Zamfira Muscalagioaica
articol aparut in Cultura, nr. 114 din 2008-03-20» cultura cultura literara » dictionar Caragiale
Autor: GELU NEGREA
În „Ultima emisiune...“, niste cersetori – domnul Iancu Bucatarul, coana Zamfira Muscalagioaica si domnul Tomita Barabanciu – se întâlnesc seara de seara, dupa toate aparentele, într-o cârciuma bucuresteana situata „la raspântia unei mahalale marginase“ si comenteaza evenimentele zilei asa cum se profileaza ele din perspectiva acestui trio de oropsiti ai vietii. Mutatis mutandis, regasim scena peste mai bine de o jumatate de secol în „Morometii“ lui Marin Preda – scriitor legat de Caragiale prin substantiale afinitati elective si nu numai (vezi, în acest sens, capitolul „Moromete si Mitica“ din cartea mea „Cine esti dumneata, domnule Moromete?“, Ed. Muzeul Literaturii Române, Buc., 2003). Ceea ce se petrece saptamânal în poiana fierariei lui Iocan nu difera fundamental de ce se întâmpla în cârciuma amintita, un veritabil „azil de noapte“ populat cu personaje cazute „la fund“ (titlul original al piesei lui Gorki), în underground-ul societatii, care va sa zica.Trimiterea la cele doua cunoscute opere – un roman si o piesa de teatru –, nu este menita sa propuna o eventuala filiatie literara (cu totul improbabila, de altfel), ci sa consemneze o interesanta apropiere de morfologie textuala. „Ultima emisiune...“ este în chip evident structurata pe doua dimensiuni - una temporala si alta formala – net diferite. Exista un prezent al actiunii (incipitul si finalul) în care predomina dialogul, schita înfatisându-se în acest tronson ca o autentica sceneta care confirma înca o data aplecarea lui Caragiale catre teatralizarea naratiunii (exemplele sunt numeroase si arhicunoscute: „Petitiune“, „Situatiunea“, „Five o'clock“, „C.F.R.“, „Caldura mare“, „Justitie“, „Art.214“, întreg ciclul „Un pedagog de scoala noua“, „Amici“, „Da-damult... mai da-damult“ etc., etc.). Pe de alta parte, avem de-a face cu o descindere de factura eminamente epica în trecutul celor trei cersetori, povestea vietii fiecaruia dintre ei constituindu-se în câte un microroman extrem de condensat care circumscrie zona mediana a textului. Aceasta mixtura epic-dramatic, dublata de imprevizibile alternari ale planurilor temporale reprezinta o schema narativa la care I. L. Caragiale recurge mult mai frecvent decât au revelat-o pâna acum exegezele consacrate operei sale.În context, biografia Zamfirei Muscalagioaica este pitoreasca, desi, de la un punct, încolo, oarecum rectilinie si, ipso facto, usor de anticipat. Tatal ei „era cel mai vestit ghitarist fara perdea de pe vremuri“. Blestemul vietii tinerei, dar si sensul existentei sale rezida, convergente, într-un unic, cutremurator cuvânt: „A iubit!...“. Cu daruire si pasiune, se subîntelege, însa si cu un remarcabil indice de frecventa în schimbarea partenerilor, ceea ce , în final, se soldeaza cu consecinte dintre cele mai neplacute pentru fizicul greu încercat al împricinatei. Furata initial din casa parinteasca „la o frageda vârsta“ de „un tânar viorist plin de talent“, Zamfira îsi tradeaza, dupa numai un an, primul complice în favoarea unui „foarte distins cobzar“. Numai ca – fatalitate! – dupa doi ani apare pe firmament „un alt complice“ care îi face figura precedentului, iar din acest moment se declanseaza sarabanda: „din doi în doi ani, uneori chiar mai des“ zgubilitica juna se tot lasa furata de o suita interminabila de complici. De fapt, nu chiar interminabila, fiindca ghinionul si-a vârât coada în cel mai crunt mod cu putinta: Zamfira „a avut nenorocirea sa dea peste unul care a pretins cununie în regula“. Dar cum o nenorocire nu vine niciodata singura, lucrurile nu s-au oprit aici: habotnicul casnic „n-a înteles, ca toti ceilalti, ca regulele cele mai elementare ale galanteriei îl obligau sa renunte la orice scandal“, drept pentru care „a pândit-o, a prins-o la un chef cu ultimul ei complice, cântând bucati alese din repertoriul parintelui ei (ironia lui Caragiale atinge aici proportii homerice – nota mea, G.N.), s-a napustit asupra-i, a lovit-o, a tavalit-o, a zdrobit-o...“. Si cum agresorul nu era un oarecare, ci „celebrul Mitache Muscalagiul, un piept si o forta erculeane“, la capatul corectiei aplicate cu temei si în liniste, dat fiind ca „celalalt fugise ca un las...“, când sotul, asadar, „a lasat-o din mâini, juna Zamfira era o masa inerta“. Împrejurarea ca, la putin timp „dupa aceasta scena atât de dramatica“, Muscalagiul a dat (el!) ortul popii nu i-a mai fost de nici un folos victimei: „vaduva, saraca, beteaga de un ochi, de mâna dreapta si de piciorul drept“ alege singurul lucru ce-i mai ramâne de facut: „acuma, cere“. Se dedica, altfel spus, cersetoriei...Istoria labirintului amoros în care rataceste Zamfira ar fi putut avea farmecul ei romantic daca scriitorul n-o submina permanent printr-o infuzie masiva de lexic elevat care, în contrast cu apucaturile de tot lumesti ale femeii, genereaza un discurs auctorial ambiguu, de o ironie subtextuala ucigatoare.Un contrast puternic se creeaza si între comportamentul liber spre libertin al tinerei Zamfira si aparitia ei mai mult decât umila – slugarnica si bigota – din secventa de sfârsit a povestirii. Ea asigura însa coeficientul de dramatism acut al bucatii care, luata în întregul ei, vorbeste cu gravitate despre labilitatea soartei, despre inconsistenta ontologica a fiintei, despre neputinta omului de a se masura cu implacabilul mecanism social ale carui resorturi si legi de functionare ramân pentru individ de nepatruns. Dialogul Zamfirei cu parintele Matache pe tema viitoarelor emisiuni monetare reprezinta una dintre cele mai triste si mai deprimante pagini literare iesite de sub condeiul lui Caragiale.