NATIONALISMUL Viitorul unui trecut
articol aparut in Cultura, nr. 114 din 2008-03-20» cultura cultura dezbaterii »
Autor:
IOAN AUREL POP
A fi român în secolul al XXI-lea este altceva decât era la 1800 sau la 1900 ori chiar la 1960
1. Termenul de „nationalism“, ca mai toate „ismele“, are în româneste astazi o tenta negativa, o componenta considerata nociva, indicând o exagerare. Cauzele sunt numeroase si nu se pot analiza aici. Altadata însa, în epoca interbelica, de exemplu, nationalismul putea sa fie rezultatul unui sentiment normal, echilibrat, si sa exprime o ideologie fireasca de pretuire sincera a natiunii. În acest sens au utilizat de cele mai multe ori termenul Nicolae Iorga, Gheorghe Bratianu, Nicolae Titulescu, Constantin C. Giurescu, Ioan Lupas, Silviu Dragomir si multi altii. Daca prin nationalism întelegem, în continuare, plasarea pe prim plan sau pe un plan important a propriei natiuni, fara lezarea intereselor altor natiuni si grupuri etnice, atunci putem deplânge, din pacate, transformarea lui în mare parte în instrument politic. Toate partidele îl scot în evidenta si îl folosesc când au nevoie. Daca însa nationalismul este înteles mai degraba ca sovinism, daca este mai aproape de xenofobie, de preamarirea „unicitatii natiunii române“ el nu este decât o relicva, o reminiscenta a unor ideologii de odinioara. În sensul ultim, el este, din fericire, marginal în peisajul politic românesc.
2. Componenta autentica a nationalismului, apropiata de patriotism (în sens etimologic, de la latinescul pater, ca loc privilegiat al stramosilor din care descindem si fata de care datoram pietate si respect) este o rara avis printre politicieni, iar printre ceilalti cetateni, desi exista, nefiind clamata în piata publica, ramâne latenta. De altminteri, asa e si firesc! Din pacate, românii se lasa usor influentati de anumiti „guru“, „formatori ai opiniei publice“, care impun mode si în cultura, si în atitudinea fata de comunitatea etnica, fata de tara în care traim. De aceea, nu e de bon ton astazi sa mai tratezi în chip sincer natiunea, sa-ti exprimi anumite sentimente de pretuire fata de ea. Da bine s-o condamni cu mânie, sa afirmi cinic despre români ca sunt un popor de nimic, daca se poate cu termeni cât mai socanti si licentiosi. Faptul este însa complet contraproductiv: este falsa credinta ca, pentru a compensa laudele excesive, disproportionate, legate de poporul român „genial“ din anii lui Ceausescu, trebuie acum sa-i acuzam pe români de toate relele! Este o inutila pierdere de timp si de energie. Românii ar trebui sa priceapa si calea de mijloc, echilibrata, desi aceasta nu e deloc spectaculara…
3. Într-un discurs actual, „esentialismele“ de care vorbiti sunt, în general, vetuste si provoaca reculuri, respingeri, de la zâmbete ironice pâna la vehemente critici. Reactiile publicului în asemenea cazuri sunt contrare celor sperate de orator. Si sentimentul national – în variatele sale forme de exprimare – si-a schimbat instrumentarul semantic. A fi român în secolul al XXI-lea este altceva decât era la 1800 sau la 1900 ori chiar la 1960!
4. Multe dintre formele de nationalism din secolul trecut – afirmate zgomotos (ca autohtonismul interbelic sau ca ultranationalismul ceausist) ori mascate stângaci (ca internationa lismul proletar de factura ruso-sovietica) ramân doar produse ale istoriei, explicabile pentru momentul în care s-au produs. Ele nu trebuie respinse în bloc si iremediabil, pentru ca faptul genereaza ignoranta, iar ignoranta naste monstri, ca sa parafrazez o vorba celebra. Trebuie studiate, cunoscute, comparate si chiar recuperate acele personalitati care au fost sincere în atitudinea lor, neurmarind decât binele comunitatii. Am oroare de sentinte generale si de tratarea „în bloc“ a personalitatilor care au aderat la un anumit curent de gândire. Iar ideea ca un om inteligent nu se poate schimba si nu se schimba de-a lungul vietii este o eroare fatala, cultivata intentionat de unii „exegeti“. Este, de exemplu, reductionist, simplist si, în esenta, fals sa spui ca Mircea Eliade, daca a scris în tinerete eseuri cu tenta nationalista, legionara sau antisemita, a ramas toata viata la acele idei, pe care le-a conservat în secret si ascuns cu grija, ca sa însele o lume întreaga! Câta paupertate intelectuala si ura fata de cultura pot ascunde astfel de idei care dau sentinte si tind sa puna etichete pentru eternitate. Unii dintre noi uitam prea repede si dispretuim lectii simple, precum cea a lui Descartes („Ma îndoiesc, deci cuget…“), care definesc conditia oricarui intelectual. Daca nu ne îndoim azi de ceea ce am facut ieri, începem sa credem ca suntem infailibili, ceea ce este mai mult decât tragic: este extrem de periculos!
Trecutul nostru nationalist, cum l-au construit antecesorii, nu are viitor! Viitorul românilor si al României nu mai este asigurat nici de faptul ca „suntem aici de doua mii de ani“, nici ca suntem urmasii dacilor si romanilor, nici ca suntem ortodocsi etc. În primul rând, românii stiu azi ca aceste afirmatii nu sunt litera de lege, ca sunt doar în parte adevarate si apoi mai stiu ca nu folosesc la mai nimic. În secolele trecute, se mai aplica, de exemplu, „dreptul primului ocupant“ al unui teritoriu (era un vechi principiu de drept roman!), si devenise o obsesie pentru toate natiunile sa arate cât de vechi sunt. Azi ideea produce zâmbete, ceea ce nu înseamna ca nu mai exista nostalgici. Cum natiunile se redefinesc sub ochii nostri, cred ca si identitatea nationala, asa cum se manifesta ea în mentalitatea colectiva, sufera transformari importante.
