata de peste o suta de ani! Pe de alta parte, unele angoase legate de integrarea europeana si de globalizare nu sunt pur si simplu niste fantasme, niste fandacsii, ci trairi legate de fenomene, nu toate placute, reale. Ca sa nu mai spun ca si „fandacsiile de massa“ sunt, la rândul lor, probleme reale ale colectivitatilor! De pilda, valul de imigranti care curge dinspre Sud si Est catre Nord si Vest, dincolo de rezolvarea crizelor legate de forta de munca, provoaca si o multime de probleme economice, etnic-culturale, religioase etc. reale. Nu toate comunitatile sunt pregatite sa faca fata acestora si, adesea, sar scântei! Cred ca ar trebui sa începem sa ne pregatim deja pentru fenomene similare, pentru ca si noi suntem la Vest si la Nord fata de altii –  turcii, indienii, pakistanezii etc., care au început deja sa soseasca, pentru a compensa deficitul nostru de forta de munca creat de recenta plecare „cu treaba“ a celor vreo trei milioane de români! Suntem capabili sa facem fata fenomenului? Sa fim seriosi! Noi am reusit ca cream în ultimele doua decenii anti-semitism fara evrei si nu reusim sa gestionam decent „problema tiganeasca“, desi lucram nestirbit la asta de la dezrobire încoace! Pe stil mai nou, chiar cu expretiza vestica si bani de la UE!

Uneori, de altfel, tendintele nationaliste sunt stimulate prosteste de „cei mari“ –  pe care i-as dori si mult mai întelepti. În opinia mea, Kosovo ar fi trebuit sa ramâna sub mandat international pâna la rezolvarea de la sine a problemei, daca era nevoie, pâna la Calendele Grecesti. Acceptarea si recunoasterea independentei, în pofida dreptului international, a Acordului Final de la Helsinki si a rezolutiilor ONU, nu a stimulat doar nationalismul sârb, ci, cum era previzibil mintilor lucide, si pe cel din întreg spatiul ex-sovietic si din alte zone est-europene, precum Vojvodina, Bosnia, Slovacia. N-am amintit HarCov pentru ca, în acest caz, este vorba despre, partial, o gogorita reincalzita de Vadim si, tot partial, o fantasma a Partidului Civic Maghiar. Însa UDMR e mereu la guvernare –  si cu unii, si cu altii! –  si-i doresc sa fie mereu acolo, chiar daca dl Verestoy mai pune în pericol padurile pe unde ajunge cu gaterul! As vreau sa fiu un profet mincinos, dar aproape sigur cazul Kosovo va servi drept pilda si pentru multe nationalisme vestice, precum cele din Corsica, Tara Bascilor, Catalunia, pentru cel confesional din Irlanda de Nord, ori pentru secesiunea Belgiei. Ma bat peste gura, bat în lemn, dar nu cred sa ajute!

Ion DUR

Nationalismul ca violenta simbolica

1. Ceea ce s-a petrecut în primii ani ai României postcomuniste, poate cu putine exceptii, au fost manifestari nationaliste perfect compatibile cu „marca stilistica“ a nationalism-comunismului. Nu vom reitera aici garnitura de factori care, înainte de '89, a generat si potentat un atare comportament social, politic si cultural, dar credem ca una din tezele lui Ernest Gellner (v. „Natiuni si nationalisme“) mai functiona înca si dupa revolutie: comunitatea românilor traise procesul unei educatii centralizate si, în plus, continua sa fie omogena din punct de vedere cultural (mecanismul este, si el, cunoscut: statul român, printr-o politica ad-hoc, a instrumentat o „eficienta“ cultura pentru masa).

