Românul plagiator
articol aparut in Cultura, nr. 114 din 0000-00-00» cultura » Stricto sensu/ri
Autor: AL. CISTELECAN
O mare primejdie sta sa vina peste cultura umana; nu cu deosebire peste cea româna, dar, din pacate, si peste ea. Caci primejdiile mari s-au globalizat si ele, de nu ele mai întâi. Fireste, ca toate primejdiile mari si foarte mari, nici asta nu vine chiar peste tot, ci doar peste cultura – asa-zis – scrisa. Si nu-i vorba, desigur, de spaimele cu apocalipsa cartii, spaime care vad în internet un exterminator al cartii si al bibliotecii.
Ultimele zile ale bibliotecarilor
Spaimele de soiul asta, de bine-de rau, s-au mai calmat si cam toata lumea e de acord ca nu-i vorba decât de o schimbare a conceptului de carte, nu de o eliminare a lui. Ba, la drept vorbind, statisticile cartii – iar daca nu neaparat cele ale tirajelor, macar cele ale titlurilor – sunt de-a binelea încurajatoare în acest punct, dovedind ca niciodata creativitatea scrisa sau scrisul de ceva n-au fost atât de înfloritoare, de dezlantuite si de raspândite. Si unde mai pui ca aceste statistici înca n-au încadrat între parametrii lor de studiu sfera virtuala, desi blogurile pot trece linistit drept reviste personale, de nu chiar mai mult. Una peste alta, acum, când toata lumea publica câte ceva cumva pe undeva, cultura umana e în explozie euforica generala. Si totusi, primejdia de care vorbeam tot de pe la computere se trage. Nu mai e deja foarte departe ziua în care toate cartile lumii vor fi trase în format electronic; asta e bine, desigur, macar pentru ca nu va mai trebui sa mearga nimeni la Biblioteca Academiei – sau la alte biblioteci si mai si –, decât pentru a vedea, asa, un fel de muzeu al cartii; bibliotecarii vor deveni curatori, iar de citit se va citi acasa, comod, din laptopul care va cuprinde – sau va accesa – toate bibliotecile. Numai ca se stie din fatalitate ca binefacerile nu vin singure; daca nici nenorocirile nu vin singure, ce sa ne mai asteptam de la binefaceri?! Astea sigur fac pereche dialectica si inevitabila cu ceva calamitate. Asa ca atunci când va veni ziua aceea fericita (cea în care isprava memorarii virtuale va fi împlinita), sigur se va gasi cineva malitios – de nu s-a gasit deja – care va elabora un program ce va verifica originalitatea – de gândire si expresie – a tuturor acestor carti. Iar computerele, înca insensibile la patimile umane, cine stie ce vor pune în evidenta. Precis vor genera – si înca automat – liste de carti – bunaoara - identice la continut, dar diverse la semnatura. Iar daca programul va fi cât de cât pus la punct, orice modalitate de copiere, fie si prin prelucrare, va fi data în vileag. Ultima treaba a bibliotecarilor – ca bibliotecari – va fi sa separe fondurile si sa inaugureze sectia speciala a plagiatelor (cu subsectiile cuvenite). Garanteaza cineva ca nu va fi mult de lucru la caratul cartilor? Asa ca optimismul productiv de acum sta sub semn sumbru, caci rafturile se vor goli drastic.