5. Nu sunt dintre cei care blameaza etnia pentru vini imaginare. Daca în numele natiunilor s-au comis crime abominabile de-a lungul timpului, la fel s-a întâmplat si în numele familiei, al bisericii, al credintei, al comunitatii rurale, al dreptatii si egalitatii universale etc. Nu putem condamna, anatemiza toate aceste realitati, luate uneori ca pretext pentru fapte reprobabile! Iar starea oamenilor de a trai grupati face parte din esenta lor. Omul nu este o fiinta singuratica, ci una sociala. Etnia nu este decât una dintre formele pe care oamenii le folosesc spre a trai grupati si este una de succes, perena. Cuvântul natio este atestat de peste doua milenii si folosit mereu de-atunci, natural, cu întelesuri variabile, din care nu lipseste, în general, ideea de înrudire, de origine comuna.
Sunt în primul rând român când este cazul, când apare împrejurarea adecvata. Daca ascult o stire în care se zice ca s-a lansat cu succes o carte de autor român la Paris ori în care se zice ca un român a furat la Genova, iau atitudine interioara, ma emotionez, de bine ori de rau, cu mândrie sau cu rusine. Daca as afla ca se va putea respira mai bine pe planeta, ca razboiul va fi exclus din arsenalul conflictelor etc. m-as emotiona ca om. Alta data traiesc prioritar sentimentul ca sunt transilvanean, barbat, istoric sau greco-catolic. Sunt, toate, trairi care nu se exclud, ci interfera. Nu cred ca este bine nici sa ne lasam robiti de una dintre aceste trairi în raport cu alta sau cu altele/celelalte. Daca ma mândresc uneori cu românitatea mea nu este rau, poate sa fie chiar benefic, stimulativ. Daca însa m-as mândri ca sunt român vestejind conditia nationala a vecinului meu ar fi grav si condamnabil.
Etnia (poporul, natiunea etc.) nu a fost „inventata“ decât în sens pur metaforic. Unii asimileaza natiunea cu o asociatie benevola, creata printr-un decret si revocabila prin alt decret. Nimic mai fals! Nu e de ajuns sa declaram – din varii motive si interese – moartea natiunii, ca lucrul sa se si întâmple. Altminteri, etnicitatea se razbuna pe noi si ne gaseste mereu nepregatiti, ca în cazul fostei Iugoslavii, al fostei URSS etc. Prin urmare, ca sa rezum, etnia joaca înca în lumea de azi, independent de vointa noastra, un rol major. Depinde cum „gestionam“ acest rol!
6. Integrarea tarilor europene în UE va produce cu siguranta (si a produs deja în Occident) transformari si în chestiunea nationala. Câti credeau în reconcilierea franco-germana în 1945 si cine putea garanta ca francezii nu se vor mai defini pe sine în opozitie cu germanii si viceversa? Poate ca va urma si în Europa Centrala si de Sud-Est o disolutie a unora dintre nationalisme, dar va fi o exacerbare a altora. Se vor atenua unele identitati si se vor forma altele, la nivelul duratei lungi. Mai precis, se modifica sub ochii nostri unele dintre caracteristicile care defineau odinioara etnia. Dar etnicitatea nu dispare! Ea exista într-un fel sau altul de când exista istoria umana, cu perioade de recul si de apogeu, de stagnare si de afirmare. Este greu de spus care va fi fata etnica a noii Europe, dar semne de schimbare sunt: la Udine se învata friulana, în Bretagne reînvie o limba celtica, bascii vor propriul stat, cu propria limba (stranie!), belgienii se vor valoni si flamanzi, despartiti dupa limbile pe care le vorbesc etc. Este, categoric o lume în schimbare, dar din care etnicul nu lipseste.
Ideea avansata de Gyorgy Frunda definea în chip foarte particular conceptul de natiune si aceasta definire era pasibila de urmari concrete, pentru care Europa nu este pregatita. Mai mult, acceptarea acelei definitii putea fi de natura sa bulverseze o anumita ordine europeana, bazata înca pe un „concert al natiunilor“, asa cum sunt natiunile întelese acum.
Ion Pop
Si adevarul national se afla la mijloc...