În ceea ce priveste status quo-ul, departe de a fi vorba de o „reabilitare“, nationalismul românesc pare sa aiba azi, dincolo de unele invariabile adânci de neîndepartat, o „fizica“ de suprafata bine adaptata la culoarea unui alt context. Cel mult, poate fi vorba de un nationalism în parte bine „congelat“ si care, în functie de agenda politica a zilei si de vectorii contextului european (recent, episodul Kosovo a fost un prilej), e „reîncalzit“ pentru consumul cotidian, îndeosebi atunci când anumite proiecte comunitare se transforma în pericole iminente pentru siguranta nationala (vezi, între altele, „serialul“ cu „autonomia“ unor teritorii). Discursul nationalist a intrat cred într-o relativa desuetudine, nu mai este o „marfa“ atât de vandabila, zelosii producatori riscând astfel sa lucreze cumva pe stoc.

Iar „dreapta româneasca“ (chiar aceea „formatata“ la un moment de grupul care a lansat, în iunie 1998, Manifestul Dreptei din România – vezi cartea lui Varujan Vosganian, „Mesajul Dreptei românesti“, 2001), confirmata mai degraba de puseurile sale atât de paguboase si pagubitoare, e mai mult o încropire nominalista, fara concept sau principii, departe de a fi congruenta cu ceea ce s-ar putea numi, cu proba ocheanului ideologic-paseist, „dreapta neointerbelica“ (presedintele tarii, om de stânga cu, uneori, promisiuni de dreapta, strânge în jurul sau oameni pe masura si, cu o prestidigitatie de invidiat pentru spatiul circului politic românesc, transforma instant ziaristii în „tonomate“).        



2-3. De la nationalismul „emotional“ din veacul al XIX-lea, întretinut de sentimentul unei „identitati refulate“ si, deopotriva, de „resentimentul fata de natiuni mai puternice“ (v. Irina Livezeanu, „Cultura si nationalism în România Mare“), s-a ajuns apoi ca încarcatura ideologica sa fie dominanta în constructia unui atare fenomen. 

Dupa „copilariile“ sale glorioase, totalitarismele secolului XX i-au compromis însa irevocabil sensul. Azi, cuvântul nationalism e, pentru orice intelectual onest, echivalent cu antidemocratic, xenofob, antisemit etc. Un lant sinonimic ce exprima finalul unei aventuri a sensului: de la apoteoza la quasidecrepitudine.

Pentru a raspunde însa fara alte digresiuni, vom spune ca exista doua paliere distincte, dar interdependente: cel manifest la nivelul discursului politic, unde argutia populista ia, uneori, proportii grobiene sau, dupa caz, esueaza în formule stereotipe, vidate de continut, si, al doilea palier, cel identificabil la nivelul mentalului colectiv, unde nationalismul, ca suma de sentimente si stari, ecou al fondului nostru comun aperceptiv, da nastere unor reflexe, atitudini, curente de opinie etc. mult mai dificil de analizat.

În aceasta a doua ipostaza rezida, dupa mine, ceea ce se poate numi „componenta autentica“ a nationalismului. Confiscat si deturnat de orice forma de extremism (fie el de dreapta sau de stânga), sentimentul firesc al apartenentei la o comunitate de neam, limba, religie devine patologie. Iata miza discursului ideologic nationalist, clamat de cele mai multe ori în newspeak, pentru a folosi termenul lui Orwell, si hranit din angoasa disolutiei colective, din aspiratii comunitariste, din romantismul identitatii etnice sau, de ce nu, daca vorbim îndeosebi de statele aflate în tranzitie, de fragilitatea societatii civile (trasatura care potenteaza de altfel nationalismul). Iar daca vom descifra mecanismul sofisticat prin care actioneaza asupra constiintelor noastre –  acesta e denumit simplu: violenta simbolica (pe care a deconstruit-o nuantat un sociolog ca Pierre Bourdieu).

 

4. Se spune, nu doar retoric, ca mult mai imprevizibil ar fi trecutul, si nu viitorul (în dezacord, bunaoara, cu un anume determinism eminescian, dupa care: „Viitorul si trecutul/ Sunt a file doua fete/ Vede-n capat începutul/ Cine stie sa le-nvete“). Poate fi o gluma, desigur, caci entropia crescânda a proceselor viitoare reduce la maximum pre-vizibilitatea unor stari.

