Proust & Asociatii
articol aparut in Cultura, nr. 114 din 0000-00-00» cultura »
Autor: CRISTINA BALINTE
Interbelicul românesc a asimilat Franta ca pe o Românie ideala. S-a pliat convenabil pe modelul ei de civilizatie, i-a învatat limba, transformând achizitia unui idiom de circulatie, în jargon de „lume buna“, i-a importat cultura, cu avântul descoperirii în forma materializata si îmbunatatita, a, deocamdata, propriilor intuitii de creatie. Fondul de carte franceza al bibliotecilor publice, dar, mai ales, al celor particulare mic-burgheze etala, pe raftul întâi, un bric-à-brac de volume si volumase, de la istorisirile romantate traduse din revistele si almanahurile pariziene, pâna la clasicii Larousse, editii consistente din scrierile de secol XVII, aparitii editoriale „la zi“.
Daca anterior, în secolul al XIX-lea, existase o influenta preluata euforic, revolutionar si fara discernamânt, aproape în majoritatea situatiilor, tendinta francofila a perioadei dintre razboiele mondiale necesita de-acum receptare la un nivel rational, prin urmare dependent de reflectie, selectie si dezbatere.
Cum Anatole France, Francis Jammes, François Mauriac, Émile Henriot încarcau bibliografiile de salon fara a stârni alt impact, în afara lecturii, alimentând placerea descoperirii stilului rafinat, cu retorisme simandicoase, gustate de public asemenea trufandalelor, momentul-cheie în operarea valorica s-a ivit odata cu opera lui Proust.
Citit în original (pâna la traducerea în volum de catre Radu Cioculescu, din 1945), Proust nedumereste, intriga si, în egala masura, fascineaza prin tehnica inovativa a scrierii unei naratiuni. În 1919 i se decerneaza Premiul Goncourt, pentru „À l'ombre des jeunes filles en fleurs“. Este momentul ca socul maniacal de analizare amanuntita a traumelor lasate de razboiul abia încheiat sa îsi estompeze efectele în disputele adesea pasionale, pentru omologarea formulei proustiene de creatie. Agitatia spiritelor intelectuale din Europa Occidentala rezoneaza foarte curând în spatiul românesc.
Pâna la discutiile anilor'30 referitoare la preluarea si adaptarea modelului, exista inevitabil etapa introducerii, a imprimarii unor directii de receptare, a justificarii calitatiilor care ar determina adoptarea etalonului. În mod surprinzator, Proust devine mai întâi cunoscut românilor nu printr-un presupus lobby de comunitate (prin Fundoianu, Aderca, Sebastian), ci prin intermediul „Vietii românesti“, revista prudent-conservatoare ideologic fata de entuziasmele cosmopolite, unde - conform surselor bibliografice precizate de Cornelia Stefanescu, în „Destinul unei întâlniri Marcel Proust si românii“ - sunt publicate textele critice: Marcel Proust, „Note cu privire la stilul lui Flaubert“ (martie 1920), Jacques Rivière, „Marcel Proust et la tradition classique“ (aprilie 1920), Mihai Ralea, „Scrisori din Paris“ (octombrie 1920).
În anii imediat urmatori, deconcertarea generala se manifesta în tatonarile de încadrare a operei, în aproximarile care odata realizate scapa brusc si în deriva acul posibilei orientari. Fundoianu, în „Rampa“, apoi în „Imagini si carti din Franta“ (1921), ia romanele pe post de madlene, îsi expune impresiile de lectura, reflectându-se mai mult pe sine în calitate de cititor al lui Proust decât analizând metodic parti din „À la recherche du temps perdu“: „Când îl citesc pe Marcel Proust, am impresia ca ma aflu într-un creier, în care notiunile prefera sa nu se aseze una peste alta în etaje, ci sa se razleteasca de centru, în uitare“. Ralea, în „Viata româneasca“ (nr. 8-9, 1923), desi crede ca l-a descoperit pe „unul din cei mai importanti romancieri sociali ai Frantei“, subliniind în acest sens critica aristocratiei decazânde din Saint-Germain, lupta de clasa, „descompunerea resturilor nobilimii“, are totusi în finalul articolului intuitia câtorva particularitati definitorii ale paradigmei scriitorului: „Proust e un romancier realist cu predilectie pentru analiza temporala a proceselor în devenire, mânuind subtilitatea si gustul pentru amanuntul caracteristic, adesea pentru expresiunea indirecta si greoaie“ ss.m. C.B.t. Un baricadat fara speranta în propriul sistem este Ibraileanu care îl crediteaza pe Proust atâta vreme cât întelegerea nu depaseste parametrii „creatie“ si „analiza“, opiniile sale având tenta aducerilor din condei: „Scafandrismul lui Proust în inconstient este o inventie gratuita“; „analiza [...] este creatie, [...] o descriere si, mai ales, o povestire a sufletului. El face portretul si romanul epic al unor stari de suflet“. Pe scurt, sa se comute în exteriorul obiectiv „el“ cu „eu“, pe un fond de „anormalitate a omului“, operându-se modificarile de rigoare, iar rezultatul se va numi Proust.
