Cracanel
articol aparut in Cultura, nr. 113 din 0000-00-00» cultura » dictionar Caragiale
Autor: GELU NEGREA
Omonimia onomastica si câteva minore detalii biografice comune personajului titular din schita „Cracanel“, aparuta în „Bobârnacul“ nr.18/ 13 ianuarie 1879 si mult mai cunoscutului „Mache Razachescu ce-i mai zice si «Cracanel»“, cum îl mentioneaza Caragiale în lista „persoanelor“ din „D’ale carnavalului“ (1884), par a justifica situarea lor în relatie de paternitate/ descendenta literara.
Si totusi, la o privire ceva mai atenta, reflexul de a vedea în primul o simpla prefigurare a secundului se dovedeste înselator si asta doar în al doilea rând din motivul ca deosebirile dintre ei sunt mai multe si mai substantiale decât asemanarile. În pofida aparentelor, aici nu se reitereaza cazul „Gogosii“ din „Claponul“ (1877) careia, la retiparirea în volumul I. L. Caragiale „Opere“, vol. III, editat în 1962, i s-a atribuit titlul „Cetateanul Ghita Calup“ si unde recunoastem usor, în persoana eroului, prototipul lui Jupân Dumitrache, dar si, in nuce, coordonatele majore ale actiunii comediei „O noapte furtunoasa“. Ghita Calup este transferat în piesa cu arme si bagaje caracterologice, fara ca profilul si faptele sale ori registrul literar în care evolueaza sa sufere vreo modificare, asadar. Avem de-a face în chip evident cu un crochiu care, prin îmbogatire si nuantare, dobândeste ulterior forma, consistenta si valoarea tabloului desavârsit. Or, aproape nimic din toate acestea nu se întâmpla în cazul lui Cracanel.
În primul rând, aici nu ne mai aflam în fata unui produs nefinisat, de atelier si nici a unui personaj doar schitat în perspectiva unei eventuale reluari. Textul din „Bobârnacul“ este definitiv, rotund, închiotorat la toti nasturii estetici si, dupa parerea mea, demn sa stea alaturi de titluri reputate din volumul-capodopera al autorului, „Momente“(1901).
Asemenea lui „Canuta, om sucit“, „Cracanel“ este un roman minimalist, extrem de concentrat, care urmareste viata protagonistului din copilarie pâna la moarte printr-o succesiune de decupaje succinte, focalizând momente semnificative dintr-o existenta consumata sub semnul damnarii tragice. Pentru ca oricât se straduieste autorul sa-si deprecieze personajul, laminând oximoronic un material de viata grav, dramatic într-un malaxor scriptural ironic, vecin cu sarcasmul, nu reuseste, în final, decât sa fie cinic fara masura si crud fara motiv. Nu este singura data când Caragiale ramâne strain de avertismentul lui Horatiu din „Satira I“: Est modus in rebus, sunt certi denique fines. Sau, cum ar veni pe dâmboviteneste: Exista o masura în toate si, mai ales, anumite limite...
Cracanel este de timpuriu însemnat cu pecetea infirmitatii întrucât „în copilarie, pe când învata la scoala, jucându-se odata cu baietii, a sarit de la o înaltime foarte mare si de atunci a ramas cu un betesug“ de la care, probabil, i s-a tras si porecla. Dincolo de asta, „era un baiat chiar foarte placut“, „n-avea nici un alt cusur“, concede autorul. O ghicitoare în carti îi povesteste „cum ca pieirea capului lui are sa vie de la o marsanda“. Sceptic, eroul „a râs de spusele carturaresii, n-a luat în seama fatala prevestire si s-a amorezat lulea de Liza marsanda pentru care a facut sacrificii mari...“.
Spre deosebire de multiplul încornorat Mache Razachescu, prin urmare, Cracanel este omul unei singure pasiuni amoroase. Parasit de femeie, el „s-a desperat atât de grozav si a mers cu dispretul vietii pâna-ntr-atât, încât (...) s-a dus de s-a înscris volintir în garda nationala“, cuprins de o „adânca blazare si de nemarginit dezgust de ale lumii“. Curajul si detasarea celui care nu mai are nimic de pierdut împing personajul catre acte de bravura care, în doar trei saptamâni, îi aduc trei decoratii si îl propulseaza la gradul de capitan. Formidabila ascensiune în „cariera armelor“ este întrerupta brusc de moartea prematura provocata de o depresie puternica, pe fondul unei probabile indigestii cu „iahnie de caracatita, mâncarea lui favorita“: „atât de mult s-a gândit la tradatoarea Liza, încât a doua zi l-au gasit teapan în patul lui“. Mourir d’amour, într-adevar, si înca la modul cel mai propriu cu putinta! Dezolatii sai amici sunt perfect îndreptatiti sa sape pe marmântul lui „în litere de aur“ celebrul epitaf: „Aici zace CRACANEL, Capitan în Garda Civica, VICTIMA A AMORULUI SI A BRAVURII SALE. I se va ierta mult, caci a iubit mult!“.
Ce e de râs si de luat la misto la un astfel de personaj? Infirmitatea? Si Byron era infirm. Destinul blestemat? Si Macbeth se afla în aceeasi situatie, doar tragedia lui nu amuza pe nimeni. Faptul ca omul „era sentimental si gelos“? Nici Othello nu e mai breaz! Împrejurarea ca el „numara 49 de roze si dânsa 21“? Nici Emil Codrescu nu e mult mai apropiat, ca vârsta, de Adela, nici Pascalopol de Otilia. Si ce-i cu asta? Ori poate vinovatia fundamentala a lui Cracanel rezida în aceea ca poarta peruca?! Si Don Quijote poarta, dar dragostea lui pentru himerica Dulcinee din Toboso a strabatut veacurile.
...În mai multe rânduri Caragiale încearca sa-si striveasca personajele sub un val gros de sarcasme gratuite. Uneori – ca, de exemplu, în cazul acestui Cracanel mai mult sublim decât ridicol –, pasienta nu prea îi iese. Morala: pâna si marii scriitori au limitele lor!
P.S. Un gând otravit nu-mi da, totusi, pace: dar daca indignarea mea fata de umorile auctoriale ale lui Nenea Iancu este cumva gratuita, iar ambiguitatea limbajului din „Cracanel“ ascunde intentia perfida a alternarii programatice de climaxuri si anticlimaxuri menite sa acrediteze ideea ca, pe fondul relativizarii valorilor umane, individul nu este altceva decât o biata jucarie în mâna nepasatoare a destinului?! Ei?...