Nu stiu, la drept vorbind, daca se poate spune ca nationalismul a cunoscut într-adevar la noi o „reabilitare spectaculoasa“, fie si doar „în discursul dreptei românesti“. Reintrarea în marele circuit al reevalarilor a unor nume ale „generatiei 27“ a atras, desigur, inevitabil si „problema nationala“, ca si libertatile de abordare ale problematicii în sine legate de „natiune“ si „nationalism“. Ofensiva ortodoxiei, dupa redarea libertatii religioase post-decembriste, cu pretentia la statutul de unica „biserica nationala“, n-a fost nici ea fara efect în aria acestor dezbateri, iar politicienii (re)instalati dupa 1989 au facut, la rândul lor, tot posibilul ca sa profite, în noile conditii, de avantajele relansarii lor. Atmosfera confuza, ca dupa orice mare rasturnare, a permis foarte de timpuriu manipulari ale „maselor“ din subteranele vechii-noii Puteri, care au stiut sa traga foloase din exploatarea sentimentlui mereu inflamabil al „nationalitatii“, iar cei care au tras aceste sfori murdare n-au putut fi cei ai unei „drepte politice“ înca ranite grav si ne(re)închegate, ci tocmai ceea ce inertial se putea numi „stânga“ mostenitoare a vechiului regim comunist, în prelungirea „national-comunismului“ de sub Ceausescu. Partidul Romînia Mare n-a fost creatia nici unei „drepte“ istorice mai vechi sau mai noi, precedenta „Vetrei Românesti“ si apoi PUNR-ul au deformat pâna la caricatura bunele sentimente ale unora dintre aderentii lor care vor fi fost interesati de cultivarea patriotismului autentic, iar diversiuni precum cea de la Târgu-Mures, din martie 1990, au lasat repede sa se vada masinistii din spatele decorurilor. Ca un discurs politico-cultural de dreapta s-a cristalizat în anii urmatori pîna la a-i domina, prin cîteva figuri emblematice din elita intelectuala e, însa, adevarat – si fenomenul îsi are explicatiile lui: lehamitea de ideologia mincinoasa a regimului abia rasturnat, nevoia de redefinire mai calma (si) a valorilor legate de natiune si „nationalism“, în efortul firesc de reasezare dupa atâtea zguduiri. Cum s-a putut lesne observa, manipularile si scenariile au aparut repede, cumva în consecinta si în logica pacatului originar al deturnarii Revolutiei, desfigurata în spectacol de mare montare, dar cu morti reali, bibioteca si Muzeu National incendiate pentru expresivitatea cinica a „transmisiei în direct“, cu audienta mondiala.
Pe de alta parte, o anume exaltare, sa-i zicem, „nationalista“ ar fi fost cumva îndreptatita îndata dupa Decembrie 1989, când se putea crede ca, în consecinta entuziasmului generat de caderea dictaturii comuniste, întâmpinata în toata Europa cu mari sentimente de admiratie fata de România si de români (se stie ce s-a întâmplat, incredibil de frumos, la Paris, în primele luni din 1990), vom avea toate motivele de a ne recâstiga ceva din mândria nationala pe care orice popor care se respecta o are înscrisa în fibra lui cea mai intima. N-a fost sa fie, pentru ca au avut grija „mineriadele“ încurajate de stim noi cine, precedate de regia acelui spectacol sângeros al „Revolutiei de la televizor“, sa darâme tot ce se înfiripase idealist în primele momente post-revolutionare, atragând asupra noastra nu doar dispretul lumii întregi, cu efecte dezastruoase pentru un lung viitor, ci resuscitând si acea nenorocita, traditionala ura de sine a conationalilor nostri, care, iata, a avut „minunata“ ocazie sa reapara din strafundurile obscure abia luminate de noii zori de zi. Autenticul „nationalism“, adica, în fond, sanatoasa si demna iubire de patrie, a fost astfel grav si pe termen lung subminat, pe terenul altminteri urât-fertil al neîncrederii, scepticismului, nesigurantei de sine sedimentate în cursul sutelor de ani de istorie precara. Cum, la noi, dar poate nu doar la noi, zisa ura de sine si dispozitia spre autodenigrare si-au cautat mereu o rapida, comoda si superficial-iresponsabila compensatie în îngâmfarea cam prosteasca si impusul de autoflatare idealizanta, am (re)început sa oscilam, ca mai totdeauna, între extreme.
Grav deceptionati, înca si înca o data, multi români au cedat pesimismului celui mai negru ori, simetric, discursului celuilalt nationalism, abil exploatat de politicieni – fie ei antieuropeni, fie, cultivându-si propria „gradina“ electorala, manipulând aceasta latura a sentimentului national în chip de paravan pentru mai prozaice realitati neconvenabile în plan economic, social etc. Se stie ca atunci când nu poti ori nu te pricepi sa le dai de mâncare concetatenilor, le oferi, macar, ca un soi de aperitiv prelungit, sloganuri „tribaliste“, atent condimentate cu ura, sovinism, xenofobie.
Altminteri, nationalismul contemporan are sau ar trebui sa aiba o „componenta autentica“. Chiar în noua Europa unita, însa nu nivelata la modul strivitor-globalist, uniformizant, aseptic si incolor. Atât timp cât se mai vorbesc limbi nationale si se creeaza culturi cu accente specifice, cât teritoriile tarilor mai au frontiere oricât de transparente si permeabile, un asemenea nationalism sanatos va persista si trebuie sa supravietuiasca: radacinile înfipte în soluri natale nu sunt doar metafore devenite locuri comune si conventionale, ci surse de viata adevarata. Acest „nationalism“ nu se opune, daca e curat si echilibrat, altor „nationalisme“ de aceeasi masura, ci se armonizeaza cu ele, acceptându-le ca date firesti, constitutive ale fiintelor si Fiintei. El este, de fapt, ceea ce s-a tot numit patriotism, – cuvânt viciat de ideologii diverse si, la noi, foarte grav, în trecutul recent. Dar si în prezentul atâtor tranzitii descurajante, în care „interesul national“ e aservit hraparetului, pâna la animalitate, interes propriu, trecând la o adica, cum se spune, chiar peste cadavre. Profitorii Revolutiei din Decembrie au facut chiar asa.
