Califul din Basra vs „Risipitorul“ Petru Dumitriu despre Marin Preda.
articol aparut in Cultura, nr. 115 din 2008-03-27» cultura cultura literara »
Autor: OANA SOARE
Marin Preda si „dilematicul“ Petru Dumitriu
Marin Preda în lectura lui Petru DumitriuLa un moment dat, Petru Dumitriu îsi da seama ca printre contemporanii sai exista si un personaj nestiut. Îl cunoscuse în 1945, la o lectura publica desfasurata la Universitate, în care acesta citise povestirea „Salcâmul“. Apoi îi pierduse urma. Debutul acestuia din 1948 cu „Întâlnirea din Pamânturi“ (la un an dupa al sau, cu „Euridice“) produce revelatia: „Aparitia lui Marin Preda în literatura noastra îmi aduce aminte de povestile din „O mie si una de nopti“. Acolo, într-o adunare de târgoveti din Bagdad sau la un caravanserai din Basra, poate fi întâlnit un personagiu tacut, pe care nimeni nu-l ia în seama, si îmbracat într-un burnus care nu-l deosebeste cu nimic de oricare om al desertului, de oricare negutator din bazarul Bagdadului. Deodata, la un gest neînsemnat, burnusul se da la o parte si apar sub el straie stralucite: necunoscutul e însusi califul Harun, travestit în negutator sau hagiu; sau e un emir venit din insulele cu margaritare ale Oceanului Indian“ (1). Petru Dumitriu urmareste evolutia scriitoriceasca a acestui „calif Harun“ înca de la volumul de debut. Scrie, printre cei dintâi, o cronica entuziasta despre „Întâlnirea din Pamânturi“, în care remarca talentul scriitorului de „mare mester al povestirii, al retoricei rurale, al compunerii epice de dimensiuni reduse“ si „de scormonitor încapatânat si îndraznet al sufletului omenesc“ (2). Mai mult decât asemenea precizari, care, considerate retrospectiv, nu par spectaculoase, intereseaza în aceasta cronica interpretarea subiectiva propusa de scriitorul Petru Dumitriu, aflat la începutul carierei si în plin proces de transformare creatoare (trecerea de la stilul metaforic si parabolic din „Euridice“ la naratiunea de tip realist). Marja subiectivitatii e evidenta în corectarea viziunii asupra realitatii si fiintei umane a colegului de generatie si rastalmacirea acesteia prin conceptia proprie. Petru Dumitriu este frapat, spre exemplu, de apetenta celuilalt pentru studiul tipologic, pentru surprinderea de tip aproape monografic a unor „stari sufletesti întunecate si bolnavicioase“, „a unor forme de constiinta inferioare, sau bolnave, pe marginea nebuniei, a disperarii“ (p. 224). Or, nu în reusita tipologica excela „Euridice“. Mai mult, Preda nu apela la formula previzibila a analizei psihologice, ci la maniera moderna a prozei comportamentiste, definita aici ca „eseu de psihologie descriptiva“.Alteori, tipologia se sprijina numai pe monologul personajului. Îndelung comentata e povestirea „În ceata“. Aici, personajul care ramâne fara chip se încheaga exclusiv prin discurs, un monolog sacadat, haotic, urmarind tribulatiile unei constiinte adormite, o adaptare verbala a fluxului interior din proza anglo-saxona. Creatura de hârtie ar iesi astfel dintr-o ureche hipertrofiata, cea a autorului. O performanta care îl pune pe gânduri pe Petru Dumitriu, probabil, daca tinem seama ca tiradele personajelor din „Euridice“ erau de fapt eseuri metaforice. Reusita scriitorului ar avea efect de soc asupra cititorului: „Si din mijlocul însiruirii aproape haotice de imagini verbale adunate dupa legi foarte simple ale memoriei asociative, se desprinde, rotunjita, întreaga, echilibrata, construita, o intriga. Desigur, numai din aluzii. Autorul nu are naivitatea si buna-credinta sa explice încet, sfatos, ca la taifas, ce se petrece. Îsi ia cititorul de chica si-l cufunda, ca într-o apa adânca, în materia vie a întâmplarii. La primele rânduri, efectul e înabusirea, pricepe despre ce e vorba, dar deodata firul rosu al întâmplarii e prins si atunci cititorul este mai pe de-a-ntregul câstigat decât prin oricare alta metoda de