Pâna sa vina însa ziua aceea, plagiatul ramâne o tema de best-seller. Si nu-ncape multa vorba ca o carte precum „Corsarii mintii. Istoria ilustrata a plagiatului la români“ (Editura Emolis, Iasi, 2007) (cu titlul de nu calchiat, macar încurajat de succesul celebrilor „boieri ai mintii“) e din aceasta categorie; nu doar prin tema, ci si prin scriitura. Alexandru Dobrescu a ales (!) un stil deliberat neutru, descriptiv, stil de fapte care vorbesc de la sine; stil de evidenta; numai ca peste deliberare vine (însa doar când trebuie) temperamentul propriu, descarcat în ironii sau indignari procesate, si ele, ironic, fara vituperatii, ci mai curând cu amuzament amar. Un stil, asadar, decis, apasat, cu volte de inteligenta tinuta în frâu si nelasata sa sarjeze. Mirarile, surprizele (caci cartea e un fel „surprize-surprize“ permanente, numai ca toate neplacute), stupefactiile sunt controlate si cenzurate, nefiind deloc lasate sa-si faca propriul stil. Ori de câte ori Alexandru Dobrescu se simte dus în ispita de asemenea iesiri din sobrietate si din depozitia factuala, el se retrage în obiectivitatea faptelor/citatelor; si bine face, caci nu ironiile sunt aici argument, ci dovezile puse pe tapet si spuse pe sleau. Numai ca abstinenta sa, tocmai pentru ca tine de premeditare si nu de temperament (sau structura), lasa urme (intentionat, nici vorba), ceea ce da naratiunii de probe un ritm mai alert si mai multa culoare, întorcând o materie altminteri seaca într-un fel de saga. Din tema de cercetare, plagiatul devine, încetul cu încetul, personaj, iar istoria capata (prin regie) valente epice. Un comandament calinescian opereaza si din substratul conceptual al lui Dobrescu, oricât ar trage el spre stilistica incolora si de stricta eficacitate.
În „Avertisment“ Alexandru Dobrescu face profesiune de credinta contra fundamentalismului, daca nu direct în favoarea relativismului; se marturiseste om al îndoielii („pâna si atunci când gândul mi se asaza în cuvinte nesovaitoare“, zice el, p. 7) si, deci, incapabil de fanatisme sau de judecati inclemente, nenuantate. E un fel de a zice ca si istoria lui e una sine ira et studio si ca nu-i o campanie de denigrare anume pornita contra bietei culturi române. „Cartea de fata nu-si propune sa se transforme într-un tribunal al plagiatului si al practicantilor sai“, ne asigura el si pe p. 8, dar mai sigur e doar ca Alexandru Dobrescu nu tine sa faca pe procurorul rezolut, caci altminteri vine de la sine ca istoria lui la un tribunal literar – si nu doar – ne convoaca. Tocmai de aceea si insista el pe expunerea de dovezi, nefiind nevoie de prea multa retorica recriminatorie (dar ceva morala le face, fireste, faptuitorilor de rele). Unde-s fapte, aceasta e oricum de prisos; de nu de-a dreptul stricatoare.
Toata lumea fura
Iar fapte, har Domnului!, sunt destule, chiar daca Dobrescu se plânge ca „istoria publica a plagiatului este mai degraba istoria unor descoperiri accidentale decât rodul cercetarilor metodice“ (p. 11) si presupune ca ceea ce a strâns el aici e doar vârful unui aisberg. (Poate ca-i asa; eu ma încred, cum ziceam, în programul de computer; vom vedea atunci daca-i asa sau daca nu cumva Dobrescu si-a facut spaima – sau iluzii – singur). Oricum, a lucra în virtutea ideii ca „plagiator în sensul propriu al cuvântului nu e cel care se înstapâneste pur si simplu pe bunurile intelectuale ale aproapelui, cât acela care o face fara a fi prins“ si ca „adevaratii experti în plagiat /.../ au fost, sunt si vor ramâne de-a pururi negustori cinstiti de bunuri ale spiritului“ (idem) înseamna a lucra cu o prezumtie de vinovatie generala prea groasa. (Si daca vor ramâne de-a pururi nedovediti, de unde sa stim c-au plagiat?! Haida-de! Subiectul are, zic eu, destul potential de scandal ca sa nu mai fie nevoie de asemenea alarme la goarna generala). Prea multa suspiciune strica si la cercetare, sugerând ca în cultura s-au ascuns cei mai ai dracu' hoti si ciorditori. Asemenea prepuieli – toata lumea fura! – vor fi tinând însa, mai degraba decât de convingerile lui Alexandru Dobrescu, de exasperarile sale si de tehnica suspansului (caci Dobrescu are grija sa insereze tot felul de prolepse prin care ne alerteaza si ne previne ca marile surprize abia urmeaza sa se produca – în volumele urmatoare adica, promise acum ca fiind în numar de alte trei; cine stie, daca banuielile se adeveresc, poate si volumele se înmultesc; mai ales ca suntem tinuti cu sufletul la gura de previziuni cum ca marile revelatii vor veni doar la sfârsit si vor lovi direct si nemilos contemporaneitatea; ca sa nu mai spun de avertismente de genul: „lista este simtitor mai lunga“ si „pe ea îsi disputa întâietatea nume atât de grele [...]