Canonul si revizuirile. Diagnosticarea actualitatii literare
articol aparut in Cultura, nr. 114 din 0000-00-00» cultura »
Autor: ADRIAN JICU
Recentul volum al lui Ion Simut, „Simptomele actualitatii literare“ (Oradea, Biblioteca revistei „Familia“, 2007) mi-a lasat un gust amar… Nu e ceea ce credeti… M-a întristat prin sugestia repetata ca viitorul nu suna bine. E vorba despre viitorul literaturii române, pe care, cu un ochi lucid, criticul îl prevede sumbru. Nu doar ideea în sine ma nelinisteste, ci, în egala masura, sentimentul ca autorul are dreptate. As fi vrut sa-l pot contrazice. Oricât mi-as propune sa sustin contrariul la modul serios, argumentat, îmi dau seama ca ar fi iluzoriu. Radiografia ultimelor decenii literare evidentiaza semnele unui declin lent si ireversibil. Iar diagnosticul rezultat în urma consultarii literaturii contemporane nu (prea) lasa loc de modificari substantiale.
Compozita ca structura, cartea reuseste sa recompuna imaginea vie a fenomenului literar contemporan. Cioburile pe care le aduna contureaza o viata culturala dinamica, dominata de permanente mutatii în interiorul si în afara canonului. Criticul oradean surprinde cu precizie pulsul literaturii postbelice, radiografiind-o cu metoda si diagnosticând-o exact. Principala calitate a actului critic o reprezinta luciditatea. Ion Simut scrie cu simt de raspundere, intrând în categoria celor care au, realmente, ceva de spus. Când situatia o impune, el ia atitudine. De pe pozitii intransigente sunt criticate neajunsurile decernarii premiilor literare, graba optzecistilor de a-i înlocui pe saizecisti, degenerarea miscarii de la „Echinox“, starea jalnica a revistelor de cultura din provincie etc.
Îmi plac în critica sa punerile la punct. Celor care se grabesc „cu canonul pe scari“, cautând sa impuna postmodernismul, le atrage atentia ca fac o confuzie între „schimbarea de canon (de la neomodernism la postmodernism) cu schimbarea în canon (adica revizuiri în ierarhia scriitorilor nostri neomoderni).“ (p. 20) Lui I. B. Lefter îi explica, tacticos, ca ar fi trebuit sa-si intituleze una dintre carti „Recapitularea modernismului poetic românesc“ si nu „Recapitularea modernitatii. Pentru o noua istorie a literaturii române“. Junelui Horea Poenar, care îndraznise sa îi replice în urma criticilor aduse „Dictionarului Echinox“, se vede silit sa-i dea o lectie mai aspra. Motiv pentru care polemica aluneca în pamflet: „Bietul coordonator ambetat de responsabilitati pe care nu si le-a exersat la timp asupra cui trebuia, crede, înduiosator, ca prin raspunsul sau face „un minim act de educatie si de igiena culturala“. E regretabil ca un neispravit are initiative de asanare morala. Dar e interesant sa vezi la lucru o curiozitate a naturii umane, cu creierul lui micut, sensibilitatea lui fragila si miscarile dezordonate. Nefericitul critic, incapabil de o minima luciditate si strain de o farâma de modestie, crede, cu un curaj care-l transfigureaza, ca textul meu ar merita reprodus „ca exemplu de incompetenta“. (p. 227)
Trebuie admirat si curajul lui Ion Simut. Autorul „Simptomelor…“ nu duce lipsa de asa ceva, combatându-si si contrazicându-si chiar prietenii în numele convingerilor. Chiar când e vorba de afirmatii aspre, el nu se da în laturi si sustine idei deranjante: declinul accentuat al poeziei si al criticii care se ocupa de poezie, moartea „Echinoxului“, prevalenta fictiunii asupra literaturii memorialistice, degradarea revistelor de cultura din provincie etc. Oradeanul e dintre putinii care îndraznesc a privi critic modul cum se împart premiile literare si cum se câstiga locurile fruntase în literatura contemporana. Risca în acelasi timp pronosticuri cu privire la evolutia canonului literar, dovedind ca numai afirmându-ti cu tarie crezul poti însemna ceva. El cerne scriitorii cu mâna sigura, aratându-se parcimonios în legatura cu posteritatea lor. Putini sunt cei pe care îi crediteaza cu vreo sansa de a supravietui timpului. Cu riscul de a stârni nemultumiri si adversitati, se situeaza clar de partea neomodernismului, pe care îl considera superior postmodernismului. Încercarile opzecistilor de a detrona saizecistii i se par curiozitati literare, pe care le taxeaza ca atare, declarându-si sustinerea fatisa fata de cei din urma.
