Sistemul de productie a legalitattii
articol aparut in Cultura, nr. 113 din 0000-00-00» cultura »
Autor: ALEX. CISTELECAN
Roman picaresc
De la bun început, psihanaliza a identificat si tematizat legea numai sub aspectul ei absurd, deraiat, dement. Ceea ce e perfect explicabil. Caci, în fond, actul fondator al psihanalizei - studiile despre isterie ale lui Freud si Breuer - a scos la iveala existenta unui subiect pentru care legea nu se manifesta decât sub forma anxiogena a unei instante tiranice, crude si destabilizatoare. Supraeul este numele de cod al acestei instante.
Raportul sau cu legea în forma ei obisnuita de functionare este putin spus paradoxal: pe de o parte, supraeul reprezinta o lege al carei continut este redus la minim, un fel de grad zero al legii, sau, mai exact, simpla injonctiune oarba si repetitiva „tu trebuie“; pe de alta parte, tocmai aceasta reductie e cea care genereaza spontan un exces: supraeul, aceasta veritabila morala a nevrozatului, este o lege „ticnita, distrugatoare, pur oprimanta si care intervine întotdeauna dupa o functie care este, în raport cu registrul legii, literalmente anti-legala“. Altfel spus, supraeul este „în acelasi timp legea si distrugerea ei, negatia ei“, ba mai mult, el este legea care continua sa ramâna în vigoare numai sub forma propriei sale distrugeri. Caci daca litera legii presupune în general prezenta voalata a unei voci care-i confera de fapt autoritatea, supraeul constituie cazul paradoxal în care din lege n-a mai ramas decât autoritatea goala, lipsita de orice continut, vocea din care a disparut orice urma de mesaj. De aici formularile lacaniene cât se poate de transante: „le surmoi est simplement une parole qui ne dit rien“; „un surmoi, c'est-à-dire une loi sans parole“; „le surmoi, c'est bien en effet quelque chose comme la loi, c'est une loi sans dialectique“ (i).
Dar este oare aceasta forma aberanta de manifestare a legii una specifica doar nevrozelor din cabinetele de psihanaliza? Daca e sa ne luam dupa unele descoperiri recente, s-ar zice ca nu. Într-unul din cele mai frumoase si mai dense texte ale filosofiei contemporane, Jean-Luc Nancy identifica raportul fundamental dintre subiect si lege în relatia de abandon: „suntem abandonati întotdeauna unei legi... Abandonul nu constituie un ordin de a comparea în fata unui articol de lege sau a altuia. Ci e constrângerea de a comparea în mod absolut în fata legii, în fata legii ca atare si în totalitatea ei“. Nu vom fi surprinsi sa regasim aici, în interpretarea abandonului ca relatie pura a subiectului cu legea, câteva din formularile deja întâlnite mai sus, în contextul tematizarii supraeului, preluate aproape mot à mot: „Legea abandonului face ca legea sa se aplice retragându-se... Suntem abandonati unei legi, adica întotdeauna unei voci. Dar vocea nu mai e aici mediul acustic sau articularea unui discurs. Vocea face legea, în masura în care ordona; si în masura în care ordona, legea este voce. Însa ceea ce pronunta acest ordin nu poate fi descris ca fiind comanda unei actiuni de executat si nici ca fiind injonctiunea unei dispozitii de respectat. Acest ordin pronunta, poate, în maniera bizara: ecce homo. Nu este un prescriptiv, ci un constatativ, ar spune lingvistul. Si totusi, constatativul ar trebui sa se auda aici ca o prescriptie“ (ii) . Aceeasi functionare a legii ca abandon, ca metamorfozare a datului în ordonat, ca pura injonctiune de a-ti asuma, de a fi si de a-ti certifica aici-ul (Da-sein, în fond) o regasim si în interpretarile lui Giorgio Agamben: în masura în care legea se aplica dezaplicându-se, în masura în care ea ramâne asadar în vigoare desi nu mai are vreun continut, litera abstracta a legii se identifica fara rest cu viata, iar viata nuda este inclusa în mecanismele legii suverane sub forma propriei sale excluderi, adica a purului sau abandon (iii) .
