Sari la conținut

Balzac si artileria grea

articol aparut in Cultura, nr. 114 din 2008-03-20
» cultura »
Autor: ADRIANA STAN

Gabriel Chifu, „Relatare despre moartea mea“, Editura Polirom, 2007
Cariera sentimentului românesc al fiintei în literatura s-a dovedit fulminanta mult dupa abandonul liric al baciului moldovean în fata mortii cu folos. Caci, iata, în istoria romanului autohton, fictiunea problematizanta construita în jurul unei crize a personajului în raport cu societatea sau cu istoria a dat scriitori de substanta si de rezistenta. Specifica generatiilor saizeciste sau saptezeciste de prozatori, obisnuinta de a scrie în termeni de esente umane sau dileme de constiinta paruse sa se retraga în nise tot mai înguste, desi nu mai putin creditate, prin prisma numelui celor care le continuau. Proza anilor '80 a întors manusa realista pe dos, repudiind metoda mai conservatoare a naratiunii si miza acesteia pe tipologie si dialog, în favoarea suprafetelor de „viata directa, nealambicata, nefasonata, necontrafacuta“, cum ar zice Nedelciu. Din alta directie, o data cu autenticismele din jurul lui 2000, revansa „vietii“ fara fasoane se arata în fine deplina, iar gustul publicului revendica retete minimaliste, povesti evazioniste sau inspirate de realitatea virtuala. Un aer destul de retro avea asadar Ion Simut sustinând ritos în 2004 (vezi „Reabilitarea fictiunii“) ca „uzura morala“ a naratiunii produsa de concurenta autenticismului ar putea fi surmontata doar prin revirimentul „balzacianismului“ de la '60 sau '70 citire, înnoit stilistic cu formulele initiate de un Cartarescu, un Aldulescu sau o Simona Popescu.

Reteta cu fanfara

Romanul lui Gabriel Chifu, „Relatare despre moartea mea“ (Polirom, 2007) – pretentios subintitulat „Eseu despre singuratate“ –  pare într-adevar produs de vreun stranepot îndepartat al lui Balzac trecut prin schimbari de mode si vremuri. Cu radacini manifeste în eposul traditional (titlurile capitolelor: „Unde urmarim peregrinarea celor doua tinere femei...“ etc.) si cu reflexe pedant-verosimilizante („La orele amiezei, pe Karl Most din Praga, doua tinere femei...“), romanul angajeaza modele narative cu functionare asigurata: studiu psihologic, drama istorica si metafizica sociala, agrementate, apres la lettre, cu trimiteri esopice la limitele fictiunii si periculoasa suprapunere a acesteia cu viata traita. Oaresice ambitii „demiurgice“, de fresca, precum la marii realisti, nu-i sunt straine autorului nostru. Cele sapte romane ale sale au ca fundal lumea post-comunista, încercând partituri noi pentru cântecul vechi al crizei individului într-un mediu de instabilitate sociala. În vremea holerei si-a (post)postmodernismului însa, a ataca frontal concepte atmosferice precum moartea, singuratatea, dragostea, te poate aduce în situatia pictorului de moda veche ce târguieste vizavi de supermarket tablouri adânc tematice cu femei si amurguri. Cât priveste subiectele mari si transcendentele în literatura, nu cred ca e neaparat în chestiune o mefienta gratuita si puerila, ci o problema de adecvare, anume tipul de tratament narativ pe care acestea îl mai pot primi azi fara sa sune a ecouri dintr-un dialect mort.

Ne-valid în prezentul roman al lui Chifu nu este deloc subiectul pe care prozatorul alege sa îl discute si care, în sine, ar avea suficiente deschideri. O tânara cu veleitati literare fuge din România ceausista si nimereste într-o existenta de huzur în Canada alaturi de un sot sexagenar si putred de bogat; pe masura trecerii anilor, dezradacinarea de tara de origine si trauma suferita o data cu violurile salbatice de la trecerea granitei, o dezechilibreaza tot mai mult, facând-o sa se complaca nostalgic în povestea de singuratate descurajata pe care un misterios „exilat român la Paris“ i-o trimite prin e-mail; ea revine în România pentru a-si înfrunta fantomele trecutului si a lua urma anonimului ale carui cuvinte o tulburasera; detectivul angajat în acest scop afla ca mailurile fusesera trimise chiar de ofiterul care o brutalizase pe Anne la granita, ultima încarnare a raului, care îsi tortureaza perfid victimele pentru a razbuna propria sa suferinta din trecut. Cum Anne se sinucide pentru ca în pântecele ei crestea ... însusi „fiul Fiarei“ (ei, da! Uciga-l toaca în persoana), întreaga poveste capata rotunjimea unei pilde legata de raul radical ce contamineaza omul în istorie si se transmite de la calau la victima (de-a dreptul meta-fizic vorbind, deoarece „imposibila“ sarcina apare la ani-lumina de viol).

