Orasul subteran
articol aparut in Cultura, nr. 114 din 0000-00-00» cultura »
Autor: Daniel Cristea-Enache
Apare o dubla miscare în romanele atât de originale scrise de Radu Aldulescu. Una la suprafata, la lumina zilei, pe strazile si santierele Orasului, în parcurile, cârciumile, boschetii si intersectiile strabatute în fuga si cu priviri de animale haituite de doua-trei personaje memorabile. Si una retrasa, izolata de tumultul cotidian în câte un spatiu echivalent cu o vizuina, în care protagonistul se ascunde de toti ceilalti pentru a-i descoperi în kilogramele lui de hârtie umpluta cu un scris marunt, ilizibil. Dinamica si cinetica fictionala, ramuri ale aceleiasi stiinte, nu pot fi utilizate aici simultan, desi ele trebuie întelese împreuna, în proiectul epic pe care îl servesc.
Radu Aldulescu, Istoria eroilor unui tinut de verdeata si racoare, editia a II-a, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2007, 330 p.
Ca si celelalte volume ale prozatorului, „Istoria eroilor unui tinut de verdeata si racoare“, reeditat dupa aproape zece ani, da o senzatie puternica de viata, ilustrând la maximum posibilitatile si consistenta iluziei realiste. Eroii, inclusiv cei cu ghilimele, sunt tridimensionali, actiunile si limbajul lor, faptele si gesturile, ticurile caracterizante scotându-i în evidenta de parca nimic nu i-ar fi mai usor autorului. Radu Aldulescu a fost de la bun început un romancier de vocatie, nu doar de aspiratie; însa ramâne oarecum surprinzatoare aceasta prospetime pastrata de la un roman la altul. Ce se mai poate scrie dupa o carte exceptionala si de mari dimensiuni ca „Amantul Colivaresei“? Prozatorul e capabil, iata, sa creeze o alta lume fictionala, nu un duplicat al celei anterioare ori un sequel mai palid.
Unele date si coordonate sunt mentinute: aventurile picaresti ale unui mic grup de tovarasi, traversarea mediilor sociale, partidele de amor si reprizele bahice, vorbele buruienoase si bataile în toata legea... Însa diferenta este structurala. „Istoria eroilor unui tinut de verdeata si racoare“ e un roman al vietii lui Radu Aldulescu, asumat ca atare. Aurel Golea, cu debutul lui mereu amânat (ironic, editura la care si-a adus manuscrisul ce va trebui razuit bine se numeste Calende), cu figura de etern perdant social si cautator neobosit al dreptatii în ordine literara, nu poate fi decât autorul însusi. Masca reprezentata de identitatea protagonistului e transparenta. Iar conditia de scriitor se vede nu numai din avatarurile publicarii, ci si din febra chinuitoare a creatiei propriu-zise. Omul din subterana apare, deopotriva, ca personajul prim si autorul care se scrie: „Ziua si noaptea se contopeau într-un amurg perpetuu purtându-ma printr-un oras subteran pe care-l darâmam si-l recladeam neîncetat si-l populam cu mii de figuri familiare si necunoscute. (...) Trebuia într-un târziu sa ies eu si sa ordonez la infinit ruinele, lanurile de blocuri si casele, asezarile scurse ca o lava întarita si prafuita peste marginile Platformei Industriale, strazile transformându-se în sosele si parcurile transformându-se în paduri, lacurile si gradinile si terenurile virane.“ (pp. 70-71).
