O intrebare pentru Kjell Espmark
articol aparut in Cultura, nr. 115 din 2008-03-27» cultura cultura politica » accent
Autor: ANGELA MARTIN , Kjell Espmark
Angela Martin: Domnule Espmark, sunteti un „visator de cuvinte“ – asa cum spune Bachelard ca este poetul? Sau mânuiti ca pe un scut orbitor cuvintele impotriva invaziei realitatii?Kjell Espmark: Multi poeti se simt cu siguranta atrasi de imaginea lui Gaston Bachelard, care vede în visarea cu ochii deschisi o manifestare creativa a constiintei, o atmosfera elegiaca în care poemul prinde contur într-o semiobscuritate a gândului, ferit de realitatea presanta. Gunnar Ekelöf, cel mai mare poet suedez al secolului XX, este un exemplu de studiat din acest punct de vedere.Exista mai multe momente în geneza unui text, care par sa confirme aceasta teza. Imboldul creator în sine apare dintr-un tarâm fara contur. Paul Valéry povestea ca marele sau poem „Le cimetière marin“ a început, înainte de a-si face aparitia vreo idee, ca un ritm de zece silabe. L-am întrebat odata pe poetul Tomas Tranströmer daca are o experienta similara. Da, mi-a raspuns, exista o senzatie ritmica, dar aceasta e mai degraba vizuala – exista ceva ce asteapta sa iasa la iveala. Aceasta este si perceptia mea: ceva, deocamdata o simpla impresie accesibila doar ochiului interior, sta sa ia fiinta. Ca o secventa de film care înca nu a prins contur în baia de developare. Chiar si în etapele urmatoare, lucrul poate avea loc într-o stare în care gândul pare subordonat logicii visului, cu dislocari, întretaieri si transformari, un fel de încercare a fanteziei de a elabora un text convingator. În ciuda supozitiilor curente, nu se poate spune ca exista înca de la început un complex de gânduri si sentimente pe care nu trebuie decât sa le traduci în termeni poetici. Scrii pentru a surprinde acel lucru pe care-l percepi vag, ca pe un miraj încarcat de posibilitati. Dar exista aici si o componenta de intentionalitate, de vointa poetica ce se împotriveste starii de visare. În aceasta bâjbâire activa, uneori chiar agresiva, dupa o solutie, imaginea pe care o evocati poate fi la îndemâna – „un scut orbitor“ care trimite la splendida arma de aparare a lui Ahile, o opera de arta desavârsita întoarsa spre un dusman amenintator. Cu toate acestea, nu asa vad eu relatia dintre poemul meu si realitate. Ca sa extindem metafora martiala, nu putem oare vorbi de o strategie defensiva fara arme împotriva unei realitati invazive, pentru a ataca si a supune acest adversar provocator? Asa cum am aratat si în alte discutii, vad în poem un microcosmos care obliga licarirea haotica a universului sa prinda o structura, sa devina perceptibila, palpabila si manevrabila. Poemul încearca sa-l constrânga pe acest redutabil adversar sa-si arate chipul.Traducere din suedeza de
Dan Shafran