Un caz simptomatic sau despre sarmaua de la Termopile
articol aparut in Cultura, nr. 114 din 0000-00-00» cultura » Psihologia cotidianului
Autor: Valentin Protopopescu
Întâmplarile au tâlcul lor. Important este sa-l deslusesti. De aceea, mi se pare esential sa nu treci prea rapid peste sensul, nu întotdeauna aparent, al acestor adevarate episoade ale destinului. Putina reflectie – si câstigul în ordinea cunoasterii este garantat. Altfel, experientele trec pe lânga tine fara sa te sporeasca deloc. Ajungi la senectute în chip gratuit, iar parul alb si ridurile nu devin marci ale întelepciunii, ci doar semne ale inutilei scurgeri a vremii. O afacere pur biologica, ce mai…
Acum un an soarta a facut sa devin membru într-un juriu care avea sarcina sa nominalizeze diferite personalitati culturale ce se ilustrasera magnanim în ultima vreme. Din lista pe sectiuni profesionale trebuia sa se aleaga câte un cîstigator. Toata lumea stie ce înseamna sa deliberezi în calitate de jurat, asa ca nu o sa intru în detalii. Nu am fost nici mai subiectiv, dar nici mai obiectiv decât altii în judecatile formulate. Ca tot omul, aveam si eu idiosincraziile mele, erau artisti pe care nu-i înghiteam, al caror mesaj ma enerva, dupa cum aveam niste favoriti indiscutabili, cu care as fi votat din orice pozitie si la orice ora. Am respectat însa regulile jocului democratic, am ascultat opinia celorlalti camarazi de jurizare, am dezbatut, am oferit argumente pro si contra, iar acolo unde era cazul, am intrat în balotaje care sa faca diferenta. Nici eu, nici tovarasii mei nu ne-am considerat Dumnezeu ori mesagerul sau direct pe pamânt. Prin urmare, lucrurile s-au desfasurat decent si rational. Acolo unde am fost nemultumit de rezultatul deliberarii am compensat printr-o negociere pentru alta zona, pentru alt personaj. Una peste alta, media mi s-a parut convenabila, semn ca nu aveam nici o miza de disputat, nici o razbunare de efectuat…
La una dintre sectiuni, desi nu as fi votat cu cel ce avea sa fie desemnat „premiant“, pâna la urma, am ajuns sa o fac. De ce? Pentru ca tipul îmi era pur si simplu simpatic. Nu vibram deloc la tipul sau de argumentatie – pentru mine, un model de tembelism retoric si sofistic -, dar, pe de alta parte, eram de acord cu faptul ca personajul, prin comparatie cu alti intelectuali mediatici, era un autentic, un hâtru, un ins cu sarm si cu excelenta prezenta scenica. Ce pierdea prin lipsa de consistenta compensa prin harisma si elocventa. Iar aceasta elocventa, tin s-o subliniez, venea, în cazul sau, pe un fundal aproape clinic de balbism. Tipul acesta izbutise performanta de a depasi un handicap, transformându-se într-un adevarat retor si facând din deficienta un atu aproape magic. Dotat cu umor si spontaneitate, omul se metamorfozase într-o adevarata institutie mediatica de invitatie la lectura. El se adresa publicului larg, adica inocentilor, dar si snobilor – stiti, oamenii aceia care ar sta la orice coada daca se lanseaza o carte semnata de Patapievici, Paler sau Plesu si care fac din acest eveniment monden un fel de reper al armoniei cosmice…
Nu mica mi-a fost mirarea atunci când, urcat pe scena ca sa-si ridice premiul, acest (nou) Demostene de tv, pe care un poet postmodernist l-a numit foarte inspirat „sarma metafizica“, a declarat emfatico-jucaus ca se bucura cu-atât mai mult pentru recompensa cu cât în juriu au fost prezenti si dusmani ai sai. (Comentar: nu dau prea multe parale pe oamenii care vad în critica si contestarea ideilor proprii un prilej de dusmanie si de vendeta for ever!) Mi-am zis în barba ca deh, vedeta media fiind, tipul nu s-ar simti bine daca nu s-ar alinta nitelus în fata camerelor si a flash-urilor. „Eroul“ n-ar fi mai fi fost la fel de merituos daca nu ar fi „dezvaluit“ ca premiul primit era si el fructul unei „lupte“ ideologice… Ma rog, fiecare are dreptul la o opinie!
Ulterior însa, calimera s-a complicat neverosimil de mult, primind accente de-a dreptul clinice, de ordin psihopatologic. Baiatul chiar credea cu tarie în cele afirmate pe scena. Întâlnindu-ne, cumva eisensteinian, pe scara monumentala a cladirii care gazduia evenimentul, eu coborând, el urcând, proaspatul laureat nu a întârziat sa-mi strige, hâtru, desigur, si absolut sincer, „v-am învins, v-am învins“! Aceasta reactie, simpatica la extrem, dar dezamagitoare prin proportiile gândirii de tip paranoid pe care le dezvaluia, mi-a confirmat vaga banuiala pe care am nutrit-o ascultându-i speech-ul de receptie: omul nostru era încredintat ca dezbaterea juriului fusese, în ceea ce-l priveste, un razboi, iar cei „buni“ (fanii lui) îi „învinsesera“ pe cei „rai“ (adica pe noi, „dusmanii“ sai)! De unde sa stie acest „razboinic“ de la Termopile reînviat ca pâna si eu, „persanul“ cel malefic, votasem pentru dânsul – si chiar fara resentiment, ba tocmai cu o foarte omeneasca urma de simpatie? Chiar, de unde oare?
Care e morala întâmplarii? Nimic altceva decât ca puseele paranoide sunt mai frecvente decât ne închipuim de obicei si ca unii dintre intelectuali, mai ales cei care au început sa cocheteze vag cu succesul, ajung sa creada la modul dramatic în propria predestinare si în providentiala misiune de a mântui universul. Si-atunci, în chip fatal, orice li se întâmpla este fie rezultatul vointei divine (chestiile pozitive), fie rezultatul unor mârsave comploturi (chestiile negative)!
Prin urmare, privindu-ma în oglinda, nu pot decât sa-l implor pe sefu' al mare de sus sa ma pazeasca de o asemenea involutie…