Vulgata dupa Freud
articol aparut in Cultura, nr. 115 din 2008-03-27» cultura cultura literara »
Autor: TEODORA DUMITRU
Mensualul frantuzesc „Le Magazine littéraire“, în numarul din martie, agata prin „Scriitorii si psihanaliza“. Este vorba de un dosar care-si propune sa (re)descrie literatura dupa Freud, sau relatia dintre divan si stilou.
Daca tematic dosarul emana un oarecare grad de certitudine (scriitori marcati biografic si bibliografic de psihanaliza, dar si invers, psihanalisti convertiti la scris), aria de selectie a acestor autori e indecisa. Citind primele zece din cele treizeci de pagini ale dosarului si ultimele cincisprezece, am fost sigura ca dosarul e rezervat unui perimetru intern, respectiv psihanaliza-si-literatura în Franta sau în franceza. Totusi, doua materiale, plasate fix în paginile de mijloc ale dosarului, strica impresia de monopol (dar, din pacate si pe aceea de coerenta lingvistica): e vorba de un text despre psihanalizantii nord-americani, Bellow, Roth, Mailer, Malamud, Yalom (psihanaliza, ca si fizica, fiind probabil o dexteritate preponderent semita :) si de un interviu cu un specialist britanic în „tulburari obsesionale“. Ghicesc, deci, ca intentia acestei strategii de sandwish a fost: un dosar de respiratie franceza, cu deschideri în exterior. Deschiderile pe care le-am constatat aveau însa, din pacate, mai mult o functie de igiena retorica decât una de calibraj autentic, ca tampon între doua masive: monopolul francez si monopolul francez al aspectului. Adica vechea garda, reprezentata de Bataille, Leiris, Queneau, Jouve, Weyergans etc. versus noile metrese ale chestiunii (Leslie Kaplan, Jacqueline Harpman, Chloé Delaume, Marie Darrieussecq, Camille Laurens, si anturantii lor).
Atractia dintre literatura (proza) si psihanaliza e destul de transparenta. Ambele mizeaza pe catharsis ca forma de terapie sau pe terapie ca forma de catharsis. Ambelor le este greu sa raspunda la întrebarea „La ce bun?“ prin altceva decât prin „La nimic“. Disciplina autonoma numita psihanaliza are mai multe în comun cu literatura decât cu adiacenta ei de drept, psihiatria. Daca psihiatria studiaza efectele tabelului lui Mendeleev si ale legilor fizicii asupra cortextului uman, psihanaliza pune în locul lui Mendeleev niste naratiuni explicatoare sau, post-freudian, doar o colectie de jargoane fara naratiune. O feronerie lingvistica, un regim fictional. Greu de inserat termenul de eficienta terapeutica în aceste conditii; post-freudianismul a facut mult mai probabil cuplul Joyce – Lacan, decât cuplul Freud – Lacan. Autorii dosarului din „Le Magazine litté-raire“ n-au intentionat mari miscari de trupe în redefinirea relatiei psihanalizei cu literatura. Doresc, în schimb, sa fie destul de explicit rolul Frantei în domeniu. Ce a facut psihanaliza (recte monsieur Freud) pentru Franta se stie; mai putin precisa este viceversa. Asadar, materialele care compun dosarul exceleaza în afisarea marcilor interne, produse sub licenta freudiana: psihanaliza vs. razboialele coloniale, vs. gaullism, vs. existentialism, vs. Noul Roman, vs. Blanchot, vs. Derrida. Vs. Doubrovsky, vs. Lejeune, vs. APA („Asociatia pentru autobiografie si patrimoniu biografic“, ultimul racnet à la française în gestionarea mostenirii veteranului Freud). Catherine Clément (filosoafa – top 30 filosofi francezi, conform unui dosar mai vechi al aceluiasi „Magazine littéraire“ – si romanciera; simptomatic aliajul: aproximativ toate autoritatile care semneaza materialele acestui dosar au o specializare hibrida, si necreditabila, de tipul filosof-romancier, scriitor-eseist-psihanalist, cam toti sunt producatori de literatura sau tentati de ea) pare sigura: Franta a transformat psihanaliza într-o „parte integranta din peisajul mental al francezilor“; dintr-un act privat, de cabinet, într-un act monden („psihanaliza e o chestiune de civilizatie ... livrata în presa feminina, alaturi de creme antirid, psihanaliza este un act cotidian, frecvent în mediile insilor fara griji financiare“). Ce spune Clément poate fi tradus însa si în alti termeni: Franta a nationalizat/ estetizat psihanaliza, i-a obturat statutul de stiinta. Colectia oferita de dosar nu este nici pe departe un succes pe linie (în masura în care un asemenea succes ar fi contorizabil), nu exceleaza în expuneri de substanta sau instigatoare. E un înseriaj corect pieptanat si încheiat la toti nasturii din autori nouazeci la suta francezi, care au cochetat cu psihanaliza, de la Breton