Ce stim
articol aparut in Cultura, nr. 114 din 2008-03-20» cultura cultura ideilor »
Autor: DAVID ILINA
Sub acest titlu vanitos nu poate fi vorba de vreun inventar al cunostintelor acumulate de omenire pâna în prezent. De altfel, cine s-ar încumeta la asa munca, unde mai tot timpul trebuie sa separi grâul de neghina, fara a fi sigur de izbânda? Si, mai ales, cine ar lua-o pe cont propriu când pare sa nu poata fi dusa vreodata la bun sfârsit? E ca si când ai cara apa cu ciurul. Dar nici nu e vorba de a raspunde unor întrebari de tipul: ce stim propriu-zis? Cât stim din cât credem sau pretindem ca stim? Cum putem fi siguri de adevarul celor cunoscute? Sunt întrebari ale epistemologiei ale carei raspunsuri, ample si, de regula, foarte tehnice, sunt accesibile unui public foarte restrâns. În conditiile de fata gasesc ca ar fi mult mai potrivit si mai profitabil daca am încerca sa surprindem diferitele atitudini fata de cunoastere (si anume, cu intentia, dar asta sa ramâna între noi, de a ne face o idee mai adâncita despre om). Numai ca se impun câteva (necesare) precizari. Prima: desi reprezinta forma cea mai înalta si mai rafinata a cunoasterii cu valoare obiectiva, stiinta oamenilor de stiinta, a savantilor si filosofilor sau, cum se mai spune, „stiinta din carti“ nu epuizeaza cunoasterea umana. În fapt, „toti oamenii, prin natura, au (în ei) dorinta de a sti“ (Aristotel); toti oamenii se conecteaza la lumea naturala si sociala printr-un bagaj mai amplu sau mai restrâns de cunostinte. A doua: ceea ce numim în mod obisnuit „cunoastere“ nu constituie obiect de interes doar pentru cercetarea sau speculatia filosofica, bunaoara în felul în care o arata dialogul „Theaitetos“ al lui Platon, ori „Critica ratiunii pure“ a lui Kant. Sunt îndreptatite si alte perspective asupra fenomenului cunoasterii. A treia: în privinta atitudinii fata de cunoastere nu-i am în vedere doar pe fundamentalisti si relativisti, pe optimisti si pe sceptici, pe dogmatici si pe agnostici, desi recunosc ca ei întruchipeaza figurile clasice în chestiunea de care vreau sa ma ocup, motiv pentru care îi întâlnesti în orice tratat de epistemologie. Ma intereseaza în egala masura si atitudinile nereflectate (nonteoretice) fata de fenomenul cunoasterii, ca atitudini manifestate în viata cotidiana. Psihologul George Miller spunea ca animalele nu sunt doar erbivore sau carnivore, sunt si informavore, în sensul ca primesc si proceseaza în permanenta informatii pentru a-si conserva viata. Filosoful Daniel Dennet vorbeste, la rândul lui, despre o „foame epistemica“ proprie tuturor fiintelor vii. Cred ca termenii amintiti sunt si mai potriviti pentru o fiinta omnivora, cum este omul. Este limpede ca prin functia complexa a cunoasterii devine posibila aventura noastra existentiala, individuala si colectiva. Aproape ca n-ar trebui s-o mai spunem, dar pe cât de important e acest aspect, pe atât de usor îl trecem deseori cu vederea: oamenii nu primesc de-a gata cunoasterea, ci si-o produc ei însisi în forme si prin mecanisme deosebit de complexe. O codifica, o stocheaza, o transmit, o evalueaza, o reconsidera si o restructureaza într-un proces fara capat. În ciuda erorilor si ratacirilor fara numar, a îndoielilor si obstacolelor de tot felul, omenirea a avansat într-un mod impresionant în câmpul cunoasterii. Nu vom sti niciodata totul, dar stim astazi mai mult decât ieri. Prin straduinta unor gânditori de exceptie am început sa învatam câte ceva despre propria noastra activitate de cunoastere, am început sa ne dam seama de limitele facultatilor noastre, dar si despre cum am putea avansa. Avem suficiente motive sa credem ca se poate vorbi de un progres al cunoasterii. „Pomul