În acelasi timp, Ion Simut se dovedeste unul dintre cei mai buni cunoscatori ai literaturii actuale. Cartea poate fi citita si ca o suita de egografii, mai mult sau mai putin pronuntate, care însumeaza imaginea unui critic competent si a unui cititor pasionat. Lecturile sale acopera o gama larga, mergând de la antologii clasice, la literatura basarabeana, la traducerea Elenei Ciobanu din Ted Hughes si Sylvia Plath sau la Ernesto Sabato. Ca sa nu mai vorbim de scriitorii români. Pasionat, criticul oradean se mentine în trena actualitatii, se informeaza, participa la târguri de carte, primeste cataloagele editorilor importante si se vrea la curent cu tot ce e nou. Sunt lucruri pe care le considera indispensabile pentru un critic care se respecta.
Sunt (în mod firesc) si locuri unde ma despart de opinia autorului. În primul rând ma dezic de felul în care procedeaza cu Eugen Barbu. O fi fost canalie, nu zic nu, dar asta nu e-n chestie. Chiar daca rezervele lui Ion Simut privitoare la biografie par îndreptatite, nu pot accepta o critica în care sa primeze criteriul moral. N-am face decât sa ne întoarcem la începutul secolului al XX-lea, la Iorga si Sanielevici. Care, în treacat fie spus, au suficiente merite, dar s-au înselat adeseori în interpretarea fenomenului literar, din motive aparent diferite. Daca i-am fi crezut (mai ales pe cel din urma), Sadoveanu, spre exemplu, nu ar mai fi contat în literatura româna. Mai ales dupa ce a cotit-o ideologic spre stânga, dupa razboi. Însa în ciuda inconsecventelor si a oportunismului, el ramâne totusi un mare prozator.
Revenind la cazul Eugen Barbu, se poate, desigur, discuta în legatura cu valoarea prozei. Cred cu tarie ca e un scriitor de talent, dintre cei importanti în ultimele decenii. Daca va ramâne sau nu în canon se va vedea (probabil ca nu), dar asta nu justifica pozitia tendentioasa a lui Ion Simut: „Nici nu stiu daca nu cumva pe aceasta cale mi-am creat ocazia de a inventa o argumentatie onorabila pentru antipatia pe care o am pentru Eugen Barbu, o antipatie care, de fapt, nu are nevoie de nici o argumentatie. Nu pot rezona la proza lui Eugen Barbu, autorul îmi e prea nesuferit pentru tot raul pe care l-a facut scriitorilor si literaturii române, iar acest rau, o moralitate corupta, le vad ascunse chiar în proza lui, drapate în volutele unui stil farseur. Pentru mine e compromis nu doar autorul, dar si opera lui. Nu ma consoleaza cu nimic probabilitatea ca opera sa se desprinda de autor si sa reziste, curatata de un balast reprobabil. Sincer sa fiu, nici nu cred în aceasta posibilitate. Opera are în ea virusul imoralitatii autorului.“ (p. 260) Iata, deci, reinventat un mod impropriu de a judeca literatura. Sanielevici a murit, traiasca Sanielevici!