la Darrieussecq. Aceasta e filiera aproximativa si oarecum canonica, fiindca exista în dosar si semnatari care lungesc supa spre Montaigne sau Stendhal, ca actanti ai fenomenului psy. Ma rog, tertipuri revendicative, mania aranjarii antecesorilor pe a caror dubiosenie pariez. Tipul acesta de largire a spectrului, a genului proxim, e de evitat în orice demers. Deschiderea frontierelor domeniului si mai ales cumpararea de stramosi nu e, de regula, altceva decât o forma de relaxare sleampata. De tipul: Pierre Jean Jouve reda, într-un roman, „lupta sinelui cu sinele“. Ce performanta. Si Demostene, când lua pietricele în gura, facea acelasi lucru; fara sa-l fi citit pe Freud. Cu toate acestea: Stendhal? Ok. Montaigne? Posibil. Delaume? Pourquoi pas? Dar unde este Proust? Nimic, nicaieri în dosarul publicatiei franceze, nici o combinatie, nici în acrostih, nici în anagrama, n-a reusit sa ajunga la compusul chimic P r o u s t. O expunere mai întinsa si interventiile mai substantiale sunt semnate de Catherine Clément. Catherine Clément deschide cu o punere în tema care converge repede spre noduri semnificative. Psihanaliza si suprarealismul de exemplu. „Quand André rencontre Sigmund“.Pe doua pagini, filosoafa si romanciera franceza trage energic spuza pe turta lui „André“, desconsiderat, se pare, de magistrul din Viena. Între Freud si suprarealism a existat o alergie reciproca, în special dinspre latura Freud. Frictiunile dintre Freud si medicina traditionala sau dintre Freud si doctrinele umaniste clasice sunt inerente, n-au scandalizat. Frictiunile dintre doua sfere comunicante, ca psihanaliza si suprarealismul, nu mai au însa relaxarea inerentei; exista aici o nuanta concurentiala, de asigurare a monopolului. Fiecare termen al relatiei simte ca celalalt e impostor, ca altereaza esenta fenomenului pe care se oboseste sa-l promoveze. Breton s-a straduit, scrie Clément, cu multe resurse de energie si orgoliu, sa intre în gratiile maestrului Sigmund, a trimis scrisori febrile, a „tunat“ contra nazistilor antisemiti, s-a cizelat teoretic, a ajuns sef de scoala. Si? À quoi bon? În afara unor amabilitati cirumstantiale, maestrul ramasese pe pozitii: „cu exceptia lui Dali“, pe suprarealisti i-a considerat în bloc niste „nebuni «la nouascinci de grade, ca alcoolul pur»“. Chiar în deschiderea dosarului, Clément (autoarea cunoscutului „Les fils de Freud sont fatigués“, Grasset, 1978) s-a pus într-o pozitie ingrata: trebuie sa apere prestigiul proiectului suprarealist francez în fata dezonorantei diagnoze freudiene. (Dezonoranta, da. Dar cât de poetic trântita: câti dintre vânatorii de expresie ai avangardei n-ar fi platit din greu pentru sintagma „nebun 95%, ca alcoolul pur“). Replica lui Clément: „Totusi, acesti complet-nebuni au înteles câte ceva din violenta lui Freud sviolenta teoriilor lui Freud, n.m. T.D.t: adevarul despre nebunia femeilor, despre sexul extrem, despre crima pasionala, despre gustul suicidului.“ O replica un pic neavenita, în opinia mea. Este irelevant pentru un scriitor daca „a înteles“ „câte ceva“ din doctrina freudiana sau „adevarul“ despre simptomele a, b, c. Asezata în acesti termeni, discutia nu e mai favorabila scriitorilor francezi supra- sau post-suprarealisti decât termenii în care o asezase Freud. Scriitorul nu trebuie sa dea semne, ca scolerul, ca a înteles si a transpus în romanul x capitolul y din „Psihopatologia vietii cotidiene“. Scriitorul, daca nu e un grafoman servil, are de înfruntat capitolul „Sofocle & compania“, din care fac parte unii care l-au întrecut/ uimit/ adjudecat pe Freud, cu doua mii si ceva de ani înainte ca Freud sa deschida ochii asupra complexelor care l-au facut celebru. Scriitorul trebuie sa provoace un material, naratiunea (Freud datoreaza mult producatorilor/ traficantilor de naratiuni) pentru care un Freud generic sa mai scrie un paragraf, sa mai numeasca un complex. Vectorul câstigator: dinspre scriitor înspre Freud. Dinspre „Hamlet“ înspre „Introducere în psihanaliza“. Vectorul pleostit, steril: dinspre Freud înspre scriitor (fie el Jouve, Bataille sau Doubrovsky). Un scriitor care „l-a înteles“ pe Freud si scrie un roman care este o anexa didactica a maladiei x sau a complexului y – amenajate deja fictional si terapeutic de Freud – e un scriitor terminat (sau terminal). Nota bene: ante- Freud si post-Freud nu sunt niste pozitii de cronologie biografica. Sofocle si Shakespeare nu sunt favorizati pentru ca s-au nascut înaintea lui Freud, ascendentul