cunoasterii“ reprezinta o metafora, nimic mai mult decât o metafora. Dar una care ne îndeamna la reflectie. La ce e buna cunoasterea? Ce valori serveste ea? Simpla ei posesie ne sporeste întelepciunea si umanitatea? Ne aduce emanciparea sau autodistrugerea? Putem spera la mântuire prin cunoastere? Întrebari dificile, din categoria celor considerate fundamentale. Doar atât sa spunem: cunoasterea ne exalta si ne deprima, ne fascineaza si ne înspaimânta. Exista lucruri pe care am vrea, dar si lucruri pe care n-am vrea sa le stim. Poate pentru ca – am învatat deja – stiinta este sursa a puterii. Datorita acestei conexiuni ea îsi are nu doar initiatii, eroii, martirii, propovaduitorii zelosi, ci si detractorii, impostorii, fariseii si demolatorii ei, la fel de zelosi. Iata de ce intentionez sa plasez tema într-un orizont cât mai larg, unde e de asteptat ca amintitul repertoriu atitudinal sa fie cât mai amplu. Am sa pornesc de la un fapt aparent banal. Îl întreb deunazi pe un amic: „îl stii pe cutare?“, iar el îmi raspunde: „îl stiu, dar nu pot zice ca îl cunosc“. Ce ti-e si cu vorbirea asta a omului! Va sa zica, n-ar fi totuna a sti si a cunoaste. N-ar fi, sar epistemologii, pentru ca, pe de o parte, a sti poate avea doar sensul primar de identificare prin vizualizare sau luare la cunostinta, altceva decât cunoasterea naturii respectivei entitati, iar pe de alta parte, a sti acopera si alte situatii decât cunoasterea exprimabila propozitional (cunoasterea explicita). E vorba de asa-zisa cunoastere tacita cuprinsa în abilitatea sau priceperea practica de a face: a sti sa fluieri, sa joci sah, sa gatesti, sa cânti la harpa, sa conduci automobilul etc., dar si a sti alfabetul morse, franceza, declinarea, conjugarea, tabla înmultirii. În termeni mai simpli este vizata distinctia dintre a sti sa (ori a sti cum) si a sti ca pe care a consacrat-o si exploatat-o cu mult succes filosoful englez Gilbert Ryle într-o mai veche lucrare de-a sa („The Concept of Mind“).Împartasesc convingerea ca omul este subiectul unei experiente cognitive complexe, care nu poate fi restrânsa la informatia organizata si vehiculata prin intermediul limbajului, desi tocmai la acest nivel, al cunoasterii de tip propozitional-discursiv, se vadeste superioritatea noastra în raport cu performantele cognitive ale altor fiinte. Înclin sa cred ca, în sensul ei cel mai cuprinzator, „stiinta“ sau puterea cognitiva a omului are mai multe trepte si forme, ca ea începe pur si simplu cu simtirea, cea dintâi prindere de stire, continua cu inteligenta, ca sistem complex de dispozitii de comportare, si îsi gaseste încununarea în forma ei cea mai elaborata: cunoasterea explicita, datorata gândirii abstracte si utilizarii limbajului, organizata în sisteme conceptuale dupa criterii si norme logice (am numit stiinta teoretica pozitiva si/sau speculativa). În aria simtirii sau mai degraba la granita dintre simtire si inteligenta, ar trebui plasate acele forme sui generis ale cunoasterii cu caracter dispozitional: a sti de vorba buna, dar si a sti de frica, de gluma, de rusine etc. Interesant este ca, la om, pâna când si minciuna îsi are arta, mestesugul sau stiinta ei. De aceea se spune ca unii nu stiu nici macar sa minta (ceea ce poate sa treaca drept un betesug ori o lipsa), în vreme ce altii sunt în aceasta privinta deosebit de versati (ceea ce poate sa treaca drept o virtute). La fel stau lucrurile si cu prefacatoria sau disimularea, ca si cu celelalte înclinatii si vicii ale omului ce pot fi învatate si duse pâna la rafinament. Inteligenta sociala, care serveste insertiei si adaptarii indivizilor la un mediu dat, nu-si prea face scrupule de natura morala. În fine, în sfera stiintei