Fuga eroului prin lumea de deasupra e, desigur, mult mai spectaculoasa. Dar ea îsi cauta si îsi câstiga sensul prin combustia scriitorului, prin explorarea de catre acesta a istoriei ce i-a fost data. Si în fata careia nu-si descopera „dovleacul de capatâna“ cu una, cu doua. Cu cât epoca mizera a ultimilor ani ceausisti preseaza mai tare asupra personajelor masculine de prim-plan, cu atât acestea (Aurel Golea, varul sau mai tânar, Laurentiu Trandafir si „parintelul“ Andrei Ilies) se dovedesc mai încapatânate în a-i rezista. Inventivitatea lor, de coloratura adeseori penala, are macar în punctul de pornire un substrat moral. Daca „toti suntem ai statului“, atunci „de pe urma lui trebuie sa mâncam cu totii“; si daca jigodiile comuniste ne fac viata amara, vom reusi noi, vere si parintele, sa ne-o facem mai dulce...
Aventurile celor trei eroi, de la Unitatea de Prefabricate si Confectii Metalice a Cooperativei Glina si pâna la Timisoara, în casa unui fantomatic Pepino care o sa-i duca peste granita si o sa-i scape de socialismul biruitor, sunt captivante. Radu Aldulescu dispune, într-adevar, de materie epica, de episoade si experiente de tot felul ce-si asteapta parca redactarea. Sesizanta e însa si arta lui de expunere si rulare narativa, cu ritm când lent, când accelerat, cu schimbari oportune de planuri si modificari subtile de registru. E motivul pentru care romanul de fata se citeste pe nerasuflate, dar si într-o stare de concentrare reflexiva, nu numai participativa. Senzationalismul unor întâmplari nu anuleaza verosimilitatea lor si cu atât mai putin logica interna a lumii explorate. Ca în „Groapa“ lui Eugen Barbu ori în alte romane realiste de calibru, determinarea materiala este esentiala. Problema spinoasa a banilor face sa se miste, sa se agite, sa transpire si sa dispere aceasta umanitate necajita, obligata la tot felul de învârteli pentru a supravietui. Un loc de veci e disputat de mama si matusile lui Relu Golea, într-o istorie penibila, sordida. Ghinionistii decedati fara sa fi pus mâna, în prealabil, pe mult râvnitul act de proprietate vor fi dusi la Mortu' Fript, adica la crematoriu. Andrei Ilies, curiosul student la Teologie ce însira, frecvent, cuvinte din Scriptura si cele mai spurcate înjuraturi, jinduieste „cu bale la gura“ dupa avutul lui Victor Gomoiu, mosul stapân peste jalnicul atelier de la Glina si care, aplecându-se mereu cu mari chinuri, are o vorba preferata: „Futu-te-n cur, spate“. Varu' Laur, care tot „se smiorcaie, se maimutareste si se gudura cu nesfârsita voluptate“, are un râs de „curvistina natânga“ si nu se da în laturi de la nimic. Atuurile lui cele mai importante sunt ascunse tot la spate. Vine un moment când tovarasii mai vârstnici si mai experimentati afla cu stupoare ca „scârba aia smolita“ are si un profitabil debuseu homosexual. Tânarul Viorel, baiatul lui Gomoiu, i-a pus de mult inima la picioare. Ceea ce înseamna ca Laur, „printisorul mulatru“, este la înaltimea modelului reprezentat de Motanica, mama codoasa, care sta cu pisicile ei în casa de pe Calea Grivitei si se învioreaza odata cu sezonul.