lor nu e de natura temporala. Ascendentul lor e continut strict în calitatea naratiunilor prin care l-au aservit pe Freud, prin care l-au determinat sa scrie, sa le paraziteze materialul. Ce pot face post-freudienii în atari conditii? Cum pot deveni „ante-freudieni“, dupa moartea lui Freud? Simplu: concurând cu Sofocle si cu „Hamlet“, de exemplu, într-o geometrie ideala. Oferind o suma de naratiuni de o generalitate atipica, coerente în imposibilitatea si în generalitatea lor, pentru care un Freud generic si anistoric sa fie obligat sa fundeze o noua doctrina, un nou limbaj. Pe scurt: destul cu scriitorii care „l-au înteles“ pe Freud si scriu docili, pe urmele lui, suportând în paralel, pentru credibilitate si imersiune în domeniu, o suma expresiva de sedinte si terapii. „Ce sansa pentru psihanaliza franceza sa se îndrepte spre roman!“ exclama în deschidere Clément. O sansa echivoca, în opinia mea. Colaborarea dintre literatura si psihanaliza, în parametri francezi, nu s-a facut decât în termeni de sleire reciproca.Jouve, Leiris, Queneau, Bataille, Weyergans ilustreaza deriva psihanalizei în literatura. Nu e o forma de transfer nobil, în care x si y îsi conserva virtutile, ci o forma de deversare a lui x în y din neputinta conservarii autonomiei propriului discurs. Psihanaliza romantata si romanul psihanalitic sun labirint minutios amenajatt sunt, oricâte eufemisme s-ar folosi, niste forme de esec ale matricilor originare. Când o sedinta psy devine un roman, parole nu devine écriture – oricât ar glosa Kristeva pe tema – ci stenograma unei palavrageli obeze telle quelle. Singurii autori neconfiscati si neredusi la stadiul de ancilla psyhanalisae (dogmatica sau reformata), singurii insi invocati în dosar, care, când scriu, nu par ca lustruiesc ciubotele lui Freud, sunt Joyce si Beckett. Dar acestia, desigur, nu fac obiectul dosarului francez, desi puseele coloniale frantuzesti i-ar fi putut anexa, în virtutea biografiei lor intens tangente cu Franta. Joyce e invocat doar pasager, într-o fraza (apropo de Lacan), iar celui de-al doilea, lui Beckett, fiindca a scris si în franceza, „Le Magazine littéraire“ i-a rezervat un maximum de 3 000 de semne. În corpul carora, cel mai vivant moment e legat, previzibil, de biografia pe divan a scriitorului si de suvenirurile prenatale („plângeam ca sa ma lase sa ies, dar nimeni nu ma asculta...“) pe care acesta le-a expectorat sub atenta maieutica a unui specialist psihanalist. Un moment la fel de interesant este si revelatia autoarei articolului conform careia, fara curele de psihanaliza, Beckett „poate“ n-ar mai fi scris ce-a scris. Un „poate“ civilizat în intentie, dar absolut decorativ pe miza tembela a concluziei. În „Malone moare“ sau în „Mercier si Camier“ e mai mult Beckett decât în integrala notelor de cabinet ale specialistului care l-a curarisit între anii x si y. De aici, viciul major al dosarului: sedintelor de terapie pe care autorul x le-a suportat pe parcursul biografiei sale le este alocata o relevanta suparator de mare. De acord, aspectele sunt relevante pentru desenul biografic si pentru CV-ul terapeutilor în chestie, dar retrogradeaza literatura respectivilor într-o pozitie stearsa, secundara. Desigur, pentru latura documentara a chestiunii este util sa se stie cu cine si câte sedinte de psihanaliza a suportat Bataille; sau filiera prin care s-a facut transferul, inclusiv conjugal, dinspre Bataille spre Lacan. Toate acestea detalii biografice si de context servesc totusi deficitar conditia de scriitor a lui Bataille, Perec, Queneau, Leiris s.cl. Cea mai vizibila este conditia de pacient a acestora.P.S.: O chestiune, de protocol redactional: daca pentru clasicii ca Bataille, Perec, Leiris s.a expunerile sunt facute prin delegatie, adica de un tert comentator avizat, exista si indezirabila situatie în care autorii aflati în viata sunt pusi sa se explice, sa-si rezume romanele, sa se vânda singuri. Ar fi bine daca aceasta ar fi doar o stratagema de punere pe divan, de confruntare a autorilor respectivi cu sinele care scrie. Sau pentru o mai mare doza de autenticitate, autonomie etc. Intentiile probabil au fost acestea, dar rezultatul e sub asteptari. Sa asisti la conspectul facut de Darrieussecq unui roman de Darrieussecq nu e prea trepidant. Garantez asta si pentru restul plutonului. În plus, e nepoliticos: eu, autorul x, sa-mi fac, pentru revista y, conspectul propriilor productiuni! De ce nu si capitolul din istoria literara care ma include?!