Exista multe feluri, mai mult sau mai putin agasante, dar tolerate într-o democratie cu pretentii de autenticitate, de a recupera trecutul. în cazul de fata însa e vorba mai ales de reiterari ale trecutului, de copii ale acestuia (Hegel spune undeva ca fenomenele apar în istorie, prima data, ca forma a  originalului, pentru ca imitarea lor ulterioara sa însemne o farsa). Ei bine, avem de-a face, pe de o parte, cu un palimpsest al traditionalismului ortodoxist interbelic, evocând mai degraba accentele culturale ale dreptei promovate de Nichifor Crainic si Nae Ionescu, evident, de pilda, în reviste ca „Puncte cardinale“ si „Rost“.

Pe de alta parte, Miscarea „Noua dreapta“, (re)nascuta tardiv, în 2000 (un an electoral convulsiv, propice recrudescentei nationalismului românesc), dupa o perioada de gestatie care daduse semne de nastere prematura, a devenit portavoce a ideologiei de extrema dreapta dupa modelul Zelea-Codreanu.

Dupa cum, patentul România Mare, o alta varianta, de data aceasta eclectica, amalgamata a unui nationalism sanguinic, galagios, ametitor, de dreapta-stânga-si-stânga-dreapta, un tutti frutti quasiindigest, este o alta proba a „recuperarii“ deviante a unui trecut devenit, azi, pretext esentialoid al cabotinismului politic.

În ceea ce priveste filoruralismul iorghist, o alta fata a doctrinei nationale interbelice, el n-ar mai putea fi resuscitat din motive pur obiective. Sucombarea romantismului samanatorist, o viziune statica asupra unei lumi aflate în tensiunea variilor prefaceri, era de tot predictibila.

Nu cred într-o evolutie spectaculoasa a fenomenului nationalist, ceea ce înseamna ca nu ne pândeste, deocamdata, pericolul unei ascensiuni iminente, cum nu cred nici în disparitia sa totala. Ar fi, presupun, nefiresc. în orice comunitate în care identitatea colectiva se manifesta ca energie centripeta, coagulanta si securizanta exista riscul supralicitarii amenintarilor exterioare (vezi reactiile nationalist-extremiste din Italia, pentru un exemplu concret, sau cuplul de forte globalism vs. glocalism, pentru o exemplificare generala). Aici poate interveni vocea, mereu echilibrata, a societatii civile, singura care, într-o lume normala, sanctioneaza spontan orice forma de agresiune manifesta, mai cu seama când actorii acesteia intra în arena cu scopul de a cuceri spatiul public.



5. E o întrebare cu un pronuntat caracter personal. Depinde de ce semnificatie acordam sintagmei „primul rând“. Se stie ca individul, mai putin ca reprezentant biologic al speciei, ci în ipostaza sa de fiinta distincta în raport cu colectivitatea, se (auto)defineste ca suma a diverselor lui identitati (de gen, religie, profesie etc.), tot atâtea masti (persona = masca) pe care le convoaca în functie de  împrejurari.

În anumite circumstante, identitatea de gen predomina sau chiar joaca un rol capital, tot asa cum, în altele, statutul profesional devine emblema care face diferenta. Daca îmi voi constientiza ipseitatea poliedrica, atunci pot admite ca identitatea etnica nu este decât un alt semn distinctiv al fiintei mele plurale. De aceea, cu tot riscul unei posibile interpretari „ideologice“, va raspund, aproape testamentar, ca starea identitara cea mai reconfortanta, pentru mine, este data de însasi esenta umanitatii. La care adaug însa un codicil: sunt om si nimic din ceea ce este omenesc nu îmi este strain!



6. Nu am amintit, pâna aici, mai nimic despre tendinta de a utiliza uneori termenul de „nationalism“ pentru a evita cuvântul „patriotism“, acesta din urma fiind mai totdeauna invocat cu determinatia sa „local“.