Am facut incursiunea prin contextul primelor tangente ale romanului proustian cu mediul francofil românesc, pentru a sustine observatia ca limitata la spatiul culturii franceze, publicistica lui Mihail Sebastian înseamna în mod prioritar, covârsitor, întoarcerea pe toate fatetele a operei si a profilului de scriitor ale lui Proust sau o articulare, pe fragmente, de trei experiente: lectura, modelul literar, modelul uman. Astfel, „Itinerarul spiritual francez“, titlul sub care a fost reeditata de curând o parte din articolele lui Sebastian din perioada 1927-1940, plus studiul din 1938 de la Editura Fundatiilor Regale, asupra „Corespondentei lui Marcel Proust“, îsi justifica o directie unica: aceea de „itinerar spiritual proustian“.
Declinând responsabilitatea unei editii stiintifice si optând pentru o antologie ocazionala, cu valoare istoric-sentimentala („obiectivul nostru este a readuce niste texte magnifice în constiinta publicului sensibilizat de Centenar“), cei de la „Hasefer“ trunchiaza ambele dimensiuni ale interesului manifestat de Sebastian, în publicistica, pentru literatura straina. Focalizând spatiul francez, ies natural din discutie alte „texte magnifice“, spre exemplu cele despre Emily Brönte, ori despre George Meredith. Are ceva de suferit imaginea omului de cultura, însa totusi, se admite ca zona franceza i-a fost lui Sebastian mai aproape de suflet.
Iar Franta era pentru el, pâna la mod de obsesie, Proust. Cu toate acestea si imaginea de sustinator fervent al modelului proustian nu apare conturata pe deplin, din perioada 1928-1932, omitându-se de exemplu doua secvente ale polemicii Sebastian-Aderca: „Proust simbolist?“ si „Tot despre descompunerea romanului“.
Transformarea cartilor într-un fel de agende de rasfoit, de punere în tema pentru mecenati cu ifose si snobisme culturale nu mai este chiar o premiera; nu are rost sa detaliez. De ce nu o editie completa macar pe aceasta latura franceza, daca una stiintifica ar fi fost prea mult?
Revenind, se constata ca în afara articolelor despre Alain-Fournier, Géraldy, Montherlant, Barbusse, Rémy de Gourmont, textele dispuse în acest „itinerar“ îl evoca direct sau fac trimitere la Proust. La modul explicit, seria - care se deschide prin „Consideratii asupra romanului modern“ (1927) si ajunge la capatul de interes particular, prin „Creatorul de oameni“ (1932), si general, în „Corespondenta lui Marcel Proust“ (1938) - surprinde etapele receptarii de la atentia acordata tehnicii narative, cu aplombul greu de stapânit al descoperitorului unei comori (de altfel disputa Sebastian-Aderca îsi avea bazele într-o concurenta în raspândirea unui element intuit ca fiind valoros, ambii realizând în anii '20 traduceri ale unor fragmente, m ai ales din „Du côté de chez Swann“), pâna la temperarea stiintifica. De la pasiune la luciditate, de la survolarea „tarii“ fictionale la centrarea pe „oamenii“ ei si pe calitatea de document istoric al unei epoci, Sebastian înregistreaza oscilatiile, nuantele asimilarii, respectându-si intentia: „Ma ispiteste un jurnal de experiente scriitoricesti, însemnând nu momentele crearii unei opere, ci etapele întelegerii ei“.