povestire“ (p. 219). „Colina“ ar fi de „o poezie de un soi cu totul special“, o descriere minutioasa a sentimentului fricii „pe care vechii greci o numeau panica“. Transanta este elipsa din „Calul“: „Un taran îsi scoate dis-de-dimineata calul batrân si bolnav din ograda, îl duce la marginea satului, într-o groapa întrebuintata de tot satul în scopul amintit, îl ucide si-l jupoaie de piele“ (p. 221)În chip oarecum surprinzator, „sirul de povestiri“ care alcatuiesc sertarele epice ale nuvelei „O adunare linistita“ sunt gasite „mai putin intense, de un dramatism mai putin tulburator“ (p. 221). Petru Dumitriu propune comparatia cu scrieri ca „Decameronul“ sau „Heptameronul“, care, daca tinem seama de afirmatiile prozatorului de mai târziu, nu e avantajoasa. Scriitorul va socoti ca „romanele rapsodice“ al caror liant se reduce la un personaj (ca Seherezada) sau la rama (ca în „Decameronul“) sunt mai putin reusite decât acelea în care legatura dintre episoade e asigurata de un factor mai unitar. Oricum, nu labirintul ordonat de povestiri din nuvela îi retine atentia, ci... „desenarea caracterului lui Miai“. Unele notatii tin de raportarea subiectiva la specificul unei alte viziuni scriitoricesti. Dumitriu contesta aspectele naturaliste ale operei (dar nu pe tonul conjunctural în care o fac celelalte comentarii din epoca), respectiv, atractia pentru bizareria sentimentelor si reactiilor tulburi, accentuata de scara de unu pe unu a descrierii de tip comportamentist. În opinia sa, ar fi vorba de o fragmentare a insului prin reducerea sa la „aspectele inumane“. În ceea ce-l priveste, Dumitriu preluase din lectura anticilor fictiunea greceasca despre destin, înteles ca fatum; iar ceea ce Heraclit numea „energia oarba a destinului meu interior“ ar fi rezultatul actiunii inconstiente a unor constante caracteriale. Astfel, Petru Dumitriu gândeste biografia unui personaj ca înlantuire fatidica de cauze, în care intereseaza îndeosebi momentele de cotitura, din care se poate desprinde enigma unui destin. Conceptia era expusa înca din prozele mitologizante din „Euridice“. Scriitorul-recenzent corecteaza astfel viziunea diferita a lui Marin Preda: „D-sa se apleaca cu multa, prea multa luare-aminte asupra acestor aspecte marginale si extreme ale vietii omenesti, care nu pot fi exprimate decât prin aluzie, si nicidecum împartasite, asa cum sunt, altora (...) aici izbucneste în tarâmul mai luminos al constiintei noastre morale vestirea unor regiuni subterane si nelinistitoare, unde nu mai recunoastem omul, ci niste forte oarbe, dezlantuite, gata sa-l nimiceasca pe chiar acel ce le poarta în sine. Aceasta zona a sufletului omenesc periferica si cufundata în umbra merita atentia scriitorului iubitor de adevar. Dar, sa nu uitam, ea nu este esentiala. Cele mai importante actiuni ale noastre, liniile de conduita care ne calauzesc o viata întreaga, elemente fundamentale si permanente ale caracterului, sunt altceva decât izbucnirile a ceea ce s-a numit „irationalul“ si se poate numi mai simplu, anormalul, în sensul ca nu reprezinta norma, nici psihologica, nici morala“ (p. 222-223).Asupra personajului nestiut revine în 1953, într-o cronica despre „Desfasurarea“. Descopera ca, între timp, „marele mester al povestirii de mici dimensiuni“ învatase sa construiasca pe dimensiuni mai ample: „Actiunea capata proportii, se ramifica, exista linii secundare de actiune, ce se întretaie cu cea principala. Unde înainte scriitorul stia sa descrie într-o gradatie iscusita a efectelor un fapt, o întâmplare scurta, aici însira capitol dupa capitol, episod dupa episod, sporind treptat încordarea actiunii si interesul cititorului“. Devenirea scriitoriceasca a comilitonelui e atent analizata. Astfel, Petru Dumitriu observa ca, în trecerea de la „Întâlnirea din Pamânturi“ la „Desfasurarea“, Preda uitase modalitatile de surprindere a atmosferei în tuse apasate, exactitatea descrierii. Astfel, „Desfasurarea“ ar fi o proza plasata într-un decor de carton: „Nu vedem, în „Desfasurarea“, nici casele, nici drumul, nici pamântul, nici copacii, nici animalele. Nu simtim, ca în primul volum, „caldura alba“ a soarelui de vara, nici daca satul „trozneste de ger“. Nu vedem nici salcâmii înalti din noptile cu spuza de stele, nici câinii pe care un stapân jucaus îi apuca de ceafa si-i arunca peste drum, nici multe alte pretioase detalii (...)