Surcica lui Aldulescu
articol aparut in Cultura, nr. 113 din 0000-00-00» cultura »
Autor: TEODORA DUMITRU
În mensualul „Cuvântul“, nr. 3/ 2008, Radu Aldulescu mai întarâta cu o mâna de surcele vâlvataia în care arde de luni bune „Orbitor. Aripa dreapta“. „Mâna“ e bine organizata si are aspecte perverse de elogiu. „Ultimul «Orbitor» îmi arata un Cartarescu în progres...“ se face ca admira Aldulescu (daca M. Cartarescu s-a imunizat poate la sugestiile si la verdictele criticii, cred ca parerile colegilor de meserie îl intereseaza înca). În chestiunea „Orbitor“ – Cartarescu, Aldulescu merge decis contra curentului: nu i-au placut primele volume, dar gaseste ceva progres în volumul III.
Cum ziceam, aspecte perverse de elogiu. Fiindca, în timp ce anunta „progresul“, Aldulescu îsi ascute barda. Si începe:
„În curgerea ei, materia scripturala îsi pastreaza consistenta ideala, chiar si fara a reusi sa coaguleze personaje, situatii epice, scene, dialoguri, constructie si orchestratie romanesca. Uneori este refuzata din capul locului aceasta coagulare, alteori autorul încearca si esueaza, vadindu-si neputinta. ... Toate capitolele, de altfel, par sa se straduiasca zadarnic sa devina planuri sau structuri vaste ale unei constructii romanesti, ramânând fragmente din scrieri disparate ale aceluiasi autor ... Se simte, totodata, ambitia constructiei unei fresce epice a epocii ceausiste, bruiati ssict pe alocuri de o vasta colectie de bancuri ale vremii, avându-i ca protagonisti pe cuplul dictatorilor, coana Leana, nea Nicu, Ceasca, Pelticul, Piticul, Împuscatu’ etc... Personal, am oroare de astfel de procedee, bazate pe încastrari de bancuri în anecdotica epicii sau folosirea chiar si accidentala în conversatia dintre personaje. În rest, toata folcloristica despre mizeriile si vicisitudinile epocii de aur, asa cum e ea instrumentata în intentia de a imprima culoare locala unei povesti ca si inexistente, cu o intriga aferenta artificioasa, mi se pare de la cap la cap de o inautenticitate crasa. Pe lânga lipsa unei minime abilitati de a pune în pagina întâmplari mai interesante decât jocuri de copii în fata blocului, autorul n-are simtul oralitatii necesar vervei de care face abuz în imitarea unor tipuri de limbaj necult, care aluneca inevitabil în conversatie si sporovaiala intelectuala în argou de dictionar ... Exista însa si esecuri ale episoadelor suprarealiste, precum cel al statuilor fugite de pe socluri ... care nu-i mai mult decât un joc obositor ...“
Când un Aldulescu spune „am oroare de procedeul x“ sau „eu n-as face niciodata asta“, blamul are un plus de precizie, fiindca vine din interiorul sistemului. Pentru Cartarescu, suna, cred, mai greu decât aceleasi cuvinte, spuse, sa zicem, de Paul Cernat. Totusi, ceea ce întareste Aldulescu azi a fost epuizat, în linii mai mult sau mai putin acidulate, de mai multi critici, la aparitia volumului. Niciun critic cu gustul intact n-a laudat fara rest volumul si s-a întrunit cvorumul necesar pentru debarcarea volumului al treilea, ca sursa de kitsch, inconsistenta epica si tipologica, rateu.
Volumul a trasat mai bine evidentele mai putin evidente pentru unii: Cartarescu nu are apetenta pentru realismul de cursa lunga, nemediat livresc. Nu vede lucrurile la scara de 1:1. Textele lui cele mai bune („Levantul“, „Nostalgia“, „Orbitor“ I si II) sunt consecintele admirabile ale unui tip de calc creativ pe texte semnate de altii. Cartarescu nu stie sa vada, dar stie, asa cum putini stiu, sa citeasca. Inapetenta lui pentru realismul de tip clasic, pentru fresce, pentru mimesisul dur, de amploarea câtorva sute de pagini, nesalvate prin ironie sau alte tipuri de relas postmodern, a fost probata acum. Cartarescu poate, desigur, sa faca la cote mari mimesisul chiloteilor tetra sau al matelor unui bloc ceausist. Totusi Cartarescu n-ar fi putut scrie „Rascoala“, chiar daca ar fi participat la ea, asa cum n-a putut sa scrie „Revolutia“, chiar daca a participat la ea. În schimb, ar fi putut face altceva, ceea ce stie mai bine. Ar fi putut sa-si asigure un corpus de autori realisti „cu suflu“ epic, care sa-l coordoneze din postura de office assistant („Levantul“ e o performanta de acest tip, cu ritm si rima), si pe care sa-i vampirizeze à la Cartaresco. Un Cartarescu fisând intens materiale si hackerind surse sigure de realism ar fi semnat, cred, un succes mai mare decât acelasi Cartarescu întorcându-se acasa, pe 22, si scriind „Am fost în Piata Universitatii, pe 22, cu pumnul strâns“.