Epopeea tragi-comica de epoca sau alternativa caranfiliana
articol aparut in Cultura, nr. 114 din 2008-03-20» cultura cultura spectacolului »
Autor: MIHAI FULGER
Al cincilea film semnat de Nae Caranfil, „Restul e tacere“, are, pe lânga obisnuitul nucleu tragicomic, si alte similitudini cu creatiile anterioare ale cineastului român. Este un film de epoca, la fel ca si (prea) putin cunoscutul „Dolce far niente“ (1998), numai ca acela era o coproductie europeana fara participare româneasca. Are secvente de teatru în film (dar, în plus, si de film în film), cum avea si „È pericoloso sporgersi“ (1993), lungmetrajul de debut al regizorului. Poate cea mai frapanta asemanare este tipologia în care se înscriu protagonistii: la fel ca si soldatul Horatiu (Marius Stanescu) din „È pericoloso sporgersi“, Henri Beyle (François Cluzet), viitorul Stendhal din „Dolce far niente“, Andrei din „Asfalt Tango“ (1995) sau Ovidiu din „Filantropica“ (2002), Grig (Marius Florea Vizante) din „Restul e tacere“ este un mare loser, mai ales în dragoste. Însa de data asta povestea de amor este secundara (poate chiar dispensabila), în prim-plan aflându-se relatia dintre doua personaje masculine remarcabil construite. Patrundem în „Micul Paris“ de pe la 1911, recreat convingator pe pelicula. Grig n-are nici 20 de ani si este terorizat de tatal sau, marele comic al Nationalului Iancu Ursache (Mihai Gruia Sandu), care îi reproseaza întruna pasiunea sa pentru „distractii de joasa conditiune“ (pentru vulg, carevasazica), cum sunt filmele de cinema. Junele vrea sa fie actor (poate pentru a-i face pe plac babacului), dar nu trece de examenul medical de la Conservator. „Mi-au zis ca am plamânii slabi“, se plânge el, iar aceasta replica, pe care am putea-o trece cu vederea, capata greutate în final (Nae Caranfil este si un excelent scenarist, care stie sa se foloseasca de tehnica detaliului semnificativ si sa le ofere satisfactii spectatorilor vigilenti). Însa Grig are solutia succesului: un libret de film despre Razboiul de Independenta, menit a fi adus pe ecran la 35 de ani de la acest eveniment capital pentru istoria natiei. Mai are doar nevoie de un mecena care sa investeasca în aceasta superproductie cinematografica. Si îl gaseste în persoana lui „Leon Negrescu de Ialomita“ (Ovidiu Niculescu), domiciliat pe Strada Martirilor, un personaj-kitsch prin excelenta. Leon detine una dintre primele averi ale tarii (nascuta, daca e sa-l credem, din cei doi banuti primiti de la un sarman pictor parizian), pozeaza în protector al artelor (dar nu si al artistilor, precizeaza el), iubeste sa se dea în spectacol (unul dintre hobby-urile sale este sa recite monologul lui Hamlet la înmormântari) si comunica fara probleme cu divinitatea. Din nefericire, pentru el, ca si pentru majoritatea oamenilor cu capul pe umeri din epoca, cinematograful nu face parte dintre arte. Din momentul în care istetul (la nevoie) Grig îl convinge sa devina producatorul filmului sau, povestea prinde aripi si nu ne mai scapa din ghearele sale pâna la final. Urmarind aceasta „istorie tragi-comica cinematografiata de D-nul Nae Caranfil“, veti realiza ca regizorul a reusit sa readuca suflul epopeic în filmul românesc. O cinematografie nu se poate dezvolta într-o singura directie, iar productii precum „Restul e tacere“ reprezinta o alternativa necesara la filmele realiste care în ultimii ani ne-au readus în atentia marilor festivaluri.„Restul e tacere“ nu este atât povestea unui film de acum un veac („Independenta României“, al carui autor este înca incert), cât povestea relatiei complexe (cu suisuri si coborâsuri, ca orice relatie, dar bazata pe afectiune si respect reciproc) dintre doi vizionari care si-au asigurat posteritatea prin filmul amintit. Esenta acestei prietenii extraordinare – si o noua dovada de maiestrie cinematografica – poate fi gasita în schimburile de priviri dintre ei de pe câmpul pe care este reconstituita batalia de la Vidin si, în final, din tribunalul unde se întâlnesc pentru ultima oara. Îngaduiti-mi sa închei cu o replica (Leon dixit) care suna foarte bine astazi: „Asta e doar începutul, copii. O sa cucerim lumea cu filmele noastre!“