Un asemenea sentiment profund, cu care te nasti, dar care poate slabi grav daca nu e cultivat atent si lucid, ar trebui sa fie mereu avut în vedere ca dat fundamental pentru existenta si perpetuarea unei colectivitati umane unite prin limba si un numar de traditii comune. E un liant necesar oricarei constructii durabile, de anvergura, o solidaritate frumoasa si productiva, o expresie de armonie ultima a omului cu omul nascut pe acelasi pamânt. Din nefericire, la noi, tocmai acest „mortar“ e dintre cele mai precare – si e mereu greu de spus daca autentica unire nationala a românilor a avut vreodata loc. Conditionari diverse, contextuale, apar mereu ca sa o compromita, iar înclinarea multora dintre noi de a lua mai totul peste picior e acidul ce roade constant si sigur si aceasta substanta spirituala structuranta. Daca adaugam relativismul cvasigeneralizat la nivel global, putem sa ne explicam de ce stau lucrurile asa si nu altfel.
În orice caz, e limpede ca ideea de patrie si fluxul afectiv ce o însoteste sunt alterate nu doar de circumstantele „globalizarii“, ci si de eroarea, ca sa zic asa, de educatie, ce risca sa dureze pe teren românesc, atâta vreme cât sunt neglijate realele, autenticele valori nationale, de la înzestrarile naturale la patrimoniul monumental-cultural, si atât timp cât generatiilor foarte tinere li se vor oferi mai curând sloganuri rau-nationaliste sau la polul opus, aceasta latura a formarii sufletesti va fi complet marginalizata. E drept ca nici un dascal nu poate deveni convingator în materie de „iubire de patrie“, câta vreme, cu o vorba stiuta, patria e stapânita de „tagma jefuitorilor“, cât românul nu poate avea demnitatea economica elementara, care sa nu-l puna în situatii înjositoare fata de altii, ori cât numele de român e murdarit de tot soiul de fapte antisociale extinse cu mult peste frontierele tarii.
„Demitizarile“ radicale ale unor momente istorice emblematice pentru natiune n-au avut si nu au nici ele darul de a încuraja un „nationalism“ sanatos echilibrat pe cântarul în al carui al doilea taler sta sentimentul civic, constiinta cetateneasca moderna. În orice caz, am constatat personal ca prea multor români le e rusine, deocamdata, ca sunt români si n-au renuntat la meteahna de a vorbi rau despre tara lor, autodenigrându-se, unii, poate, din prea multe frustrari. Onoare, desigur, exceptiilor, si ele par a da semne ca se înmultesc, fiindca, odata cu valul emigratiei de la o extrema la alta a Europei si a lumii, comunitatile românesti care se formeaza pe sol strain obliga la afirmari de sine si ca individ, prin valorificarea manifesta a calitatilor, legate si de „origine“. Spiritul competitional va încuraja, probabil, acest proces de specificare, observabil înca mai demult în societatile occidentale care se apara tot mai evident de destructurarile de la toate nivelele prin încurajarea micilor solidaritati locale de toate soiurile. Si n-ar fi rau sa fie lansata si la noi o astfel de miscare cu închegari microstructurale ale societatii, animate de câte un mic si fertil „patriotism local“.
Nationalismul contemporan este, desigur, în mare masura si o „retorica instrumentabila dupa caz“. Unele motivatii le-am sugerat deja mai sus, în dimensiunea lor „diversionista“ si de manipulare vinovata a multimilor. Discursul PRM-ist e un exemplu elocvent pentru asemenea „instrumentari“ circumstantiale, dar nici extremistii maghiari nu sunt cu mult mai prejos – ca sa vorbim doar de vecinii foarte apropiati. De la o vreme, parca si unele fizionomii ale extremistilor se apropie: n-ati observat, bunaoara, ca Vadim seamana tot mai mult la chip cu Le Pen?
În ce priveste „esentialismele“ etnice sau de alta natura, cred ca se vede destul de limpede ca ele nu mai pot avea sanse mari de succes. O comunitate umana care traieste pe un teritoriu comun nu e, totusi, una amorfa, lipsita de stratificari, individualitati, nuante deosebitoare. Nu toti românii sunt ospitalieri, blânzi, comprehensivi fata de aproapele, discreti, fatalisti etc. etc., dupa cum nu sunt toti nici niste raufacatori, lipsiti de simtul masurii, susperficiali si neseriosi etc. Nici un popor nu poate fi pus sub o singura eticheta, frumoasa sau mai putin frumoasa. Traim nu-i asa, „printre fenomene“ si alteritati... Iar lumea se schimba, comunitatile nationale, de asemenea...
„Trecutul nationalist“ poate avea un viitor (în afara unor recrudescente marginal-nostalgice) doar în masura în care e corect contextualizat, bine asezat în istoria noastra, considerat lucid, cu bunele si relele lui. În formele lui istoricizate, el nu are cum sa mai revina. Este clar, însa, ca nu tot ce a fost „nationalist“ e demn de oprobriu – militantii Scolii Ardelene, de exemplu, au fost buni nationalisti, Iorga a contribuit imens, prin „nationalismul“ sau pozitiv la întretinerea ideii de unitate-solidaritate nationala, derapând însa, nu o data, grav în xenofobie si prizonier, adesea, al unui conservatorism retrograd; ca, de altfel, si traditionalismul unui Radulescu-Motru; în dezastruoasa, în cele din urma, ideologie legionara, destule minti superioare, chiar de elita, au putut alege, cum s-au tot scuzat, o anume latura spiritual-idealista, ce e de judecat, iarasi, în context social-istoric românesc si mai larg european, dar care a provocat orbiri astazi surprinzatoare si inacceptabile, cu urmari sinistre; un Crainic a putut fi creditat de un numar de discipoli si aderenti pentru aceeasi nota de spiritualitate, care a fost, si ea, repede viciata de exclusivisme de toate soiurile; cât despre „autohtonismul“ lui G. Calinescu, el este de nuantat mult: când si-a publicat extraordinara Istorie, tara suferise mutilari socante, iar patosul lui e de apropiat mai degraba de nationalismul bun, încurajator, optimist în mijlocul tragediei.
