Giovanni Papini – sfâsieri creatoare
articol aparut in Cultura, nr. 115 din 2008-03-27» cultura cultura literara »
Autor: FLORIN MÜLLER
Noul director al Institutului Italian de Cultura de la Bucuresti, profesorul Alberto Castaldini, ofera publicului italian o noua carte a sa referitoare la Giovanni Papini: „Giovanni Papini. La reazione alla modernità“, Leo S. Olschki Editore, Florenta, 2006. Publicului intelectual din România, numele marelui scriitor italian al operei „Un om sfârsit“ îi este foarte cunoscut înca din anii interbelici. Datoram lui G. Calinescu traducerea acestui document profund al energiei creatoare, al sfâsierii în constructia spirituala proprie, în dinamismul cultural italian al ultimilor ani de dinaintea primului razboi mondial. Mircea Eliade l-a considerat de la început un model paideic propriu, l-a cunoscut, a scris despre întâlnirile cu marele umanist italian, s-a aflat în corespondenta cu acesta. Model formativ pentru Eliade, lectura aproape decisiva (ca obligatie interioara) pentru tinerii intelectuali români, chiar si în anii dictaturii comuniste (alaturi de marele roman dostoievskian „Crima si pedeapsa“, a fost una din lecturile mele fondatoare), Giovanni Papini pare sa nu mai reprezinte astazi un reper cautat, invocat si cercetat. Cele câteva traduceri de dupa 1989 („Gog“) nu au reusit sa revitalizeze interesul pentru autorul „Omului sfârsit“. Explicatia se afla într-o modificare generala a spatiului cultural românesc de dupa Revolutie, când alti intelectuali, români si occidentali, au ocupat zona interesului public intelectual, când s-au impus alte coduri culturale, multe dintre ele totusi similare celor transmise de Giovanni Papini.Cartea profesorului Alberto Castaldini ne reîntoarce la marea traditie metafizica si literara a Italiei de la sfârsitul secolului XIX. Perfect cunoscator al deconstructorului literelor si simtirii mistico-filozofice italiene, profesorul Alberto Castaldini cerceteaza biografia intelectuala mult mai putin cunoscuta a lui Papini: fidel interpret al secolului sau, atât estetic, cât si ca dimensiune mistica, religioasa si filozofica, mare convertit spre studierea si interogatia insistenta asupra operei si sensului mistic al vietii Sf. Francisc de Assisi, teoretician al destinului istoric al Italiei, înca din timpul razboiului, fara a deveni însa nicicum un ideolog de serviciu al fascismului si national-socialismului. Care mai este, însa, sensul, în zilele noastre, al reinterpretarii semnificatiei mistice a existentei sfintilor? Pentru profesorul Castaldini, Papini se apropie de sensul real religios al lui Francisc de Assisi, de a concentra secretul sanctitatii si legea imitatiei necesare a lui Isus Cristos. În timpuri atât de secularizate, când Biserica ortodoxa reprezinta mai mult un motiv de invocare a sprijinului Divinitatii pentru motive personale, ori când ritualul este copiat din motive care tin de imitatie populara si respect al traditiei codificate, identificarea mistica cu sensul existentei cristice este cu atât mai dificila.Un capitol aparte dedica autorul interesului special pe care Giovanni Papini îl acorda „stiintei sufletului“. Interesul pentru sondarea profunzimilor acestuia este o caracteristica a vitalismului intelectual de la sfârsitul secolului XIX-începutul secolului XX, provocat de spatii ale interioritatii umane care nu facusera decât marginal obiectul atentiei pozitivismului în decadenta. Ocultism, transformare si depasire a frontierelor posibilitatilor fizice, descrierea modalitatilor de translatie catre alte tipuri de dimensiuni si existente, sunt caracteristici recognoscibile si în cultura româneasca. Bogdan Petriceicu Hasdeu sau Mircea Eliade sunt numai exemplele paradigmatice în acest sens. Nici în cazul scriitorului italian, nici în cel al intelectualilor români amintiti, nu este vorba de un interes exotic, circumstantiat de moda epocii, ci de vointa de experimentare (chiar fizica) a altui tip de univers, o forma vizibila a vointei totale de cunoastere. În cazul lui Papini, analiza lumii fizice dincolo de hotarele sale cunoscute empiric este o filozofie de recompunere a spiritului, o treapta spre spiritualitatea divina, o testare a frontierelor cunoasterii de tip „obiectiv“, „pozitivist“.Profesorul Castaldini încadreaza aceasta strategie în efortul lui Papini de cunoastere a Divinitatii si, mai mult, de traire, conform Sf. Francisc de Assisi, în si pentru Divinitate. Papini este un mistic, as îndrazni sa spun pe urmele autorului cartii, un mistic „rationalist“, în care soteriologia, mistica medievala, trairea lui Dumnezeu, alegerea exemplelor paradigmatice ale catolicismului italian (în sensul învelisului lingvistic, caci Sf. Francisc de Assisi nu are în mod specific constiinta