„Noi nu suntem de felul nostru neam de tubari si salahori“, declara cu mândrie fiul cu certificat de cefalo-schizo, care, altfel, nu ezita sa vânda namol si floricele pe litoral, când, tot asa, a început sezonul specific. Istoria acestor chestionabili, dar fermecatori eroi picaresti, mai ales în contextul slinos si sufocant al socialismului târziu, curge dinspre Bucuresti catre granita de Vest; si dintr-o dimensiune personala, restrânsa, comprimata la micul grup, într-una colectiva, larg-sociala. Romanul celor trei „crai“ dîmboviteni cautându-si tinutul de verdeata si racoare promis din timpuri imemoriale se transforma, de la un punct (destul de avansat), într-un roman al Revolutiei din 1989. Din primavara pâna-n toamna se întind peripetiile lor, asa zicând, apolitice. Dupa care, ajunsi si ramasi în Timisoara, în casa acelui Pepino care nu mai apare, în compania nevestei lui surdo-mute si a unui brotac „învesmântat doar în crusta aia de jeg si muci“, eroii (Relu si Andrei, fiindca Laur o va sterge cu toti banii si cu muta) sunt prinsi în tavalugul miscarii protestatare. Romanul acesta al Revolutiei este de asemenea puternic si profund original prin asumarea de catre autorul-narator-protagonist a conditiei lui de paria, chiar si atunci când epocile se schimba. Însa scena de vârf, extraordinara, a cartii e una de interior. În apartamentul mizerabil al lui Pepino, care li se deschide numai daca arunca înauntru, pe geam, cu bulgari de pamânt, cei trei fugari sunt întâmpinati de surdo-muta Steluta, nevasta disponibila si mama apriga a unui copilas jegos, chinuit de tiganusii de pe scara. Foamea, frica si instinctul sexual, plus cel matern, gatitul si îndestularea stomacului, avansurile „parintelului“ si complicitatea amoroasa a gazdei, spectacol live reflectat si de ochii holbati ai privitorilor, cu comentarii de nereprodus – totul se amesteca în doua-trei pagini de epica mare, comprimata, de nevoie, într-un citat rezonabil: „Bine ca ne-am vazut înauntru. Din nou asteptam, dar de-acum asezati în jurul unei mese si puteam vedea cu ochii mei ca Andrei nu exagerase deloc în privinta Stelutei, în pofida aerului de tarancuta putin socata, care se tragea desigur de la infirmitatea ei. Desculta si-n rochia aia neagra fara mâneci, cu poalele pâna la jumatatea pulpelor, parea cam de-o seama cu varu' Laur, dar de o rasa cu totul diferita, asa îmbujorata si blonda-roscovana-aurie si cu ochii aia mari si verzi de femeie-pisica. Era zvelta si arcuita trainic, era chiar asa cum spusese parintelu', si tocmai ca ne razbise setea (...) A dat foamea-n sete, da' numaidecât e gata si masa. Pe cimentul podelei era risipita sfarâmatura de pamânt batatorit pe alocuri cu talpile. Pâna la glezne i se cunosteau urmele semnalelor fiului ei, contrastând cu albeata stralucitoare a gambelor si pulpelor ce pareau sa tresara imperceptibil. Se învârtea ca un animal într-un tarc cu pamânt batatorit pe jos, pe lânga cratita cu fiertura si tigaia cu rântas pe aragaz, si mai era loc în tarc pentru o masa mica de brad nevopsita, aidoma celei pe care-mi scriam cândva romanele vietii, si pentru trei scaune ce pareau sa ne fi asteptat special pe noi. Sosisem si asteptam sa ni se dea sa mâncam. Eu si varu' Laur ne holbam ca la un spectacol de toata bafta la tevatura mutei cu brotacul în brate. I se taiase rasuflarea de bucurie si de obida. Gâfâia strângându-l la piept si albindu-l de pupaturi din crestet pâna-n talpi peste crusta de jeg si muci, de-ai fi zis ca tocmai îl salvase dintr-un cataclism si gesticula în toate partile aruncându-si-l dintr-o mâna în alta si gemea si mugea acompaniata de oracaiala copilului care-i dadea apa la moara scormonindu-i cu degetele în urechi. Se caznea parca sa i le destupe, s-o faca sa-i auda plânsul, în timp ce Andrei îi sustinea si se amesteca în furtuna aia de tipete si mugete teribila ca însasi realitatea faptului ca toti eram niste animale acolo-n tarcul ala cu pamânt batatorit pe jos, niste animale de rase sau specii diferite care-n asteptarea tainului bâjbâiam îndârjiti dupa un grai comun tinzând sa se confunde cu sfâsierea de mama a mutei.“ (pp. 163-164). Nimic, chiar nimic de adaugat.