Dar foarte dubiosul nationalism comunist? Travestit de sovietici în „internationalism proletar“, el a ecranat, doar, un imperialism nationalist fara scrupule, de traditie, de altminteri, tarista, cu recrudescente pâna astazi. Iar national-comunismul românesc, aparut dupa ani întregi de fustrari si de cenzurari ale sentimentului si constiintei nationale, a fost exploatat în modul cel mai nerusinat-falsificator de o dictatura fara scrupule, deloc atasata, în fond, autenticei iubiri de tara, în conditii de captivitate ideologica mutilanta.
Asadar, de „recuperare“ poate fi vorba, cred, doar la nivelul constientizarii amintitelor pozitii istoric-contextuale, proces de analiza lucid si nuantat, din care se pot învata multe pentru ca prezentul nostru sa fie el însusi bine asezat în constiinta noastra, a tuturor.
Pentru mine, apartenenta etnica e, desigur, importanta, este un dat originar, un hazard al nasterii „într-un loc si timp anume“, devenit un soi de necesitate în structurarea subiectului. Dar tocmai fiindca ne nastem din întâmplare români, unguri, evrei, francezi s.a.m.d., mi se pare absurd si nedemn sa dispretuiesti ori sa urasti pe cineva doar pentru ca este de alta nationalitate. Ca sa evit orice eroare de acest fel, încerc mereu sa ma pun (si-i invit si pe altii sa se puna) în locul celui pe care as fi tentat sa-l judec dupa un asemenea criteriu. Pe mine ma intereseaza nu etnia cuiva, ci omenia lui. Celelalte marci ale conditiei mele au, desigur importanta lor, adica nu sunt mai putin importante decât prima. Daca, de exemplu, ma declar greco-catolic, nu e neaparat un semn ca as fi anti-ortodox, ci, pentru ca, având posibilitatea unei optiuni care a fost cândva a parintilor mei, am ales (am ramas în) aceasta formula confesionala fiindca cred ca ma ajuta sa ma definesc mai bine ca individualitate. Eu, unul, am un nesfârsit respect si o emotie aparte când îmi evoc maretia unor figuri de „scolari“ ardeleni care au avut un rol vital în afirmarea, iata, a ideii nationale, cu o tinuta morala impunatoare, ca aceea a unui Inochentie Micu si a altora. Si fiindca acei oameni au deschis o fereastra spre Occidentul european, iar eu stau sub lumina acestei ferestre. Ca sunt barbat e o întamplare, ca sunt scriitor e o chestiune de destin si, poate, de constructie interioara, însa lucrul cei mai însemnat si mai uimitor îmi pare acela ca sunt, ca exist ca om care se poate perfectiona si îmbogati mereu în plan spiritual.
Despre efectul integrarii europene, ce pot sa zic? – Logic ar fi ca nationalismele în expresia lor extrema, radicala, sa se domoleasca macar. De disparut, nu cred ca vor disparea niciodata cu totul. Sau, oricum, nu într-un viitor apropiat. Si, printre altele, din motivul elementar ca unor tendinte de nivelare agravate, cum se poate deja vedea, de impactul „globalizarii“, se vor manifesta mereu reactii de contracarare, de salvare a „speciilor amenintate“. Este de prevazut, în orice caz, o importanta destindere pe acest teren, de vreme ce comunicarea dintre natiunile de origine si fiii lor dintre alte frontiere e, practic asigurata de amintita permeabilitate, cvasi-disparitie, de fapt, a granitelor statale. La nivelul drepturilor pentru minoritati, si culturale si cetatenesti, România nu poate fi, orice s-ar spune, învinuita ca n-a facut eforturi mari pentru conservarea acestora. Ar fi destul sa comparam legile românesti pentru minoritati cu alte din state europene, pentru a remarca imediat diferentele, adesea foarte mari, de tratament al altor etnii, în interiorul numitului „stat national“; iar participarea, aproape continua, la guvernare a UDMR-ului spune foarte mult în acest sens. În ce ne priveste, anumite orgolii si prejudecati mostenite nu sunt – daca suntem corecti – doar ale unei singure parti; or, e de lucrat în comun tocmai în directia depasirii lor.