“ (p. 227).Mai mult, Petru Dumitriu intuieste liniile secrete de articulare a viziunii celuilalt, de unde, în chip ciudat, vor porni viitoarele dileme de creatie. Unele observatii sunt, în aceasta privinta, tulburatoare, si aceste impasuri ale travaliului creator vor fi ulterior comentate pe larg de însusi Marin Preda. Astfel, Dumitriu remarca empatia putin comuna între scriitor si universul si personajele sale, care merge pâna la anihilarea vocii primului; acest fapt va genera criza de creatie din perioada imediat urmatoare conceperii „Morometilor“. În termenii lui Marin Preda, e vorba de absenta „temei povestitorului“, doar indicata, printre altele, în comentariul lui Dumitriu: „Marin Preda arata, în Ilie Resteu, în Patanghel, în Beleaga, în Miai, ca stie sa vada lumea nu cu ochii oricui, ci cu ochii lui Ilie Resteu si a lui Patanghel (...) De rândul acesta, se vorbeste «dinlauntrul» lui Ilie Barbu“ (p. 226).Si o alta profetie se dovedeste tulburatoare. „Desfasurarea“ e o halta nu foarte importanta, semn nelinistitor ca personajul nestiut îsi pregateste o alta aparitie surprinzatoare: „Deocamdata el joaca iar, pentru o vreme, rolul strainului învaluit într-un vesmânt care-l ascunde în forfota unui caravanserai pe drumul spre Basra“ (p. 228). Doi ani mai târziu, apareau „Morometii“ I. ***Doua profiluri diferite. Petru Dumitriu în lectura lui Marin Preda.Din punct de vedere literar, destinele celor doi devin paralele în 1947-1948 (debuturile) si în 1955-1956, când, prin aparitia „Morometilor“ I si a „Cronicii de familie“, se deschid doua main-stream-uri ale prozei postbelice. În rastimpul care separa cele doua perioade, destinele si personalitatile scriitorilor sunt profund asimetrice. Cufundat în geneza prelungita, atipica a Morometilor, califul din Bassra e deocamdata nestiut. Publica, în 1949, nuvela debila „Ana Rosculet“, iar în 1952, „Desfasurarea“; destul de rar, diferite fragmente prin reviste. Petru Dumitriu, din contra, e prins într-o activitate literara febrila. Se exerseaza în toate genurile admise de canonul realismului socialist, de la publicistica la proza.Si „Morometii“ I, si „Cronica de familie“, doua romane prin care se reia legatura cu filonul prozei interbelice, surprind, fiecare în parte, tragedia unei lumi care dispare. Moartea încetinita a unei lumi, cea a satului românesc si a unui mod de a fi (al lui Ilie Moromete) este exprimata prin spaima latenta (si totusi nelipsita de seninatate) în fata timpului care nu mai are rabdare. Dominat de figura lui Ilie Moromete, universul satesc pare a ignora, deocamdata, invazia „besmeticilor“, izbucnirea fortelor haotice nelinistitoare, care nu au înca forta de a disloca universul armonios. Morometii poate fi interpretat si ca roman al ororii de dizarmonir, concept înteles în primul rând ca reper moral. Fata de universul „Morometilor“, „Cronica de familie“ dezvaluie o arena a demonilor, o lume închisa a turbulentelor si a malignitatii caracteriale. Romanul propune o lume dizarmonioasa, care îsi autocontempla fascinat amoralitatea. Orgia monstruozitatii caracteriale (ambitii, patimi, crime), se deruleaza în tempo-ul beethovenian al tragediei. Recviemul se îmbina cu bâlciul manierist, cu caricatura si grotescul (inclusiv ideologic).Când se refera la „Cronica de familie“, si Marin Preda contesta, din aceeasi raportare de tip profund subiectiv, tematica si mai ales viziunea cinic-grotesca