Un critic mehenghiu
articol aparut in Cultura, nr. 114 din 0000-00-00» cultura »
Autor: ANDREI TERIAN
Ce l-o fi apucat pe Alexandru Cistelecan, cronicar cu o vechime de peste trei decenii la oficiul de primire a productiei poetice, sa treaca de câtiva ani încoace pe critica criticii? Caci, daca interesul pentru memorialistica, adeverit de foiletoanele antologate în „Aide-mémoire“ (Editura Aula, 2007), e usor explicabil prin inflatia pe care a suferit-o genul în postceausism, preocuparea subita a criticului pentru scrierile colegilor din bransa constituie cu adevarat o surpriza. Oricum, despre o reconversie profesionala cu de-a sila nu poate fi vorba, cât timp concurenta pe care o întâlneste Cistelecan pe terenul întâmpinarii poetilor ramâne relativ slabuta, daca nu de-a dreptul inexistenta; si asta mai ales acum, când generatia pe care a mosit-o si careia i-a pus buletinul în mâna a început sa-si arate nu numai coltii, ci si valoarea. Dar, una peste alta, fapt este ca în ultima vreme criticul tot la critica trage. Ne-o dovedesc atât rubricile „Triptic“, pe care Cistelecan o tine deja de doi ani în „Familia“, si „Stricto sensu/ri“, pe care a inaugurat-o cu câteva saptamâni în urma în „Cultura“, cât mai ales volumul „Diacritice“, aparut la sfârsitul anului trecut la Curtea Veche.
Si totusi, întrebarea persista: daca pasiunea pe care Cistelecan a contractat-o pentru (meta)critica este atât de fatala, cum se face ca ea rabufneste abia acum? Un posibil raspuns se gaseste în „Scurta precizare“ care deschide „Diacritice“-le, unde cronicarul si-a strâns (doar) o parte a comentariilor consacrate genului „cam din 2000 încoace“: „Critica noastra literara – zice autorul – a trecut printr-o mare spaima dupa caderea comunismului. Si nu orice spaima mare, ci chiar marea spaima: spaima de disparitie. Dezertarile erau atât de multe si atât de grave încât se parea ca ea a cazut si disparut odata cu regimul.“ (p. 5). Si, într-adevar, nici macar Cistelecan n-a ramas cu totul imun la „trauma“ cu pricina: urmele acesteia persista pâna si în volumul de fata, în care criticul da ca iminenta „moartea speciei“ (p. 178) sau, daca nu, macar „destinatia sa muzeala“ (p. 220). A fost nevoie – ne anunta tot zisa precizare – ca „o întreaga generatie de noi critici“ sa iasa la rampa pentru a repera onoarea celei de-a zecea muze. Mai mult, pretendentii s-au bulucit într-o asemenea masura încât – crede Cistelecan – în momentul de fata chiar „nu mai e lipsa“. Dar oricum, nu despre generatia glorioasa, care a picat la fix pentru a primi aplauze si confetti, e vorba în „Diacritice“; ci despre aceia care au dus greul luptei pentru supravietuire, pe vremea când nu existau nici ratinguri, nici picior de piarist. E vorba, adica, de eroii (25 la numar, dupa Cistelecan) care s-au razboit cu ignoranta si indiferenta natiei.
Poemation eroi-comico-satiric
De altfel, „Diacritice“ nu e doar culegere de foiletoane, ci o adevarata epopee, una populata de personaje cu sânge albastru, daca nu chiar de origine divina. Fireste, asta nu înseamna ca, daca toti sunt de familie buna, criticul le da la toti nota 6, cum fac altii (nu spui cine, ca oricum spune Cistelecan în carte). Din contra, ca orice erou civilizator, fiecare din cei 25 ilustreaza (si implicit epuizeaza), în felul lui, o virtute. Astfel, Nicolae Manolescu e „ultima figura“ care va putea ilustra „mitul criticii“ (p. 35), Dan C. Mihailescu e „ultimul critic ce nu se sfieste sa mizeze deschis pe criteriul gustului“ (191), Sanda Cordos e „ultimul critic român cu inima“ (p. 269) und so weiter.