omenesti este sau trebuie cuprinsa si constientizarea nestiintei noastre, datorata, pe de o parte, slabiciunii facultatilor cu care suntem înzestrati si, pe de alta parte, caracterului de necuprins al Firii. Nu spunea Socrate ca el, spre deosebire de altii, stie ca nu stie, fapt pentru care trece si astazi drept un mare întelept în vreme ce interlocutorii lui ocazionali, care nu-si constientizau propria ignoranta, au pierit definitiv în negura timpurilor? Daca acceptam aceasta ipoteza despre caracterul atotcuprinzator al cunoasterii (s-o numim viziunea holistica), ne vedem îndreptatiti sa consideram ne-simtirea, macar în anumite situatii, ca fiind o manifestare vinovata a ignorantei sau a nestirii. Nu am în vedere pierderea cunostintei ca urmare a unei afectiuni neurologice. Pentru o mai buna întelegere ma voi servi de urmatorul caz (din pacate) real: întrebate de reporter daca stiu cumva ce personalitate a locuit în casa de vizavi, doua domnisoare de prin partea locului raspund taios ca nu stiu si nici nu le spune ceva numele Tudor Musatescu. N-am fost surprins si nici scandalizat de ignoranta fetelor cu diploma de bacalaureat obtinuta în anii capitalismului aerobic. La o adica, le-as putea gasi si scuze. Altceva mi s-a parut naucitor: jalnica chicoteala, deversata ulterior într-un râs batjocoritor, cu care si-au glazurat sonor omeneasca lor ignoranta. Le-a busit râsul. Râdeau în nestire. Nu s-au jenat, n-au fost urzicate de vreun regret, dimpotriva au râs la toarta, complice, iar râsul lor mecanic era ca o urinare în vazul lumii, ceva nerusinat, sfidator, oribil. Parea sa însemne „bai, nene, ce dracu', esti tâmpit?, te gasisi sa întrebi prostii d'astea si înca despre un nenea mort…, cum ziceai ca-l cheama?!“ Se pare ca au apus vremurile când ne rusinam de ignoranta noastra, când ne duceam repede la dictionar ori la diversele enciclopedii pentru a ne umple „golurile“. Modelele noastre erau marii carturari, filosofii, savantii, scriitorii, cei care pareau ca îmbina în viata lor stiinta cu întelepciunea. Era, indiscutabil, si o doza apreciabila de idealism si naivitate în felul în care construiam ori ne erau propuse aceste modele. Dar nu e mai putin adevarat ca ele aveau si o mare forta paideica, constructiva, de aparare si promovare a unor valori superioare. Lui Eminescu (povestea cândva Noica) îi era rusine ca nu stie tot. Astazi ignoranta apare ca o virtute. Se poarta golurile si goliciunea, nu doar a trupului, ci si a sufletului. E la mare cautare adevarul stripper – adevarul gol-golut, etalat ca un biftec în sânge în tigaia tabloidelor. Unii îsi mai aduc aminte de autorul „Luceafarului“ doar prin posterele care îl reprezinta pe poet calarind nebuneste, cu pletele în vânt, o motocicleta. În exemplul de care m-am folosit avem de-a face cu un caz tipic de proasta (mitocaneasca) gestionare a ignorantei: prin manifestarea agresiva a nestirii. Dar merita sa luam în seama si alte strategii utilizate în mod curent, cum ar fi încercarea de mimare a cunoasterii, respectiv de drapare a ignorantei. Pentru unii întreaga lor stiinta se reduce la a da aprobator din cap. Tacerea le tine loc de chibzuinta. Cum s-ar spune, „ies bine din discutie, neamestecându-se în ea“ (La Bruyére). În acelasi scop, altii aleg sa turuie. Asociem în asa masura producerea si posesia cunoasterii cu vorbirea încât ajungem la acceptarea dogmei cum ca cel care vorbeste stie. Mai mult: numai cel care vorbeste stie. De aici ideea ca, daca vorbeste, înseamna ca si stie, ba înca… stie el ce stie. Vorbirea ar fi dovada peremptorie a stiintei. Pierdem din vedere ca vorbirea poate fi folosita ca un truc, pentru a masca, pentru a ascunde, pentru a însela si ca, deseori, „cine