La modul implicit, în unele articole („Raposatul Anatole France“, „Jacques Rivière“, „Literatura lui Stendhal“, „Psihologism si industrie“, „Nota despre Albert Thibaudet“, „Gide memorialist“, „Despre literatura si imoralitate“, „Bucurestii d-lui Paul Morand“), desi se dezvolta punctual un subiect, într-o retorica a construirii unei imagini („pe câteva intentii de nihilist francez, comentatorii pripiti au ridicat monumentul lui André Gide, drapat în pelerina de Mefisto“) si a instrumentarii cazului, selectia scriitorilor tine de unghiul de incidenta cu biografia lui Proust.
Anatole France este într-adevar gloria literara din care a ramas doar zvonul, batrânul uitat de moarte, a carui viata întinsa prea mult nu mai este un privilegiu, ci o stupizenie a destinului; dar nu îi prefatase el lui Proust cartea de debut „Les Plaisirs et les Jours“ (1896)? Lui Jacques Rivière i se analizeaza stilul critic; deloc întâmplator, Rivière avusese în redactia de la „Nouvelle Revue Française“ un cuvânt decisiv în editarea lui Proust si Giraudoux. În ceea ce îl priveste pe Gide, cartile lui provoaca, pot intra într-o analiza de contrast cu romanele proustiene, Sebastian deplânge chiar într-un articol din 1937 ca este tradusa în româna „Întoarcerea din U.R.S.S.“, în timp ce „Falsificatorii de bani“, „Pivnitele Vaticanului“, „Imoralistul“ nu sunt accesibile decât în original; pe de alta parte, Gide refuzase publicarea lui „Du côté de chez Swann“ la Gallimard, atitudine regretata mai târziu. Ca de altfel si Flaubert, Stendhal reprezinta un element diferentiator de nuanta fata de Proust. Este drept ca primii doi, conform textelor tip „corespondenta“ au vrut sa se scrie în chip de personaje, însa pâna la urma saltul de la romantarea biografica la dinamica autentica a memoriei involuntare nu s-a produs.
Tot sub aspectul unor trimiteri indirecte la Proust, pot fi parcurse si fragmentele din „Jurnal de vacanta“ (1930-1931). De aceasta data, se reflecta nu experienta metodei scriitorului, nici experienta lecturii, ci a treia categorie de experienta: a omului. Aflat la Paris, Sebastian viziteaza orasul. Pe lânga notatii diverse, episoade comice (referitoare la o reuniune futurista prezidata de însusi Marinetti), observatii ironice gen „banc cu blonzi“, la adresa turistilor americani de la Luvru („Vin precedati de un ghid, care le spune într-o englezeasca invariabila trei cuvinte la ureche, se opresc din când în când în fata unui tablou celebru, se uita la altul, scriu câte ceva într-un carnet de buzunar (probabil pretul tabloului în dolari) si pleaca mai departe, pâna se opresc iar în fata altui tablou, unde iar le spune ghidul trei cuvinte, iar se uita unul la altul si iar însemneaza ceva în carnet. Toti sunt blonzi, toti sunt atenti si toti au carnet“), Sebastian cauta sa se aclimatizeze într-o geografie proustiana. Se plimba prin zona Panthéonului, în spate zareste biserica Sfânta Geneviève (de fapt, Saint Étienne-du-Mont). Deodata, se întreaba „Nu asa trebuie sa fi aratat biserica din Combray?“. Ajuns în rue La Boëtie, în scopul de a privi tablourile pictorilor moderni, Sebastian dovedeste o uluitoare opacitate la arta cubist-avangardista (Picasso îl plictiseste, Leger îl dezgusta prin simbolica sexuala „dezonorant de ieftina“), preferând, în spiritul „Vederii din Delft“ a lui Ver Meer, adorata de Bergotte, personajul lui Proust, acuarelele Mariei Laurencin si peisajele dintr-un Paris rusticizat, semnate de Utrillo.
Comparativ cu teoretizarile lui Holban si Camil Petrescu, articolele lui Sebastian referitoare la Proust trec rareori peste latura eseistica. Sunt mai degraba încercari de argumentare a unei aprecieri si de captare a bunavointei pentru un stil narativ care, înainte sa produca placere estetica, bulverseaza. Etapa introductiva, a oscilatiilor contradictorii luase sfârsit. Sebastian tine de perioada configurarii unor intuitii. Felul sau elegant de expresie, organizarea riguroasa a exercitiului discursiv nu au forta necesara impunerii modelului. Ramân însa dominante un stil si o mare deschidere catre întelegere, care în plus sunt manifestate de catre un estet, un asociat de finete al standardului Proust.