Drept e ca nu întotdeauna cronicile lui Cistelecan lasa impresia unui Götterdämmerung. Din contra, în apocalipsele sale intra si multa butaforie. Nu chiar atâta câta crede Iovanel, care zice ca autorul „Diacritice“-lor umbla mereu cu sisul în palma; însa ceva acid tot tâsneste din buretele stors. Iar principiul cam asta e: cu cât eroii sunt cocotati pe socluri mai înalte, cu atât ironia îi paleste mai abitir. Iata, de pilda, cazul lui Alex Stefanescu, pe care Cistelecan îl caineaza pentru receptarea nedreapta a „Istoriei“ sale: „Nici Lovinescu, nici G. Calinescu (sa fie cu iertare de la toti: e o simpla similitudine de situatie, nu altceva) n-au patit altfel la vremea lor, desi erau mai putine – mult mai putine – motive s-o pata. Ba, la drept vorbind, ceea ce a patit si patimit acum Alex. Stefanescu e nimic fata de ceea ce a patit si patimit E. Lovinescu; ceea ce e un semn rau pentru Alex. Stefanescu. Dar asta poate si din cauza ca nimeni nu l-ar banui – si nici nu l-a banuit pâna acum – pe Alex. Stefanescu de atâta siguranta a gustului si de atâta cult al obiectivitatii critice pe cât a fost suspectat ca le-ar avea E. Lovinescu. Din perspectiva celor doua Alex. Stefanescu scapa de orice suspiciune.“ (p. 142)
În fond, primul lucru care frapeaza în cronicile lui Cistelecan este tocmai ironia: el e – ca tot natul, daca e sa-i dam crezare lui Iorga – un critic „mehenghiu“ de felul lui, chit ca e ardelean. Sau poate ca mai ales de-aia: la o adica, literatura româna începe în Ardeal cu Budai-Deleanu, recte cu un „poemation eroi-comico-satiric“. Cum, de altfel, e si cartea lui Cistelecan. E drept ca, în cazul „Diacritice“-lor, pe lânga rezonuri etice si etnice, ironia are si o alta pricina. Una de-a dreptul ontologica, ar zice autorul, de nu s-ar teme de „exageratiune“. Astfel încât nu-i deloc întâmplator ca singura privinta în care criticul ardelean îl contrazice mai vârtos pe Manolescu priveste chiar primul punct al decalogului acestuia. Adica ironia. Critica – sustine Cistelecan – nu poate decât ironica, de vreme ce încercarea ei de a rationaliza limbajul irational (sau, în orice caz, irationalizabil) al literaturii implica de la sine o „inadecvare asumata si problematizanta“. Pâna si ironia „stilistica“ reprezinta, în fond, doar „o punere în transparenta a ironiei funciare a criticii, a ironiei din temei si din statut“. Concluzia? „Critica (literara) e ironie; sau nu e deloc.“ (p. 50)
Professional correctness
Operând cu un asemenea concept de critica, nu-i de mirare ca volumul lui Cistelecan se revendica în primul rând de la „dialogul opiniilor“. Însa acest lucru nu se întâmpla fara o precizare fundamentala: ca dialogul cu pricina nu trebuie în niciun caz echivalat cu lozinci demagogice de tipul „fiecare are dreptul la o opinie proprie“ sau „e loc pentru toata lumea“; adica cu o critica de tipul „pupat piata endependenti“. Si aceasta deoarece „dialogismul“ criticii lui Cistelecan nu e o mostra de political, ci de professional correctness. Cetatea sa ideala nu e una în care criticii se „tolereaza“ unii pe altii, ci una în care criticii se citesc (si, mai ales, se citeaza) unii pe altii. Ceea ce e constituie un truism, veti spune. Fara îndoiala. Iar primul care va confirma acest lucru e chiar autorul „Diacritice“-lor: „Daca dialogul opiniilor n-ar fi azi, în autismul generalizat al criticii, un gest cu totul exceptional, asa ceva nici n-ar mai trebui mentionat, necum evidentiat.“ (p. 194)
Problema e, însa, ca realitatea arata cu totul altfel. Si asta nu numai în privinta trepadusilor care-si formeaza cultura generala exclusiv din cartile pe care le comenteaza. Dimpotriva, fenomenul se întâlneste si pe la case mai mari. Pâna si la eroii poemationului lui Cistelecan, dintre care cam o treime practica un asemenea discurs autist, unde „fiecare critic vorbeste exclusiv pe limba lui“ (p. 28). Fireste ca, în aceste conditii, reversul face toti banii. Dovada sta chiar cronica lui Cistelecan la reeditarea „Jocului poeziei“ (1986/2006), pe care o consider exemplara macar din trei punct de vedere: al dialogului dintre Ion Pop si Nicolae Manolescu (care a dus la o revizuire consistenta a cartii); al dialogului dintre Cistelecan si recenzentii primei editii (proba de curat masochist, caci nu vad care altul s-ar mai apuca sa conspecteze receptarea unei carti recent aparute, pentru ca apoi sa-si caute fisele prin naftalina); si, nu în ultimul rând, al dialogului dintre cronicar si cronicat, prilej de numeroase delimitari subtile, precum aceea referitoare la caracterul ludic al poeziei bacoviene:
„Exista, desigur, si jucarii jucause, jucarii care participa bucuros la joc si joaca; bunaoara cateii. Dar nu-i sigur deloc ca alte jucarii iau parte la joc, oricât ar face parte din el. Eu n-as garanta nici pentru mingea de fotbal, nici pentru calutul de lemn; dar mai ales n-as garanta pentru „manechinul“ uman care se simte o pura jucarie a destinului (sau a altcuiva). Or, Bacovia e chiar în situatia mingii de fotbal; atâta doar ca destinul se joaca cu el într-o celula. Bacovia e omul devenit jucarie în mâinile unui mecanism cinic. Mai poate fi vorba de joc, indiferent de acceptiunea care i se da, atunci când e vorba de un cosmar din care singura posibilitate de a iesi e o reverie a mortii? Cineva desigur ca se joaca, dar la Bacovia aceasta „transcendenta“ e atât de lipsita de umor încât nici macar de un joc de-a tortura nu poate fi vorba. s…t Oricum am întoarce capitolul despre Bacovia, concluzia acestuia nu poate suna decât delicat de acceptat: victima e o jucarie, cosmarul existential un joc.“ (p. 85-86)
„Noi vrem canon!“
Însa tinta principala a „dialogismului“ lui Cistelecan vizeaza, fara îndoiala, batalia canonica actuala. Si, mai cu seama, statutul optzecismului poetic, în jurul caruia se învârt o buna parte a cartilor comentate în „Diacritice“. În speta, e vorba aici de omologarea ilicita a optzecismului cu „postmodernismul românesc“ – si, implicit, de trimiterea la plimbare a neoexpresionismului. Fireste ca obiectia de ordin teoretic a lui Cistelecan (aceea ca, daca generatia optzeci se identifica pe deplin cu un curent literar –- cu postmodernismul, carevasazica -, atunci ce rost mai are sa vorbim în cazul ei de „generatie“?) nu suna rau. Macar în principiu. Caci, în realitate, n-am nicio îndoiala ca Cistelecan stie prea bine ca orice generatie nu-i decât un construct conceptual în care specificul îl da gruparea dominanta a epocii. În schimb, vaicarelile ironice cu care criticul întâmpina cartea lui Ion Bogdan Lefter („Marea opozitie, marea nepotrivire la optzecism sa fie ea, iarasi, cea dintre tarani si oraseni? Iar taranii sa refuze sa intre în optzecism – mai ceva ca pe vremea intrarii în colectiva?“, p. 215) nu suna la fel de bine. Caci, daca în leatul 2007 „taranii“ neoexpresionisti s-au rasculat împotriva postmodernilor, atunci de ce nu s-ar mai rascula înca o data si „taranii“ samanatoristi de la 1907 împotriva modernismului, ca sa strige toti laolalta „Noi vrem canon!“?
E drept ca postmodernii din 2007 nu-s chiar modernii din 1907; dupa cum nici „taranii“ nu-s aceiasi. Si ca, oricum, nu-i asta argumentul decisiv al lui Cistelecan, care e mult mai convingator atunci când opune, asa cum o face la p. 160, poezia-cu-portanta-ontologica si poezia-de-virtuozitate. Aici ar fi multe de discutat. Însa probabil ca fara prea mare succes. Poate si pentru ca, vorba cuiva, canonul nu se discuta, se face. Iar, din acest punct de vedere, bag seama ca Al. Cistelecan are mari sanse sa câstige batalia canonica în care s-a vârât. Asta în caz ca n-a câstigat-o deja.
Pe de alta parte, nu m-as grabi sa dau ca imbatabil „principiul de prioritate“ dupa care autorul ne-a anuntat, la începutul volumului, ca va face selectia criticilor. Evident, Adrian Marino, Eugen Simion, Gheorghe Grigurcu, Nicolae Manolescu, Virgil Nemoianu, Mircea Martin, Ion Pop, Eugen Negrici, Laurentiu Ulici si Mircea Iorgulescu ies automat din discutie – în sensul ca n-aveau cum sa nu intre în carte. Totodata, mi se pare normal sa figureze aici, din perioada postdecembrista, Dan C. Mihailescu, Mircea Mihaies (eu unul as fi optat, totusi, pentru una din cartile despre jurnal si nu pentru „Masca de fiere“), Ion Bogdan Lefter, Nicoleta Salcudeanu, Mircea A. Diaconu, Caius Dobrescu si Sanda Cordos. Numai ca: între Petru Poanta si Cornel Moraru s-ar mai fi putut strecura si un Cornel Ungureanu sau un V. Fanache; lânga Alex. Stefanescu cred ca putea fi înghesuit si Marian Popa; între Al. Th. Ionescu, Virgil Podoaba si Gheorghe Perian mai aveau loc si Radu G. Teposu, Ion Simut sau Octavian Soviany; în fine, pe lânga Iulian Boldea si Nicolae Leahu încapeau si Corin Braga sau Andrei Bodiu. Nu de alta, dar parca cele 23 de pagini ale lui Virgil Podoaba sunt un pic cam multe pe lânga cele 16 ale lui Nicolae Manolescu…
Dar, în fine, sa zicem ca lista lui Cistelecan ramâne deschisa si ca urmatoarele volume (care asteapta deja în încarcator, de nu cumva pe teava) nu vor duce lipsa de completari. Sau poate chiar de surprize. În fond, asta e critica lui Al. Cistelecan: o continua surpriza, pe care ti-o ofera un profesionalism desavârsit, un stil inimitabil si, nu în ultimul rând, inteligenta în stare pura.