În acest context cred ca trebuie asezata si propunerea, despre care s-a comentat în presa asa de mult, si nu întotdeauna corect, a deputatului european György Frunda. Daca ceea ce am citit în mai multe ziare, confruntându-le, e adevarat, atunci s-ar putea spune ca zisa propunere de redefinire a conceptului de natiune, a reflectat doua „straturi“ diferite ale sensibilitatii „nationale“ a propunatorului însusi, ce reflecta, în fond, ambiguitatea unor atitudini mai generale. Într-o prima instanta, „definitia“ în cauza pare a fi pastrat reziduurile unui nationalism nu tocmai european, invocând durerosul, dar justul, în absolut si pentru mari majoritati, „Trianon“, si autonomii teritoriale pentru minoritati; într-un al doilea moment, ni se spune ca acea definitie a fost serios corectata, vorbindu-se despre „integrarea tuturor cetatenilor, respectându-le mostenirea etnic-culturala, ca entitati civice si multiculturale“ si încetarea definirii si organizarii acestor entitati ca „state exclusiv etnice sau exclusiv civice“. E, într-adevar, o formula mai rezonabila decât cea dintâi. Consiliul Europei a respins si aceasta definitie, lasând libertatea fiecarui stat sa se defineasca dupa traditii proprii. E o reactie, sa-i zicem, pragmatica, date fiind sensibilitatile mostenite în framântatul parcurs istoric al secolului XX si pericolulu reactivarii lor dramatice – cum s-a si întîmplat în vecinatatile iugoslave. Aceste sechele pot fi serios atenuate, de nu chiar vindecate, – cu sau fara pastrarea sintagmei „stat national“, la care România tine tocmai din pricini istorice – daca drepturile minoritatilor nationale sunt efectiv respectate. Oricum, tendintele de izolare în enclave nu vor fi încurajate de noua Europa comunitara si nici nu pot fi productive pentru o minoritate sau alta, interesata, dimpotriva, de realizarea deplina a fiecarui membru al ei. Cu drepturi culturale si larg cetatenesti garantate si puse în practica pentru diversele etnii ce populeaza un teritoriu statal, nu vad de ce ar exista frictiuni si nemultumiri. Daca se poate studia în limba proprie fiecaruia, daca minoritatea poate avea institutii de cultura specifice, daca nu apar îngradiri ale drepturilor ei cetatenesti, daca frontirele spre „patriile-mume“ ramân deschise, multe din vechile tensiuni vor fi, cu timpul, învinse. Anumite rani ale istoriei nationale se vindeca, desigur, mai greu, dar o atmosfera de mereu cultivata toleranta si întelegere reciproca între „majoritari“ si „minoritari“ poate grabi o asemenea vindecare. Politicienii ar trebui sa înteleaga primii necesitatea acestui echilibru durabil, tocmai în numele... interesului national.
BOGDAN DUCA
Nationalismul
Nationalismul a fost o virtute a secolului XIX si o boala a secolului XX. Acesta pare sa fie diagnosticul preferat de istorici si de politologi atunci când vine vorba despre discutarea acestui fenomen. El este factorul principal al aparitiei noii Europe. Cu toate acestea, excesele nationaliste din secolul XX au dus la o dezavuare atât a nationalismului, cât si a conceptului de natiune.
Pax Romana
Secolul XXI, cu proclamarea independentei regiunii Kosovo, cu veritabilul razboi civil din Kurdistan, cu lupta continua a palestinienilor pentru independenta proprie, dar, pe de alta parte, cu efortul sustinut al statelor europene de a construi o Uniune Europeana cu adevarat functionala, ne arata ca politica internationala traieste în doua procese istorice- realitati paralele: una a consolidarii natiunilor si implicit a încurajarii nationalismelor si o alta a depasirii conceptului de natiune.
Care din aceste doua procese este bun? Raspunsul meu este: nici unul. Ambele procese istorice pacatuiesc, din punctul meu de vedere, prin ignorarea traditiilor si prin proclamarea de utopii.
Nationalismul, desi poate parea asociat si de obicei este asociat cu ideea de traditie si cu cea de istorie, este de fapt o creatie a modernitatii, un produs al iluminismului.
Spatiul cultural iudeo-crestin nu avea nici un motiv teologic sa accepte un construct nationalist. Popoarele, ne arata Biblia, sunt rezultat al pacatului (constructia turnului Babel), doar doua natii învrednicindu-se sa primeasca statutul de popoare ale lui Dumnezeu: poporul lui Israel (în Vechiul Testament) si poporul noului Israel – crestinii (în Noul Testament). Si cealalta religie monoteista, islamismul, a conceput teologico-politic adunarea credinciosilor sai în „umma“, care poate fi înteleasa tot ca „natiune a lui Dumnezeu“.
În afara acestora, ideea de natiune nu îsi avea în mod necesar rostul. Aspiratiile crestinilor si ale musulmanilor au fost tot timpul imperiale, vizând împiedicarea existentei alteritatii popoarelor. Crestinismul catolic a încercat sa creeze aceasta unitate prin mentinerea unei singure limbi liturgice si prin încercarea impunerii unei politici supra-statale.
Puterile politice din Occident au acceptat, macar formal, super-puterea Papei, ca si importanta (cel putin simbolica) a cultului imperial, prin mentinerea, pâna în secolul al XIX-lea, a formalului Sfânt Imperiu Roman.
În Rasarit, continuator al Romei, Imperiul Bizantin a preluat si a încrestinat conceptul de Pax Romana, însa nu a avut suficienta energie politica si militara de a si promova efectiv aceasta viziune globalizanta.
Nationalismele au aparut pe un fundal foarte neclar. Autoritatea teologica era puternic subminata, ideea imperiala era compromisa politic de monarhiile absolutiste din Europa sau de neputintele stravechilor Imperii (cazul Imperiului Otoman, care a încercat mult timp sa se defineasca ca fiind expresie istorica a acelei „Umma“ islamice).
Mai mult, nevoia de emancipare de sub ceea ce s-a numit mai apoi l'Ancien Régime, a facut sa fie contestate nu numai persoane, ci chiar institutiile politice ale vremii.
Istorii paralele, vieti paralele
Natiunea moderna a aparut ca o nevoie a coeziunii în jurul altor valori decât cele ale traditiilor teologico-politice stravechi. Si cum aceste valori nu puteau fi în mod necesar abstracte (pentru simplul motiv ca nu erau întelese si asumate de popor), s-au nascut mitul natiunii si mitul statului national.
Nationalismul a prins cel mai bine în mediile teologice necatolice. Atât Bisericile Ortodoxe cât si confesiunile protestante erau lipsite de energia contrarevolutionara a Bisericii Catolice. Mai mult, legaturile teologico-politice dintre Stat si Biserica au contribuit mult, în spatiul crestin necatolic, la facilitarea construirii unei teologii politice care sa stabileasca legaturile dintre natiune si Biserica.