vorbeste mult stie putin“. Nu orice bolboroseala e semn de profetire. Sa pomenim, macar în trecere, si de cei care îsi ascund precara lor stiinta în faldurile protectoare ale impersonalului „se“. Mai tot timpul îi auzi spunând: „dupa cum se stie“, „este bine stiut“, „toata lumea stie“ etc. Propriu-zis, cel care vorbeste astfel nu are nimic de spus si, cel mai adesea, nici nu stie (mai) nimic, desi el crede contrariul. În fine, sa amintim de mimarea ignorantei. Exista atâtia oameni care, din diverse motive, se fac ca nu stiu, desi poseda informatia relevanta sau macar o parte din ea. E vorba de cei care, din precautie sau din viclenie, îl iau în brate pe „nu stiu“, cu intentia de a evita sa se faca de râs în fata celor care stiu mai mult decât ei sau pentru a-si salva, la o adica, linistea, onoarea sau chiar pielea. Exista, prin urmare, si o stiinta (arta sau întelepciune practica) a tacerii. Vai de cei care nu o cunosc! Dar, la cealalta extrema, îi întâlnim pe cei care cred cu tarie ca stiu, respectiv ca stiinta lor e dincolo de orice îndoiala. Îi vezi cum dau în clocot, cum se umfla în pene, chiar daca se împauneaza cu aripi de împrumut. Simt sau presimt ei ca stiinta procura prestigiu si putere, respectiv ca recunoasterea propriei nestiinte poate fi paguboasa. De la Parmenide si Platon încoace cunoasterea are semnificatia unei treziri. Acolo, în pestera, în lumea „umbrelor“, nu stii ca nu stii. Se traieste, într-un anumit sens, pe nestiute. Aceasta reprezentare straveche despre cunoastere ca trezire s-a impus si a rezistat în timp. E deja celebra marturia lui Kant despre trezirea lui din somnul dogmatic la contactul cu filosofia lui Hume. Astazi chiar si spiritul comun are propriile lui formule pentru invocarea trezirii cu pricina. Se spune „i-a venit mintea la cap“, sau „s-a desteptat“. Numai ca si pe acest teren excesele nu au putut fi evitate. Exista unii pentru care stiinta, sub pretentia de stiinta infailibila, e un fel de insomnie. Eu stiu pe unul care, orice i-ai spune, ti-o reteaza invariabil cu „mie îmi spui?!“. Ma întâlnesc cu el în toiul verii. „S-au copt ciresele“, am spus într-o doara. „Mie îmi spui?!“, a replicat usor plictisit. „Si ne-a Bebu saracu' s-a apucat sa moara taman acum. Drept e?“. „Mie îmi spui?!“, zise din nou, de aceasta data îngândurat. „Pensia asta marita de guvern e tot mai mica“, am spus cu gând sa-l încurc. „Mie îmi spui?!“, a rostit vadit nemultumit. Ceea ce ma irita e ca omul asta vrea sa lase impresia ca le stie pe toate, ca e mereu cu câtiva pasi înaintea altora, ca a rumegat deja adevarurile pe care le credeai proaspete, abia îmbobocite. Nimic nu pare a-l lua prin surprindere. E ca o closca în calduri care troneaza pe oul dogmatic al adevarului. Vânzatorul de la chioscul de ziare, un fel de Paganel al sufletului omenesc, are si el stiinta lui imbatabila. Vorbesc la un moment dat cu el despre o cunostinta comuna si dau s-o laud, cum ca ar fi de toata încrederea. „Domne', zice vânzatorul, mi-am dat seama imediat cu cine am de-a face. Acu', ce dracu', ma pricep si eu la oameni, ca doar am lucrat atâtia ani ca ajutor la laboratorul de testari psihologice, la noi la CFR. Cunosc omu'. Pot spune ca-l cunosc pa fiecare dupa cum apasa clanta usii“. Întelegeti cum vine treaba. Vânzatorul de la chiosc te „citeste“ din ochi, are un fel de radar mai ceva ca al liliacului în zborul lui nocturn. Pentru el, cunoasterea e un fel de a vedea, conceptie care ne-a ramas se pare, de la Platon. Fostul ajutor-laborant n-a auzit de Platon, dar asta nu-l împiedica sa fie platonician. Acum mi-e limpede ce voia sa spuna Elias Canetti prin cuvintele: „Cei mai cumpliti dintre oameni sunt cei ce stiu tot si cred în stiinta lor.