asupra fiintei umane. Raportarea este a moralistului Preda si a unei constiinte hipertrofiate. Spre deosebire de „Morometii“, romanul este tocmai o apologie a dizarmoniei si un elogiu al besmeticilor, în care lipsesc expierea si echilibrul. Este vorba de o lume complet repliata asupra propriei monstruozitati, si de accea deritanta: „Eroii lui Petru Dumitriu, de tip Bonifaciu, nu sunt niste oameni stapâniti de „demoni“, ci o turma biblica de porci în care, e drept, s-au refugiat demonii“. Mai adauga: „posibil sa fi fost astfel (...) dar n-am nici o bucurie estetica sa aflu ca speta umana se poate degrada atât de mult“ (3).Sa ne închipuim ca Achim, Nila, Paraschiv si Guica ar fi fost singurele personaje din „Morometii“. În literatura sa „spiritul primar agresiv“ este prins în parabole complexe si niciodata personaj principal, ci mereu unul secund peste care trebuie sa treci fara a te lasa convins sau învins de acesta. Pe când în romanul colegului de generatie descopera ca „evolueaza nu un om, ci o specie cu totul curioasa, care provoaca nedumerire si greata“ (4). Totusi, universul prins sub lupa este unul fascinant, în special datorita talentului caracteriologic al prozatorului care îsi iubeste personajele: „Ia priviti, de pilda, ce sublim e acest Apostolescu, cum încheie el afacerea cu Gherson, ce placut e... Aproape ca-ti vine sa te lasi tras pe sfoara de el, numai din placerea de a vedea cât de manierat si de inteligent procedeaza. Priviti apoi la Bonifaciu Cozianu. Cum îl provoaca el pe X la duel si-l omoara, asa, pentru reputatie, si cum da el ordine sa fie împuscati taranii, si cu muierile cum se poarta, pâna si la batrânete e tantos, parsiv de tot! Moartea o învinge (...) Câta energie si putere! Cum îi domina el pe toti! Pacat de ce-ar fi putut fi si n-a fost. Dar nu-i nimic, lasa ca ne refacem noi clanul, iata-l pe Dimitrie Cozianu, tip de mare bandit. Are un intermezzo pasional formidabil si stie sa renunte la femei pentru putere! E tare! Gustul fortei, combinatii mari, cu averi uriase în bancile elvetiene, cu executii prin sugestie smerdiacovista (Fanuca Niculescu, Smerdiacov de tip modern, cu un ochi verde si unul albastru). Si finalul, finalul!“ (5).În afara acestei plasari polemice fata de viziunea din „Cronica de familie“, Marin Preda apreciaza îndeosebi stilul transparent, „stilul nud“ al romanului, o „cucerire de valoare pentru lietartura româna“: „Avem un ton obisnuit, firesc, asi spune un ton normal, adica oral si lipsit chiar de elementara ceremonie artistica cu care suntem îndeobste învatati“ (6).Marin Preda, doctorul Munteanu si încercarile de solutionare ale unei dileme.Totusi, raportarea lui Marin Preda la personalitatea lui Petru Dumitriu, al carui profil, recompus, sta la baza unui personaj din romanul „Risipitorii“, doctorul Munteanu (a carui prima varianta onomastica era Bratescu) se dovedeste, în ultima instanta, mult mai contorsionata.În carnetul de lucru al lui Marin Preda figureaza, în acest sens, urmatoarea notatie: „II. Dr. Bratescu medic. Jigniri si violente. Istoria prieteniei cu dr. Sârbu, din punctul de vedere al dr. Bratescu. Schimbarea firii sale. Represiuni (vezi istoria cu doctorita Tiberiu). Mat(erial) doc(umentar) P(etru) D(umitriu) – debutul si cariera sa.“ (p. 119). Astfel de mentiuni mai exista si în alte locuri în carnet. Mai mult, într-una dintre primele variante de scenariu ale romanului (e vorba de prima editie), evolutiei personajului doctorului Bratescu i se acorda o importanta mult mai mare, biografia sa antrenând, din câte rezulta din notatiile din carnet, un Bildungsroman în miniatura (7).Pâna la urma, în toate editiile romanului, „cazul“ d-rului care se numeste acum Munteanu este micsorat, interesul prozatorului fiind în special acela de a construi personajul în contrapunct cu doctorul Sârbu; oricum, renunta la prezentarea avatarurilor biografiei