Nu mi-am propus sa devin avocatul diavolului (recte, al lui Eugen Barbu), dar nu pot sa nu constat ca argumentatia (recunoscut inutila) nu convinge. Ba dimpotriva. Spre surprinderea mea, criticul oradean se arata cel putin subiectiv ca sa nu spun pasional. Pornind de la plagiatul din „Incognito“, Ion Simut insinueaza ca si alte romane s-ar putea încadra în aceasta categorie, stiuta fiind biografia lui Barbu. Asemenea abordari ipotetice nu au de-a face cu întelegerea obiectiva, nuantata, a literaturii. Nu mi se pare corect ca pornind de la presupuneri sa ajungi la încheierea ca Eugen Barbu nu are dreptul sa scrie o opera valoroasa. Faptul ca directorul „Saptamânii“ îi este prea nesuferit nu justifica anularea oricarui merit literar. Oricât de îndreptatite i-ar fi reprosurile, eticul si esteticul nu trebuiau amestecate. În niciun caz nu în felul acesta. Un pic de cumpatare nu ar fi stricat. Cred si eu, pâna la un punct, în utilitatea biograficului în interpretarea operei. Dar nu vad de ce un individ amoral sau chiar unul imoral nu ar putea fi mare scriitor. De altfel, asemenea exemple sunt date chiar de Ion Simut, care, vorbind mai apoi despre autoritatea criticului, traseaza o linie de separatie între acesta si scriitor: „Daca un poet genial poate fi hot, afemeiat, morfinoman, betiv sau homosexual (vezi cazurile celebre Villon, Baudelaire, Rimbaud, Verlaine), fara sa piarda peste timp încrederea cititorilor în opera lui, unei autoritati critice nu îi e admis nici unul din aceste defecte, vicii sau ciudatenii.“ (p. 372)
Mirare mi-a produs si prejudecata lui Ion Simut cum ca tinerii critici nu ar avea ce cauta în lupta pentru canon pe motiv ca, vezi Doamne, nu au credibilitate: „Alt viciu evident în constructia canonului de la «Aula» e neglijenta sau usuratatea de a încredinta sustinerea numelor mai noi, din contemporaneitate, tocmai unor critici foarte tineri, lipsiti de autoritate deocamdata si incapabili sa ofere altora legitimitate. Critici tineri, fara suficienta experienta, sunt pusi în situatia de a da girul unor scriitori relativ tineri, în orice caz din cele mai recente generatii. Acest fapt are drept efect pierderea credibilitatii. Critici debutanti sau foarte putin cunoscuti (fara îndoiala, de talent, si de promitatoare evolutie, dar asta nu e suficient) propun neconvingator instalarea în canon, într-un mod spectaculos, a unor scriitori „noi“, ce ar fi avut nevoie de alta sustinere.“ (p. 38) Oare chiar asa sa fie? Oare sa fie vârsta si experienta singurele criterii de eligibilitate în critica? Sa înteleg ca numai de la o vârsta încolo (eventual de la saizeci în sus) ar putea un critic accede în rândul celor chemati sa instituie canonul? De ce adica un autor de valoare medie poate fi impus de un critic cu autoritate si un autor talentat nu poate fi impus de un critic tânar? E un mod ciudat de a privi lucrurile. E un fel neprincipial de a exclude tinerii de la masa bogatilor pe motiv ca ei ar trebuie sa îsi faca mai întâi ucenicia, sa se încalzeasca pe tusa si abia apoi sa fie primiti în joc. Rezon la rezervele fata de graba lui Musina si Cistelecan de a canoniza anumiti scriitori, dar pas la prejudecatile lui Ion Simut fata de tineri. Or fi ei neexperimentati (iar unii chiar slab pregatiti si lipsiti de receptivitate), dar asta nu îndreptateste o judecata în masa, fara nuante…
„Simptomele actualitatii literare“ este nu doar un volum de critica si istorie literara, ci, în egala masura, o agreabila carte de publicistica. Comparabila ca factura cu „Gustul vietii“, de Constantin Calin. Îi leaga pe cei doi situarea în provincie, taria opiniunilor, verticalitate, eruditia, combativitatea si civilitatea. Suficiente date care sa îi situeze între cei mai buni publicisti gazetari de astazi si între cunoscatorii adevarati ai literaturii române. Cu precizarea ca Ion Simut se manifesta mai activ în probleme de actualitate, în vreme ce interesul lui Constantin Calin se îndreapta cu precadere catre scriitori (mai) vechi.