“Dar iau oare oamenii în serios ceea ce stiu sau îsi închipuie ca stiu? Cred ei în cunoasterea lor? Iau ei în seama adevarurile deja verificate de ei sau de altii sau macar „înstiintarile“ ori indiciile pe care evolutia relativ previzibila a faptelor ne lasa sa le ghicim? Sunt destui oameni care, din teribilism, din interese obscure ori din rea-credinta, neaga fapte demult probate si acceptate. Pentru ei evolutionismul este o mistificare, aselenizarea este „o iluzie bine fabricata“, victimele holocaustului o minciuna propagandistica, prabusirea „gemenilor“ din New York nimic mai mult decât rezultatul unui complot pus la cale de propietarii celebrelor turnuri pentru a obtine bani de la societatile de asigurari, fenomenul încalzirii globale nu este altceva decât o manipulare mediatica a stângii neomarxiste. E adevarat ca stiinta îsi are mitologia ei, uzeaza deseori de ipoteze îndraznete dar prea putin sustinute de fapte, pune în joc concepte ce se dovedesc ulterior lipsite de continut, pur fanteziste. Pe scurt, stiinta noastra este relativa, limitata si failibila. Dar aceasta nu înseamna ca ne înselam în toate sau ca savantii sunt fiinte diabolice, întruchipari ale unui geniu rau, care ar vrea sa ne însele. E lucru dovedit ca destui oameni fac adesea pe dos de cum stiu ca ar trebui ori s-ar cuveni sa faca. Nu se jeneaza sa se foloseasca de ratiune pentru a dovedi lipsa de valoare a ratiunii. Orice izbânda a ratiunii umane e tratata ca suspecta, numai pentru ca a zdruncinat vreo dogma, a lezat vreun idol al tribului ori al cetatii. La limita, îi vezi cum se comporta nerational si chiar irational: fac ceea ce stiu bine ca le face rau – lor si altora, deopotriva. Dar nu e vorba doar de atât, de trairea în raspar cu logica prudentiala. E vorba de ceva mult mai grav: de un act de imoralitate. Exista o etica implicita a adevarului ale carei imperative ar putea fi: sa nu-i întorci spatele, sa nu te lepezi de el, sa nu-l calci în picioare, dar nici sa nu i te închini. Pentru interese meschine conjuncturale – individuale sau de grup – multi sunt gata sa rastalmaceasca faptele, sa mistifice dovezile, sa calce în picioare evidenta. Orbirea fanatica, minciuna si reaua-credinta desfigureaza adevarul, compromit obiectivitatea, caci cercetarea e proscrisa iar dezbaterea libera a ideilor se transforma într-un dialog al surzilor. Cu mai multi ani în urma, J. F. Revel a consacrat sintagma „cunoasterea inutila“ prin care denunta gravele distorsiuni ale adevarului, petrecute în anii dramatici ai „razboiului rece“, datorate presiunilor partizanatului ideologic. Dar dincolo sau dincoace de spatiul politic al confruntarilor, exista nevoia oamenilor de a se descrie si redescrie pe ei însisi si lumea din care fac parte, iar aceasta permanenta redescriere e inevitabil patronata de fantezie. Astfel, pericolul de care vorbea Revel nu s-a stins. Traim în plin paradox: într-o epoca a pluralitatii surselor de informare, a unui acces cuprinzator si tot mai liber la informatie, prolifereaza la cote inimaginabile ignoranta si obscurantismul. E uimitor câti oameni beneficiaza de întruchiparile tehnologice ale stiintei fara sa aiba habar de conceptele si teoriile stiintifice. Instrumentalizarea cunoasterii ne afunda în ceea ce am putea numi misticismul tehnologic. Stim sa mânuim automobilul, computerul sau telefonul mobil dar nu mai stim ce înseamna simtul masurii sau bunul simt. Stim sa mânuim cardul, dar nu mai stim ce este respectul de sine. „De ce urlati?“ am îndraznit sa-i întreb pe niste tineri furiosi. „Asa suntem noi, niste mici animale“, mi-au raspuns ei spargându-se de râs. E trist. Traim într-o lume în care aproape nu mai stim ce sau cine suntem.