Brusc, credinta biblica în pacatul natiunilor de la turnului Babel a fost data uitarii, iar consolidarea natiunilor ca si a statelor nationale a avut parte de „binecuvântare“ teologica. Cea mai interesanta, dar si cea mai lipsita de acoperire teorie teologica a fost cea a „mântuirii neamurilor“, foarte la moda în Rasaritul crestin de ieri si de azi.
Peste aceasta noua viziune teologica au început sa apara si miturile laice. Natiunile au început sa îsi construiasca istorii proprii, profund maniheice, menite sa arate si sa accentueze virtutile si superioritatea poporului respectiv. Alteritatea, care era conceputa mai ales teologic („celalalt“ în Evul Mediu era ereticul si necrestinul) este acum puternic mitologizata. Apar discursuri paralele, istorii paralele si implicit vieti paralele. Noua definitie identitara a comunitatii tinde sa îl excluda pe celalalt prin din ce în ce mai multe criterii.
Odata cu nationalismul modern apare si dispretul fata de „imperialism“ si „globalizare“. Imperiul tine de o realitate „rea“. Constiinta superioritatii civilizatiei crestine este divizata pe de o parte în constientizarea unei superioritati englezesti, frantuzesti sau germane, iar pe de alta parte este respinsa si combatuta de lipsa de coerenta a discursurilor unor popoare care, desi apartin aceleiasi civlizatii, încep sa vorbeasca limbi diferite.
Pentru a avea o constiinta imperiala e necesara o anumita asumare a unor valori tari. Nu poti lega proiectul imperial de o natiune, ci de o civilizatie. Legarea sa de valori nationale a dus si la prabusirea sa, precum si la erori teribile care pot fi contabilizate începând cu pogromurile din Rusia si continuând cu razboaiele coloniale si cu decolonizarea proasta ce a generat si continua sa întretina marile probleme ale lumii a treia.
Rupti de traditie, rupti de propria lor civilizatie, noii exponenti ai imperialismului national nu au putut sa consolideze societati stabile, ci au generat, aproape inevitabil, lagare de concentrare si razboaie civile. Valorile propuse celorlalti au fost daruri otravite. Nationalismul african, pornit din utopiile intelectuale ale „imperialistilor“ occidentali, a girat nu numai aparitia unor state conduse de lideri tribali cu o cultura prepolitica (gen Idi Amin), ci si fenomene monstruoase, precum genocidul din Rwanda.
Globalizarea a fost privita ca o amenintare pentru statul national, ca si pentru conceptul de natiune. Teama de societatea globala, în loc sa duca la o analiza serioasa a asumarii inevitabilului si a evitarii incidentelor violente, s-a transformat fie în frica agresiva (prin aparitia si întarirea multor ideologii nationaliste), fie în încurajarea unor utopii globaliste, nu mai putin periculoase.
Depasirea statului national
Si cu aceste utopii globaliste periculoase ajungem la antinationalismul prost, la fel de distructiv ca si nationalismul însusi.
Oricum am privi lucrurile, trendurile ideologice ale globalizarii (fie ca este vorba de proiectul comunist, jihadist-islamic sau european) se leaga de numele lui Marx.
Utopia istorica construita de Marx pe urmele lui Hegel este cea care sta în spatele tuturor ideologiilor globaliste de astazi. Depasirea statului national pare sa se faca doar în lumina internationalismului comunist.
Despre kominternism si proiectul sau istoric deocamdata înfrânt nu are rost sa mai vorbesc. Lucrurile sunt deja cunoscute. Dar se cuvin spuse câteva cuvinte despre proiectele internationaliste ale noii stângi, despre viziunea profund marxista a corporatiilor economice care, în ciuda aparentelor lor de actori ai unei economii de piata libere, contribuie la distrugerea capitalismului si a valorilor sale.
Disparitia patronatului responsabil de compania sa prin diseminarea actiunilor, ca si subminarea conceptului si a realitatii proprietatii au facut ca patronatul si proletariatul sa dispara ca si categorii sociale de facto. Orice angajat al unei corporatii are acces la piata de actiuni devenind, într-un fel, patron. Rolul patronilor, ca si constiinta de sine a unei asemenea categorii, cea a proprietarilor, fara de care capitalismul nu poate exista, a disparut fara urma. Autoritatea în companiile postmoderne este generata de acest nou si fals proletariat, ajungându-se astfel la un comunism real, dar si la o deresponsabilizare morala a societatii, rolurile sociale fiind din ce în ce mai difuze.
Globalizarea neomarxista se manifesta astfel economic, fiind dublata politic de proliferarea mai multor ideologii si politici transnationale. Ecologismul, cu toate miturile sale apocaliptice globale, pretinde actiuni comune ale tuturor natiunilor. Ideologiile drepturilor omului încurajeaza nu numai aparitia unei societati civile globale prin încrengatura complexa de ONG-uri si organizatii internationale dedicate unor cauze uneori reale, însa cu metode ideologizate, dar si asumarea unor proiecte supra-statale, precum Uniunea Europeana si Consiliul Europei.