Ma întreb, însa, daca nationalismul „local“ are alt statut ontic, alt metabolism fata de cel „general“ (?!). Cred ca se produce, în tarile care cunosc tranzitia, pe fundalul unei libertati de gândire si de actiune, o descentralizare si a nationalismului, dar care capata o amprenta culturala mult mai accentuata. Cultura (si când spun asta ma gândesc, înainte de toate, la cultura româna)  devine, mult mai mult decât pâna acum, o marca identitara fundamentala, inclusiv în cadrele unor structuri de genul comunitatii europene.

În plus, asistam la o primenire a mentalului colectiv: se modifica relatia insului cu Celalalt, se resemnifica intimitatea, binomul identitate-alteritate capata alti vectori de sens prin care comunitatea se redefineste, cosmopolitismul se transforma în dispozitie culturala fireasca, în „glocalism etic“, caci practicile culturale devin centrul globalizarii (aceste practici definindu-se nu atât prin „globalitate“, cât prin „localitate“, trasatura care instituie diferenta culturala specifica; procesul „deteritorializarii“ culturii nu cred ca se manifesta azi la noi, dupa cum nu sesizam, decât într-o faza oarecum incipienta, crearea unei culturi standardizate).

Impactul globalizarii asupra suprafetelor si, poate, straturilor de adâncime ale culturii noastre reprezinta însa tema unei dezbateri aparte.

Ion Bogdan LEFTER

Dupa nationalism

Nimic bun de spus despre nationalism, de aproape un secol încoace –  si cu atât mai putin de-aici înainte. Fiindca civilizatia umana avanseaza într-o directie care se îndeparteaza decisiv de marile „maladii“  ale trecutului, lasându-le în urma.

Atât nationalismul, cât si internationalismul si-au demonstrat cu asupra de masura malignitatea. Instrumentalizate politic si transformate în modele de guvernare, ideologiile celor doua extreme au produs deviantele totalitare ale modernitatii, cu bilanturile stiute, absolut îngrozitoare. Dupa tragicele esecuri, singura continuare posibila a fost reconstructia sistemului de valori fundamentale ale societatilor democratice. În consecinta, intrati în ciclul istoric urmator, postmodernitatea, recuperam diversitatile pe care autoritarismele nationaliste si internationaliste le-au reprimat în numele omogenitatilor locale, respectiv al alinierii ideologice a statelor „proletarizate“  si disciplinate social prin frica si represiune. Tragând învatamintele, comunitatile nationale, care-si constientizasera în romantism si-si asumasera în modernitate dominantele identitare, se redefinesc drept ceea ce sunt de fapt, si anume mozaicuri multiculturale, nu doar cu majoritati, ci si cu minoritati, în timp ce la scara cealalta, planetara, lumea întreaga se „globalizeaza“  prin asumarea benevola a unor valori civilizationale si prin negocierea raporturilor dintre state, cu tendinte din ce în ce mai limpede „federaliste“ , de integrare regionala, continentala, intercontinentala, pâna la modelul maximal prefigurat de ideea institutionalizata ca „ macheta“ , imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, sub titulatura de Organizatie a Natiunilor Unite.

Însa unde sunt în atare schita generala problemele, confuziile, crizele internationale, rejectarile modelului „euro-american“  sau „ occidental“ , cum i se spune de obicei? Actualitatea politica a ultimilor ani mai degraba asta aseaza în prim-planul mediatic: noi nationalisme, terorism, regimuri dictatoriale în multe zone de pe harta lumii, crize în Afganistan, Irak, Iran, Coreea de Nord, Pakistan etc. etc. etc.

Sunt –  de fapt –  fenomene însotitoare ale globalizarii, încercari de împotrivire, bruiaje de etapa. Oricât ar fi de grave, ele confirma procesul principal, directia mare de evolutie. Poate suna cinic, dar, psihologic vorbind, e vorba despre contrareactii firesti în fond. Sunt perturbatii similare traditionalismelor care au încercat sa frâneze modernitatea. Cu cât e mai rapid, cu atât progresul stârneste contestatii mai aprige, mai panicate. Cândva, urbanizarii i s-a opus utopia ruralismului arhaic, a „satului etern“, unde s-ar fi nascut „vesnicia“ . Nu de putine ori, structurile modernitatii au fost blamate ca „alienante“ : sistemele institutionale, parlamentarismul, legislatia, justitia, fiscalitatea, bancile, „masinismul“  si tot restul. Ceea ce n-a putut opri avansul civilizatiei. A venit acum rândul postmodernitatii sa se confrunte cu contrareactiile omoloage, mai violente în formele lor cele mai grave, caci se produc la scara marita a globalizarii însesi.