Singuratatea tânguitorului de cursa lunga

Acuma, nici chiar Biserica Catolica n-a fost în stare sa se lumineze cum e cu raspunsul omului în fata Raului. Cât despre Gabriel Chifu si modul în care se straduieste sa faca palpabil si percutant acest simbol de adâncime, un acut didacticism razbate pe toate planurile. Per ansamblu, desi brodeaza cu spor o detective story care sa integreze cumva dezlegarea transcendenta din final (cine e autorul mailurilor, de ce se ascunde etc.), expectativele deschise în cititor sunt mereu dezamorsate prin lungi litanii despre suferinta profunda prin care trec eroii. Deoarece „criza“ e specificata înca din primele pagini („tulburarea psihica a Annei“, „calatoria ca o fuga a Annei de ceva amenintator... sau mai degraba o fuga a sa de sine însasi“), dincolo de care nu mai apare practic nici un efect de supriza, întregul text lasa senzatia arida a unei lectii închise, pe care nici macar trudnicele schimbari ale codului discursiv (monologurile, respectiv însemnarile scrise ale unor personaje diferite) nu reusesc s-o stearga. Reformulez: nu exista, de fapt, nici o schimbare de cod. Castrate de orice voce personala, personajele executa ca niste marionete variatiuni schematice pe aceeasi tema a nefericirii umane. Si literalmente vorbesc la fel: daca unul se simte „iesit din viata ca dintr-o pelerina oarecare dupa ploaie“, alta se elibereaza „asa cum te-ai lepada de o haina ponosita“ etc., deci unde-i, zau, nuanta? Pai n-ar fi fost mai simplu ca autorul sa tina transant o dizertatie despre „singuratate“, fara a mai face eforturi de a se dedubla caracterologic? Pentru ca tot ce poti sa interpretezi din rascolirile personajelor e exact ceea ce ti se si explica în forma eseistica: feluritele neîmpliniri umane ascund o unica si iremediabila „singuratate absoluta“(!). Altfel, monologurile, întotdeauna dogmatice –  fiind pur si simplu asertive –  cuprind o psihologie de duzina, cam ca fisa de auto-evaluare pe care ti-ai face-o pentru ora de reculegere duminicala: „Am ramas ca sa ma provoc pe mine însumi, sa-mi acord o sansa, un alt început, sa ma înnoiesc, s-o iau de la zero, luptându-ma cu defectele mele de care sunt constient si de care macar acum, într-un târziu, sa încerc sa ma dezbar...“ La fel de kitsch sunt si topos-urile-cliseu pe care povestea le agata la tot pasul, de la eroina superba si sentimentala ca Mihaela Radulescu la micul cersetor român din Paris cu suflet de aur sau la manuscrisul gasit pe o insula greceasca ce cuprinde o profetie devastatoare.

Naturi moarte

Artificiozitatea tehnica a naratiunii e dublata de un gust stilistic cu totul îndoielnic. I-o fi reusit, ce-i drept, lui Bacovia, sa te convinga de suferinta lui doar repetând „Ploua, ploua!“, însa când citesti, asa, pe fata, ca „starea proasta“ a eroilor se exprima prin „ploua egal, depresiv, o ploaie ce parea eterna“, ori „nu stii de unde vine frigul acesta cumplit, parca ar veni de undeva din interior“, mai ca îti vine sa te întrebi, cu o asemenea frapanta comuniune om-natura –  la ce va da nastere eventuala lor stare „buna“ –  la încalzire globala? Descrierile asa-zis realiste adopta simplist punctul de vedere turistic: Parisul e nici mai mult, nici mai putin decât „orasul luminilor“, respectiv –  „acest ametitor carusel stralucitor, acest turn Babel“. Asta când autorul nu ne delecteaza cu piruete stilistice de un proustianism second-hand: într-o florarie, „florile si frunzele se dovedeau perfecte, ca un fel de „intruziune“ a divinului în stratul omenesc“. Un prozator mai subtil ar fi înlocuit macar densitatea traita din constiinta cu experiente prezente senzorial, însa Gabriel Chifu le forteaza pe amândoua si nu-i iese niciuna. Staza în care lâncezesc dramele personale nu are cum fi resuscitata doar prin tresariri de lirism minor cum sunt cele de mai sus. Ca vesmântul stilistic e o flora pur ornamentala si nu un factor activ si firesc de producere a atmosferei si substantei povestirii, o dovedeste reductia mai tuturor imaginilor la simple comparatii bazate pe „ca“, „parca“ ori „ca si cum“, ce lipesc cu stângacie figuri de o pauperitate imaginativa flagranta: „... avea o fata pamântie, parca i se înecasera toate corabiile“, „Razele soarelui pun stapânire pe trupul meu într-un fel învaluitor si minunat“. Redundantei semantice de care vorbeam mai sus îi corespunde într-un cerc fatal o redundanta pur lingvistica: „un miros cu o nota, o trasatura, o amprenta ciudata, îndepartata, incomprehensibila“.



Prin urmare, din ratiuni precise si obiective, ramân la capatul acestei proze cu o spaima dublu directionata: fata de raul transcendent, în ipostaza deja-numitului Uciga-l toaca! (deoarece Anne, cea „pe cale sa nasca un prunc însemnat“, moare „ca si cum trupul... ar fi fost o temnita si cineva dinauntru ar fi fortat peretii ca sa iasa la suprafata si sa ia în stapânire lumea“), dar si fata de raul (plural: raii) uman, care, când nu-ti spune scurt pe doi „mor dusmanii mei!“, se exprima exact ca maleficul ofiter de graniceri din roman: „Daca el fusese azvârlit pe tarâmul raului, de ce sa nu fie adusi si altii în acelasi loc?!... A început sa faca rau dupa raul nemasurat ce i se facuse lui..“        

Pe de alta parte, ca unii comentatori au gasit totusi în aceasta carte o „poveste tulburatoare si simbolica“ si un „personaj tragic“, nu pot sa pun decât pe seama vremii neplacute de afara de la noi, din România, care le-o fi indus o stare „proasta“, empatizanta...