acestuia. Cele mai multe amanunte interesante pentru conturarea personajului se afla mai ales în prima editie a romanului; în celelalte dispar sau sunt reduse la câteva detalii din confesiunea pe care acesta o face doctorului Sârbu.Mai interesant este ca Petru Dumitriu este proiectat aproape figural, încapsulat într-o criptograma cu rezonante biografice pentru Marin Preda. Exista în acest sens în Jurnal un alt pasaj extrem de elocvent, în care „cheile“ personajelor din roman sunt deconspirate si îmbinate cu date fictionale. Biografia profunda (anxietati si complexe) a lui Marin Preda este transpusa astfel în fibra romanului. Apare si un alt personaj-cheie, Paul Georgescu, ale carui raporturi cu Preda, ca de altfel si cele ale lui Petru Dumitriu, au destule zone umbroase: „Astfel: Doctorul Sârbu însusi i-a dat cele mai importante lovituri (doctorul Sârbu nu stie si nu va sti niciodata). 1) Dr. Ssârbut nu l-a crezut capabil sa ajunga om de stiinta. Involuntar, doctorul Sârbu s-a servit de el în dese ocazii etc. (vezi Psetrut Dsumitriut si Psault Gseorgescut în relatiile mele cu ei) etc. Dr. Bratescu nu e razbunator dar vrea sa se impuna asa cum e sigur ca se va impune dr. Sârbu etc. Mijloacele folosite? Dar oare dr. Sârbu se întreaba daca mijloacele pe care le foloseste el sunt bune? Dupa dr. Bratescu, da si nu. Vezi absolut toate rationamentele lui Psault Gseorgescut - pe ideea ca în conditiile date nu se poate lucra altfel si ca în felul acesta, el, dr. Bratescu, îl protejeaza si îi creeaza cele mai bune conditii de realizare“ (p. 108), etc. Alegerea lui Petru Dumitriu ca prototip real e, probabil, semnificativa cu atât mai mult cu cât conceperea „Risipitorilor“ marcheaza una dintre cele mai acutizate crize de creatie din scrisul lui Marin Preda, rememorata de scriitor în câteva rânduri. Romanul are patru editii între care exista modificari importante ale scenariului si chiar a semnificatiei nucleului parabolic (între primele 3 versiuni), ceea ce a antrenat transformarea si chiar metamorfozarea structurii personajelor principale. „Risipitorii“ e un roman aproape existentialist, o parabola psihologica despre ratarea posibila si despre esecul temporar, socotite de Marin Preda consecinte sau manifestari ale risipirii de sine. Principala cauza a acestui fenomen derutant ar fi inefabilul psihologic, manifestat ca rau obscur al firii. Pentru Constanta, un alter-ego, risipirea înseamna, spre exemplu, parcurgerea unei nevroze si regândirea fiintei sale profunde. În chip semnificativ daca tinem cont de prototipul real al personajului, pentru doctorul Munteanu, risipirea e înteleasa în termenii angajamentului moral si echivalata cu nearmonizarea temporara a scopului si a misiunii sale profesionale (asumate ca vocatie) cu etica. Acest proces coroziv are consecinte paradoxale, cum ar fi cheltuirea energiei în misiuni adiacente (functia diplomatica la Roma) sau dezarmare pripita (spaima pe care o încearca la citirea articolului din revista), dublate de pierderea încrederii în sine si în valabilitatea cercetarii sale (studiul schizofreniei). În economia romanului istoria dr. Munteanu ar ilustra cazul risipirii de sine prin ceea ce scriitorul numeste „expansiunea eului“, fenomen înteles atât în sens pozitiv, ca vitalitate, energie constructiva, dar si negativ, ca hipertrofie a eului. Elocventa este scena-cheie a „istoriei geniului“ (prezenta doar în prima editie a romanului, unde are o mare amploare) încapsulând fabula personala în jurul careia s-a autoconstruit personajul: visul profetic al mamei despre destinul exemplar al fiului sau. Doctorul Munteanu îi prezinta doctorului Sârbu povestea esentiala a destinului sau: „– Te intereseaza o scena care s-a petrecut în anul 1923 la Predeal, într-o noapte cu luna si cu nori feerici, pe vârful unui munte? (...) Era cu barbatul ei si a iesit din cabana, nici ea nu stia pentru ce, a auzit