Detaliu important în context: cum s-a observat, contrareactiile vin din zonele ramase în urma: tari sau regiuni mai sarace, terenuri favorabile –  de aceea –  fanatismelor. Profiluri similare au si grupurile sau comunitatile provocatoare de asemenea bruiaje din interiorul spatiului „occidental“ . Aceasta e adevarata „ ciocnire a civilizatiilor“ : între lumea avansata civilizational si zonele retardate. Solutiile vor veni pe masura ce zonele mai sarace vor recupera handicapul de dezvoltare, dizolvând resursele de frustrare ale urmatoarelor „ciocniri“ . În orice caz, construirea unei ecuatii explicative în termeni religiosi a fost o eroare de interpretare: fiindca –  de pilda (si pentru a face o referire doar la tema internationala cea mai „fierbinte“  a ultimilor ani) –  nu natura Islamului a generat contrareactiile teroriste la occidentalism, ci mecanismele fundamentalismului generic, de orice culoare religioasa ar fi. Discutam –  în ultima instanta –  despre formele pe care le iau mentalitatile extremiste dupa epoca, astazi depasita, a nationalismelor.

De-aici încolo se deschid alte subiecte: noile „reactionarisme“ , reciclarea demagogiei nationaliste în retoricile populismului contemporan s.a.m.d. Marea tema a perioadei pe care o traversam ramânând aceea a redefinirilor identitare în postmodernitate (vezi si –  pentru toata aceasta problematica –  volumul meu „Despre identitate. Temele postmodernitatii“ , aparut în urma cu câtiva ani)...

CRISTIAN VASILE

Istorie si nationalism

În viata politica si culturala postdecembrista nu a existat un singur nationalism, ci o varietate care a reflectat complexitatea evolutiilor intelectuale si mentale semnificative ale secolului XX. În opinia mea, nu se poate vorbi despre un recul al nationalismului de tip ceausist dupa 1989, caci instrumentalizarea sentimentelor patriotice –  în maniera consacrata de Nicolae Ceausescu între 19680–1989 –  a continuat cu o intensitate apreciabila si sub regimul Iliescu, care s-a folosit, între altele, de sloganul „nu ne vindem tara“, de pericolul maghiar si de temerile unei populatii care fusese decenii de-a rândul îndoctrinata si asaltata de propaganda dusmanului din interior, a colectivismului si de nesiguranta. Acest gen de nationalism, care a dominat spatiul public, s-a aflat în competitie, dar ulterior a fuzionat cu fractiuni ale nationalismului ortodoxist si etnocentric, cu radacini interbelice. Poate ca terenul era într-un fel pregatit de recuperarea unor intelectuali si teologi cu simpatii sau angajamente legionare în reviste precum „Glasul Patriei“ si „Tribuna României“ destinate propagandei comuniste în exterior. Ar fi interesant de stiut în ce masura laboratoarele Centrului de Informatii Externe au mai functionat si dupa 1989, contribuind la o sudura nationalista cu puternic potential antiliberal si antidemocratic, care a întarit acest baroc fascisto-comunist bine definit de Vladimir Tismaneanu.