Minoritati nationale, religioase, sexuale
Si pentru ca am dat exemplul acestor doua megastructuri europene, se cuvine remarcat felul în care acestea înteleg sa gireze problema conceptului de natiune. Evident, amândoua au în vedere un proiect supra-national, însa doar prima face pasi politici concreti în aceasta directie. Ca urmare, atentia Uniunii Europene este dedicata nevoii de a face fata instinctelor nationale europene, dinamica procesului de consolidare europeana fiind una cu mai multe viteze, dependenta în mare masura de strategii politice conjuncturale (esecul primului proiect de tratat constitutional, de exemplu, a fost evitat în cazul celui de-al doilea proiect prin... neconsultarea cetatenilor europeni).
Consiliul Europei, în schimb, un proiect politic prea putin concretizat în realitatea europeana, este mult mai agresiv din punct de vedere ideologic, fiind „tatal“ tuturor proiectelor multiculturaliste si al tuturor politicilor internationalist-stângiste.
Este chiar amuzant de vazut cum Consiliul Europei încurajeaza pe de o parte slabirea natiunilor prin promovarea multiculturalismului agresiv, pe de alta parte fiind foarte rezervat în fata pretentiilor nationaliste ale minoritatilor de altfel protejate si încurajate (cazul refuzului dat de Consiliul Europei pretentiilor nationaliste ale domnului Frunda). La fel de amuzant este si felul în care, în aceeasi logica multiculturalista, minoritatile nationale sunt puse sub aceeasi umbrela cu minoritatile culturale, religioase si... sexuale.
Cât despre internationalismul islamic, el se desfasoara nu dupa modelul consacrat de Mahomed, cel al razboiului sfânt, ci în logica internationalismului stângist modern. Practic putem vorbi de o dubla strategie jihadista: una pentru „acasa“ si alta pentru diaspora. În tarile cu majoritate musulmana se face tot ce sta în puteri pentru descurajarea economiei de piata si pentru subminarea regimurilor seculare. Discursul politic al musulmanilor fundamentalisti este unul fundamentat social, pe logica sovietica a demonizarii Occidentului si a afirmarii luptei de clasa. Iranul de dupa revolutia islamista a devenit un partener privilegiat al statelor din lagarul socialist, iar Saddam Hussein, liderul unui partid socialist, nu a avut nici o problema ideologica în a-si asuma, în ultimii ani ai dictaturii sale, cauza islamista.
Ar mai fi si alti potentiali promotori ai globalizarii. Biserica Catolica, generatoare pentru mult timp a unei viziuni si a unor solutii globale asupra lumii, este înca un ofertant important în aceasta „piata“ a ideilor si a utopiilor. Din pacate însa, doctrina sociala a Bisericii, departe de a mai fi promotoarea unor solutii teologico-politice, oscileaza între corectitudinea politica presupusa de un discurs slab (luând initiativa „dialogurilor“ inadmisibile teologic cu marxismul) si între lansarea unor solutii sociale utopice, lipsite de elementar realism politic (celebra cerere de iertare a datoriilor tarilor din lumea a treia).
Desi considerati de toata lumea ca fiind promotorii globalizarii, americanii (ma refer desigur la Statele Unite ale Americii) par cei mai dezinteresati sa renunte la proiectul national. De ce? Deoarece constructia natiunii americane nu este similara cu cea a natiunilor europene. Departe de a fi produsul unor frustrari revolutionare sau de a fi gândita ca refuz al unor traditii, natiunea americana este conceputa ca un contract social ce nu exclude în nici un caz valorile morale si spirituale.
Chiar si în politica lor externa, fidela pâna acum Israelului (ce reprezinta poate cel mai activ proiect national din postmodernitate), politicienii americani au facut dovada unui refuz conservator al utopiilor globaliste.
Revolutie vs traditie
Deci, în opinia mea, avem un nationalism neacoperit de traditie si un globalism atât de ideologizat, încât a ajuns sa nu aiba mai nimic în comun cu procesul natural al globalizarii. Ambele fenomene sunt, cred eu, de respins ca esecuri ale unei modernitati prost construite pe refuzul si deconstruirea valorilor.
Practic, în secolul al XVIII-lea am avut doua modele de constructie politica moderna. Cel mai usor de imitat a fost modelul francez, care a stat sub semnul egalitatii, al nivelarii, al revolutiei ce ucide nu numai oameni, ci si valori, traditii, realitati, construind de la zero o noua realitate, o noua societate.
Celalalt model, care a stat sub semnul libertatii, este modelul aparitiei natiunii americane, model fidel traditiei si generator al unui nou tip de conservatorism, al moderatiei împletite cu fermitatea valorilor.
Preferinta pentru modelul propus de revolutia franceza are consecintele sale. 1789 a fost generatorul lui 1917 si al lui 1933, existând o legatura indisolubila între motivatiile ideologice ale iacobinilor, ale bolsevicilor si ale national-socialistilor. Nu întâmplator, un autor marxist precum Slavoj Zizek încearca acum sa reabiliteze pe Robespierre si pe Lenin, socialistii Hitler si Mussolini fiind „excomunicati“ de catre stânga recenta si expediati (fara prea multe argumente) în familia de idei a dreptei.
Solutia mea este cea a redescoperirii, pentru fiecare popor în parte, a unei traditii politice bune, care sa îmbine util moderatia valorilor democratiei cu fermitatea valorilor traditiei.
Miturile nationale, odata eliberate de încarcatura lor ideologica, vor putea sa fie generatoarele dinamismului social si ale dialogului care ar face inutile ideologiile internationaliste ale vechiului si noului marxism.
Toate acestea nu se pot face fara o autentica economie de piata ce trebuie sa îsi redescopere, la rândul ei, propria sa dimensiune, dinamica, a libertatii, a responsabilitatii asumate si a eticii furnizate de propria traditie, scapând de neomarxismul internationalizant care a rupt practic coloana vertebrala a capitalismului.