un glas care o chema: «Marie-Alice, iesi afara.» I s-a facut frica acestei femei, si-a adus aminte ca bunica ei povestea ca si ea a fost chemata o data de un glas si a zacut sase saptamâni fiindca l-a ascultat si a iesit afara sa vada cine o striga. (...) Chemarea s-a repetat: «Marie-Alice, îti voi dezvalui o taina.» Tot n-a iesit si atunci a auzit soapta chiar alaturi de patul ei. «Ai ramas, i se soptea în ureche, chiar în seara asta însarcinata. Daca iesi afara, copilul tau va fi baiat si va avea un destin exceptional. În clipa asta, alaturi, la stâna, trage sa moara berbecul turmei, si spiritul lui este al unui zeu. Daca iesi afara, el se va reîncarna în copilul tau.» Atunci a iesit afara si a auzit din nou vocea: «Stai linistita pâna ai sa simti un vânt care sufla asupra ta: atunci sa ridici fruntea si sa zici: „Fiul meu, tu vei fi un geniu!“ Fiindca asa se numesc în zilele noastre zeii omenirii.» (...) apoi s-a întors în cabana, si barbatul s-a trezit. Când a vazut-o, s-a speriat: «Marilis, unde ai fost?». «Nu te nelinisti, am ramas însarcinata, o sa avem un copil» a raspuns ea clantanind. A vârât-o în pat mormaind, i-a luat pulsul. Era rece ca gheata.“Nu conteaza atât suportul legendar sau oniric al acestui biografem simbolic, cât consecintele sale. În acest sens, Preda face câteva observatii în fisele pregatitoare ale romanului: „Intereseaza oare realitatea fenomenelor care ne stimuleaza spiritul? Geniul este un fenomen autentic, dar si fenomen al vointei, care apare în urma stimularii continue a spiritului. Adolescent fiind, doctorul Bratescu eliminase cu ironie prevenitoare ceea ce era ireal în povestirile mamei lui si pastrase ceea ce era real si stimulator pentru el. Credinta autentica a mamei în destinul înalt al fiului ei. Adolescentul nu stia sigur ca este sau nu un geniu, dar nu se îndoia ca putea deveni.“În „Risipitorii“, acest motor nestiut al personajului devine o masinarie distructiva. Imperativul datoriei, obsesia împlinirii de sine devin corosive pentru o personalitate cu o constitutie interioara fragila. Personajul doctorului Munteanu începe sa vâneze circumstante care sa-i înlesneasca ascensiunea; în acelasi timp, cauze imponderabile îl împiedica sa depuna un efort sustinut pentru cercetarile sale (a se vedea episodul studiului despre schizofrenie).În versiunea finala a romanului, Marin Preda elimina aceasta scena a visului mamei si regândeste statutul personajului sau. Proiectat initial ca ins cu vocatie profesionala dar fara scrupule de tip moral, doctorul Munteanu evolueaza în celelalte editii ca personaj dramatic, a carui risipire de sine îl aduce într-un impas existential (are chiar o tentativa de suicid). Marin Preda concentreaza confesiunea personajului în jurul a doua motive, ambele importante si pentru întelegerea biografiei profunde a lui Petru Dumitriu: datoria fata de mama si obsesia echilibrului interior. Primul ofera cheia de explicare a structurii sale interioare si a obsesiei preeminentei. Urmarea pâna la capat a vocatiei sale, cu orice risc moral, ar proveni din aceasta iubire exacerbata: „Îti vorbesc de mama ca sa-ti explic ambitia mea care pe multi si chiar si pe tine v-au pus în garda, fiindca e o trasatura de caracter care naste foarte multa ura în jur mai ales când e însotita si de acele merite pe care o ambitie bine dirijata nu numai ca nu le umbreste, ci chiar le potenteaza.“ (309) Confesiunea doctorului Munteanu abunda în precizari în acest sens: multi ani dupa ce am început sa exercit medicina toate proiectele mele aveau în vedere înainte de orice reactia imprevizibila a mamei si dorinta secreta sa ajung cândva sa trezesc în inima ei aceeasi admiratie pentru fiul ei cum avea acest fiu pentru mama lui. Nu era o idee obsesiva, dar era una fundamentala (...)