Sunt simptomatice întâlnirile unor intelectuali protocronisti cu ofiteri de securitate înainte de 1989 –  de care aflam datorita documentelor recent declasificate -, iar apoi gazduirea si glorificarea celor din urma si a unui discurs al urii în paginile unor publicatii care au continuat retorica din anii 1970-1980 a sinistrei reviste „Saptamâna culturala a capitalei“. Evident, interventia serviciilor secrete ceausiste si postcomuniste nu este întotdeauna relevanta si nu trebuie hiperbolizata. Sunt totusi relevante câteva aspecte ale controverselor postdecembriste, care ar putea fi legate si de ingerinte oarecum oculte: infiltrarea discursului public cu tema Securitatii „patriotice“, etichetarea putinilor disidenti/opozanti de dinainte de 1989 drept agenti ai unor servicii secrete straine, parazitarea pledoariei pentru deconspirarea politiei politice si a agentilor sai, diabolizarea cercetatorilor care au cerut demilitarizarea Arhivelor Nationale, înfierarea istoricilor care au îndraznit sa vorbeasca despre dedesubturile momentului 1968, despre un Ceausescu care s-a folosit de sentimentele patriotice doar pentru a-si întari puterea personala.

Însa la fel de importante au fost taria structurilor mitice ale nationalismului, precum si confuzia istoriografica, culturala si ideologica; aceasta debusolare a facut ca figurile unor Corneliu Zelea Codreanu si Ion Antonescu, întruchipari ale antisemitismului si ale refugiului într-un nationalism extremist, sa fie uneori evocate în cheie pozitiva chiar într-o zona altminteri democratica a presei românesti. Lamentabila a fost la acest capitol prestatia „vechii istoriografii“. Tânarul universitar desemnat avocat al maresalului Antonescu în cadrul concursului „Mari Români“ difuzat de televiziunea nationala si care a ales sa nu îsi apere cu entuziasm „clientul“ (responsabil pentru crime împotriva evreilor si romilor, între altele) a „beneficiat“ de corul de dezaprobari vehemente al supravietuitorilor istoriografiei national-comuniste.

Acest gen de nationalism istoriografic, precum si preeminenta etno-nationalismului în dauna unui nationalism civic pot fi puse atât pe seama fragilitatii societatii civile, cât si a mediocritatii si spiritului gregar care au caracterizat o buna parte a corpului istoricilor contemporaneisti la momentul 1989-1990. Astfel se explica si relativa izolare a unor istorici cu mesaj democratic si civic precum Lucian Boia si Serban Papacostea într-o lume academica plina de nostalgici, de savanti care, prin relativizarea raului produs în anii ceausismului, îsi apara de fapt propria biografie.

Dupa mai bine de un deceniu însa a aparut o generatie de tineri istorici apta sa se delimiteze chiar de unii dintre profesorii sai, iar România a fost ajunsa din urma de un trecut care nu a vrut sa moara, un trecut al nationalismului extremist ce a condus la Holocaust, dar si al comunismului (în ambele variante: internationalista si nationalista). „Raportul Final“ al Comisiei Wiesel si cel omonim al Comisiei Tismaneanu, documente asumate de sefii statului, sunt si expresii ale acestei rupturi între generatii care s-a produs în istoriografia româna. Intensitatea contestarii a fost mai puternica în cazul ultimului document, deoarece si miza a fost mai mare. Bogdan Cristian Iacob a surprins foarte bine categoria cea mai vocala a detractorilor, precum si patologiile politice ale noului nationalism, înrudit cu un populism etnocratic extrem (vezi „Observator cultural“, nr. 370, 3-9 mai 2007).

Chiar si dupa aderarea României la UE nationalismul etnocentric nu si-a epuizat toate resursele, reunind o coalitie aparent pestrita formata din fosti membri ai birocratiei comuniste si ofiteri ai armatei si securitatii, protocronisti transformati în specialisti în geopolitica, critici literari antioccidentali ai anilor 1980, asociati ai prelatilor care au preamarit/tolerat „sistematizarea“ urbana ceausista, simpatizanti legionari si neolegionari, ortodoxisti etc. Forta acestui curent ideologic, desi în curs de diminuare, a profitat si de dezbinarea din tabara promotorilor nationalismului civic, de nuanta liberala, dar si de confuzii si ezitari cultural-ideologice (si azi, spre exemplu, intelectuali altminteri respectabili evita sa pomeneasca si sa comenteze definitia aberanta si exclusivista a natiunii pe care a formulat-o Nae Ionescu).

---