italienitatii sale, cât a necesitatii cunoasterii, dar mai ales a trairii lui Dumnezeu, fenomen atât de specific ortodoxiei rasaritene) sunt forme, nu de construire a spaimelor omului medieval, persiflate de omniscienta pozitivismului de secol XIX, cât de consubstantialitate, de traire mistica. Sfâsierea interioara a lui Papini vine si din ofensiva nivelatoare a unui pozitivism egalitarist nivelator, ce propune o lectura „totalitara“ a religiei, în fapt a omului. Descoperirea lui Francisc de Assisi este, pentru Papini, nu numai un act de cunoastere exterioara, erudita, cât unul de traire, în limbaj rasaritean de „patimire“.Articolele lui Papini din „Leonardo“ (as risca o comparatie între aceasta revista de cultura si atitudine a intelectualitatii italiene de la începutul secolului XX si revista, de scurta durata, din România, „Criterion“) care contureaza resemnificarea religiosului în evaluarile si trairile lui Papini, sunt introduse de profesorul Alberto Castaldini într-o hermeneutica adecvata. Pentru Giovanni Papini, interesul pentru astfel de dimensiuni ale „normalitatii depasite“ (expresia mea este incompleta pentru a asimila total specificitatea lui Papini) nu reprezinta un punct al existentei în sine. Ocultismul, atentia speciala acordata „stiintei spiritului“ intra, dupa apreciererile autorului cartii, într-o ordine spirituala novatoare, de reconstructie spirituala. Cu atât mai dificila este vizualizarea publica a acestui tip de existenta, cu cât provocarea primordiala pentru Italia timpului sau sunt problemele de tip politic sau de asigurare a confortabilitatii de tip burghez. Este, de altfel, pragul catre conversiunea religioasa.Scrierile lui Papini dreneaza adânc un curent de renovatie spirituala. În mod nemijlocit, acest drenaj este reperabil în pictura metafizica a lui Giorgio de Chirico (prin scrieri precum „Il tragico quotidiano“, 1906, „Il pilota cieco“, 1907, „L'altra meta“, 1911). Toate aceste filiatii sunt intens semnificate cultural de profesorul Castaldini din vointa conturarii mai adecvate a proteicitatii operei lui Papini si a „coridorului cultural“ (Razvan Theodorescu) creat de scriitorul italian. Ocultismul, depasirea cadrelor fizice nu semnifica pentru Papini aruncarea în deriziune a puterilor umane, sau naufragiul acestuia în marginalitatea paranormalului. Papini stabileste si categoriile „antropologice“ care ar fi capabile în transformarea omului, în „prepararea omului-Dumnezeu“ (p. 24): sfinti, yoghini, mediumni, fakiri, magnetisti, profeti.Asumarea fascismului si a nationalismului nu putea fi o tema ocolita în cartea sa de catre profesorul Castaldini. A fost Papini un fascist ori un nationalist puternic motivat politic? Are nationalismul cultural al lui Papini si o încarcatura rasista ori antisemita? Papini nu este un intelectual indiferent la provocarile timpului sau. Mai curând indiferent la „capitalul simbolic“ pe care putea sa-l obtina din „colaborationismul“ cu fascismul italian, Papini construieste o teorie destul de rarefiata politic a unui nationalism cultural. Insistenta sa pe valorile tipice, formatoare ale sudului civilizator apare si în discursul sau de la Weimar (1942). Aici, Papini recupereaza, alaturi de „gânditori stimulatori“ precum Meister Eckhart si Novalis, reperele clasice „de o milenara bogatie“: „realitate, clasicitate, universalitate“. Invocarea, într-o lume ostila crestinismului, cum era cea nazista, a „civilizatiei italiene ca civilizatie esentialmente catolica“, a Bisericii romane, a Imperiului si a Renasterii, sunt tot atâtea indicii a depasirii fascismului din interiorul totalitarismului italian. „Noua unitate europeana“ trebuia formata si pe aceste coordonate, chiar daca referinta expresa la Imperiu (cel Roman) putea sa fie un semn al identificarii cu ideologia oficiala italiana a vremii. Profesorul Alberto Castaldini citeaza consideratiile lui Marcello Veneziani, pentru care marile referinte istorice ale fascismului sunt constiinta romanitatii, catolicismul si Renasterea, existând o „indubitabila consonanta“ între scriitorul florentin si „politica culturala a regimului“. Papini introduce, însa, aceste valori nu într-o logica politica totalitara a excluderii, ci într-un proiect mai tardiv al unei posibile (re)constructii spirituale. Toate aceste sfâsieri interioare, traduse într-o proteica opera literar filozofica, sunt succesiv prezentate de Alberto Castaldini în cartea sa: „Giovanni Papini. La reazione alla modernità“.Papini, spre sfârsitul vietii, dintr-o continua sfâsiere interioara, transfigurata în opera, va fi constrâns la imobilism fizic generalizat. S-a produs astfel identificarea cu suferinta fiului lui Dumnezeu în viata sa pamânteasca, macar în limitele trupului omenesc de tarâna.