“ (p. 312) etc.Al doilea element pe care doctorul Munteanu îl socoteste esential pentru personalitatea sa ar fi dorinta de a avea un echilibru interior indestructibil. Marin Preda socotea definitorie pentru profilul moral al lui Petru Dumitriu tocmai lipsa acestui echilibru interior, manifestata sub forma unei sensibilitati puternice, dar lipsite de profunzimea întelegerii unor aspecte ale realitatii, ceea ce îl facea sa reactioneze neîntelept. În acest sens, sondajul asupra personalitatii lui Petru Dumitriu se face prin însusi miezul parabolic al scrierii, respectiv povestea muncitorului silit de ceilalti sa se retraga de pe banca pe care dormea. În termenii doctorului Sârbu, cauza transformarii dureroase a lui Petru Dumitriu ar fi constituit-o lipsa „prudentei afectuoase“ ca modalitate comportamentala. Astfel, o notatie de jurnal pune cazul P.D. în termenii unui sever proces moral: „Nota importanta. Doctorul Bratescu a fost la început un om drept si sensibil (vezi întreaga viata a lui P().D().), dar necontenitele lovituri l-au schimbat fundamental, a hotarât sa nu mai primeasca lovituri, a capatat o viziune necrutatoare asupra oamenilor si slabiciunilor lor. Ce om bun si sensibil si câte lovituri a primit dr. Bratescu! El n-a devenit «rau», nu si-a pierdut însusirile anterioare(...) Dar... si-a pierdut încrederea din pricina necontenitelor lovituri. Loviturile l-au calit sau, mai bine zis, a aparut un aliaj nou, necunoscut la el pâna atunci – a fost tradat, a fost tras pe sfoara – în prietenie, în amor, în idealurile sociale, în solidaritatea umana («fratia virila» a lui Malraux). Cheia destinului sau ne este data astfel de firea sa, prea buretoasa, care a absorbit prea imprudent loviturile si n-a gasit în sine anticorpii care sa împiedice otrava sa se uneasca strâns cu sensibilitatea sa“ (p. 107-108).În a treia editie a romanului (1972), severitatea scade cu un ton si personajul dr. Munteanu se prezinta pe sine ca si cautator al acestui echilibru interior: „La tara, contemplam uneori boii si îmi placeau mai ales când stateau linistiti, cu coarnele în aer si cu ochiul lor netulburat de nicio neliniste din interior sau exterior. Cel mai perfect echilibru îl reprezinta boul si întelegeam de ce egiptenii îl alesesera ca zeu. Omul e o fiinta permanent amenintata de dezechilibru, si idealul meu era, în acei ani, sa am o minte de geniu si o insensibilitate de bou.“ (p. 309)Din volumul „Petru Dumitriu & Petru Dumitriu. O monografie“, în curs de aparitie.
(1) „Note de cititor despre povestirile lui Marin Preda“, „Viata româneascã“, nr. 12, 1953, reprodus în Jurnal intim. Carnete de atelier, Editura Ziua, Bucuresti, 2004, p. 224, dupã care vom cita în continuare.
(2) Marin Preda, „Întâlnirea din Pãmânturi“, Viata româneascã, nr. 1, 1948, articol reprodus în Marin Preda, „Jurnal intim. Carnete de atelier“, p. 219-223.
(3) Marin Preda, „Jurnal intim, Carnete de atelier“, p. 63.
(4) Marin Preda, op. cit., p. 62.
(5) Marin Preda, op. cit., p. 63-64.
(6) Idem, p. 62.
(7) „Partea a II-a: I Dr. Brãtescu si sotia. Biografie dr. Brãtescu. Istoria geniului. Familie, adolescentã si tinerete; II Dr. Brãtescu medic. Jigniri si violente. Istoria prieteniei cu dr. Sârbu, din punctul de vedere al dr. Brãtescu. Schimbarea firii sale. – vezi mai sus; III Cãsãtoria dr. Brãtescu cu Constanta; IV Cãsãtoria dr. Brãtescu – urmare; V Cãsãtoria dr. Brãtescu – urmare. Aparitia oboselii sufletesti a dr. Brãtescu. Constanta îl iubeste prea mult si sentimentele ei îl apasã si îl tin pe loc. Viziunea unei vieti adevãrate, cu copii si studii de medicinã, cu afirmare în genul dr. Sârbu, îl gãseste slab si inferior. Pasiunea realã a Constantei în iubire si în profesiune îl depãseste. În aceastã perioadã, afirmarea dr. Sârbu îl roade. La o receptie cunoaste pe una din fetele A(nei) P(auker) – hotãrãste sã se despartã. Hotãrãste sã faciliteze o apropiere între Constanta si Sârbu. Divort; VI Întâlnire cu Constanta; VII Dr. Brãtescu la Moscova“ (p. 119-120).