Piese pentru figuranti si presa
articol aparut in Cultura, nr. 114 din 0000-00-00» cultura » editorial
Autor: AUGUSTIN BUZURA
Am urmarit nu demult, cu atentie, regia, corul, actorii si, mai ales, figurantii din spectacolul pentru presa si naivi: „Pactul pentru educatie.“ S-a putut vedea si cu acest prilej ca, în buna traditie nationala, fiecare se ocupa exact de lucrurile pentru care nu este calificat si, de aici, concluzia ca scoala nu este si nici nu trebuie sa fie asemenea institutiilor de la care si-au procurat diplomele majoritatea actorilor distribuiti în aceasta piesa. Daca ei ar fi înteles ce înseamna cu adevarat cartea si ar fi fost constienti de rosturile ei profunde, ar fi considerat asemenea pacturi inutile, daca nu chiar ridicole. La putina vreme dupa aceasta gaselnita demagogica, la orizont a început sa se fluture o alta idee, la fel de hazlie: „Pactul pentru sanatate“! Se stie ca pâna astazi nu s-au gasit nici macar trei milioane de euro pentru achizitionarea unui aparat de depistare precoce a cancerului si ca de aproape douazeci de ani interventiile chirurgicale de finete se fac în strainatate, iar medicii care doresc performante sau macar o viata pe masura obligatiilor profesiei parasesc tara. În ultimul timp, de exemplu, si-au mai luat lumea în cap o mie de medici, caci n-au avut rabdare sa astepte Pactul! Ca sa nu mai vorbim de nebunia medicamentelor compensate sau de cea mai tragica manifestatie, a bolnavilor de cancer, poate unica în lume! Ce ne-ar aduce un astfel de pact, câta vreme lucruri dintre cele mai banale cu putinta nu s-au rezolvat de doua decenii? Periodic, pe piata sunt lansate asemenea teme sau proiecte de pacturi care se potrivesc cu diagnosticul foarte exact al Cronicarului, pus cu sute de ani în urma: „planuri din cutite si pahara“. În decursul timpului s-au schimbat doar actorii care sunt recoltati dupa orice alte criterii, dar în nici un caz dupa cel al performantelor intelectuale. Nu poti vorbi de educatie, de cercetare, de creatie în stiinta sau în arta atâta vreme cât nu exista nici urma de respect pentru spirit si pentru afirmarea valorilor. Traim într-un climat viciat de bârfa si agresiune, un climat creat de nulitati pentru nulitati morale si intelectuale. Se sustine ca traim într-o democratie si fiecare are dreptul sa se afirme. Din pacate, însa, partidele noastre nu sunt decât niste foarte puternice grupuri de interese care s-au specializat în a manipula naivii si sarmanii acestei tari. În realitate, stâna este data în grija lupilor! Fara nicio exceptie. Daca, de exemplu, ar exista un partid autentic de stânga, mizeria nu ar avea dimensiunile de acum si nici curajul hotilor nu ar fi atât de mare. Îmi dau seama ca ma repet, dar nu gasesc alte cuvinte în masura sa ilustreze o fata a tragediei în care ne-au aruncat prostia si nerusinarea. Am vazut si eu, ca atâtia alti români din tara si din strainatate, reactia oamenilor din Ghilad – un sat oarecare din România, convertit brusc la muzica de opera datorita lui Costel Busuioc.
Ma urmareste si acum revolta unei doamne din satul respectiv, constienta de valoarea consateanului ei. „Cum se face ca Dumnezeu i-a dat atâta talent, dar nu i-a acordat nicio sansa sa se afirme?“ se întrebase ea cu ceva timp în urma. Nedumerirea poate fi extinsa si asupra tarii. Dupa cum se întâmpla de obicei, Creatorul sau Destinul îl duce pe fiecare acolo unde trebuie sa ajunga. Conditia este ca omul sau natiunea sa vrea sa se depaseasca, sa vrea sa faca imposibilul pentru a atinge telul dorit. Destinul lui Costel s-a împlinit în Spania, al altora, în Franta sau în Statele Unite. Din pacate, cei ce s-au iluzionat ca si-l pot împlini în România nu au fost scutiti de deceptii. Sa fie, oare, aceasta, regula? M-am întrebat si acum, ca de atâtea alte ori, ce ar deveni poporul nostru – atât de dotat – daca ar avea sansa unor conducatori inteligenti, dispusi sa instituie si sa întretina un climat generos pentru afirmarea valorilor reale? Exista o tara care asteapta sa fie descoperita, o teribila sete de victorii, încât orice succes al unui conational genereaza emotii uneori disproportionate. Ele sunt si expresia unei nevoi adânci de a ne elibera de o mare umilinta. Sigur, Ernesto Sabato are dreptate: „… nu totul este mizerabil, sordid si murdar în viata asta“. Dar as adauga imediat: în afara de climatul instaurat de politica.