“ încât el însusi, cu tot curajul sinucigas, „ezita îndelung chiar si dupa confruntarea textelor“, p. 19). Desi are deja fise pentru patru volume (ceea ce ar putea fi destul, de nu prea mult, pentru o cultura ca a noastra, mica, dupa buget), Dobrescu se plânge mereu de saracia materialului („abia de am putut trece în revista cazurile flagrante“, scriind doar „o istorie a ageamiilor“, p. 13) – semn ca, într-adevar, macar pe dedesubt, prin partea de subconstient a conceptului, plagiatul a devenit un erou si ca Dobrescu ar vrea sa-i scrie o epopee, nu o simpla istorie. Deocamdata, însa, el doar avanseaza aceste prezumtii, lucrând cu un concept minimal si sigur: plagiat e „însusirea nemarturisita si ad litteram a unui text cu întindere de la nivelul propozitiei simple pâna la acela al cartii întregi“ (p. 24). Nu intra aici prelucrarile, aproprierile subtile si discutabile. Dobrescu lucreaza la sigur. (Cel putin asa s-ar zice la prima vedere; dar, de pilda, transanta lui în cazul Milescu Spatarul – „solul tarului Aleksei Mihailovici a scris un raport bizuit doar pe explorarea cartilor“, p. 79 – a iscat deja o discutie cu Daniela Dumbrava si Eugen Ciurtin; discutie nu chiar degeaba). Chiar si asa însa, materia fiind sensibila, de nu inflamabila spontan, discutiile nu vor întârzia mult. Mai ales ca Dobrescu e deja prevenit asupra unei mentalitati de „aparatori din oficiu“ ai plagiatorilor (suspectati ori dovediti) – aparatori cu nume grele, nu doar infanterie usoara, de casa.
Or, tocmai sensibilitatea materiei si iritabilitatea mentalitatii, daca nu si alte argumente, ar fi impus o dezbatere prealabila asupra conceptului. Mai ales ca el se poate întinde de la plagiatul ordinar pâna la suavele si sofisticatele tehnici ale intertextualitatii. Încape aici o paleta larga – prea larga – de acceptii si specificari, de la cele contextuale (unele cu rol de circumstante atenuante, altele doar cu rol de circumstante explicative) la cele conceptuale. (Când va veni rândul computerului salvator, acestuia îi vor trebui precizate conceptele, ca altfel cine stie ce iese). Alexandru Dobrescu arata doar ca ar fi putut s-o faca, dar n-o face. Ce-i drept, mai are timp. Cam toate comentariile pe care le-am vazut au ridicat aceste aspecte de concept - si nu fara rost; caci verdictele care umplu cartea sunt promulgate în virtutea dovezilor, dar dovezile sunt interpretate în virtutea unui concept. Iar plagiatul nu-i doar un concept literar, ci – mai ales sau mai întâi – unul juridic. E drept ca, spre deosebire de cele literare, conceptele juridice sunt mai net si mai nuantat definite (caci teologii si juristii sunt tinuti sa opereze cu concepte fine), dar amestecul de „literar si juridic“ ameninta sa dizolve transanta conceptului – de nu chiar operabilitatea sa; si, oricum, lasa spatiu de interpretari.
În acest prim volum – care se întinde numai pâna spre 1870 – problemele sunt chiar mai simple decât cele ce vor urma; caci dupa aceea, dupa Junimea, naivitatea culturala nu mai risca atât de inocent. (Sau nu? Vom vedea). E drept, însa, ca Alexandru Dobrescu nu s-a înhamat doar la partea literara, ci, frontal, la întreg ansamblul cultural (structura cartii, punctele ei nodale si punctele ei picante, „surprizele“ grele servite – gen Maiorescu, juristul Hamangiu etc., pasionanta addenda de polemici si divulgari, ca si aspectele ce tin de verificarea „surselor“ au fost meritat si cuvenit subliniate în comentariile de pâna acum); daca-l vor tine curelele tot asa de strâns ca-n primul volum, istoria sa va fi sinteza cea mai „negativa“ din toata cultura noastra.