Am iesit din cabinetul psihanalitic si am aruncat un ochi prin filosofia dreptului. De ambele parti, acelasi delir pare sa defineasca functionarea legii pure. Cu toate acestea, înca ne lovim de natura teribil de abstracta a acestor consideratii. Or, daca legea consta, pare-se, tocmai în abstractizarea a ceva efectiv si în simultana prezenta efectiva a unei abstractiuni, unde ar trebui sa-i cautam materializarea? E timpul deci sa atacam meandrele concretului.
Farmecul discret al birocratiei
În luna decembrie a anului trecut, soarta m-a fericit cu o bursa de doctorat în Italia. Dupa care, considerând probabil ca a fost prea generoasa, si-a completat rapid oferta adresându-mi solicitarea de a prezenta în cel mai scurt timp câte o declaratie de valoare dupa diploma de bacalaureat si de licenta. Ceea ce nu-i putin lucru. Conform chiar declaratiilor forurilor oficiale, obtinerea acestei declaratii de valoare reprezinta, se pare, cel mai dureros demers birocratic din toate câte s-au abatut asupra omenirii. Nu degeaba exista chiar si o serie de firme private care se ocupa tocmai cu ajutorarea si calmarea solicitantilor. Cum de câteva zile sunt mândrul posesor al unui astfel de document, pot sa declar, în deplina cunostinta de cauza, ca declaratia de valoare este, într-adevar, cel mai cumplit blestem birocratic ce poate apasa asupra omului recent.
Un scurt inventar al peripetiilor mele institutionale ar arata, de altfel, cam asa: 3 luni de turism birocratic, 25 de milioane cheltuite, 6 dosare de acte umplute si 174 de stampile obtinute; 5 drumuri la Târgu Mures, 1 la Bucuresti si 2 la Timisoara; zeci de taxiuri, sute de cafele si mii de înjuraturi; 2 raceli, 3 depresii si 1 bucata vizionare film „Rambo 4“. Adunate, cred ca aceste cifre fac dovada unei experiente solide si incontestabile în ale birocratiei. Pe baza acestei experiente, îndraznesc sa cred ca putem dezvalui câte ceva din lumea minunata a institutiilor de stat si, de ce nu, din esenta de nepatruns a legii celei noi, a legii fara continut.
Mai întâi, se cuvine sa începem prin a clarifica ce nu este declaratia de valoare, pentru ca nu cumva sa cadem în capcana bunului simt si sa credem ca acest document are totusi un sens. Naivi cum suntem, ne-am putea închipui ca justificarea declaratiei de valoare îsi are originea în imaginea de sine pe care o au institutiile de învatamânt din Italia si în neîncrederea cu care acestea privesc valoarea institutiilor similare din alte tari. Daca asa ar sta lucrurile si declaratia de valoare ar viza într-adevar continutul si calitatea studiilor aplicantului, probabil ca demersul birocratic ar presupune un interviu cu o comisie alcatuita din profesori italieni, scrisori de recomandare, plus un rezumat sau traducerea integrala a lucrarii de licenta. În realitate, nici vorba de asa ceva. Singurul document cerut care ne-ar putea face sa credem ca valoarea studiilor e cea care trebuie atestata prin acest demers birocratic este programa analitica - or, din acest document de aproape o suta de pagini, nu trebuie traduse si legalizate decât primele cinci si ultimele cinci. De unde rezulta ca, în realitate, întregul proces institutional nu urmareste decât sa stabileasca simpla legalitate a diplomelor de studii.
Odata lamurit acest aspect, sa mai îndepartam o posibila eroare în care ne-ar putea împinge prezumtia carteziana ca bunul simt e lucrul cel mai bine împartit din lume. Ne-am putea gândi ca pe piata exista, probabil, o sumedenie de false diplome de studii. Si ca autenticitatea diplomelor de licenta si bacalaureat ar trebui prin urmare atestata întotdeauna printr-o declaratie din partea universitatii si a liceului, prin care aceste institutii ar recunoaste ca da, într-adevar, noi i-am dat absolventului foaia asta cu care se lauda. În realitate, desigur, lucrurile nu se petrec deloc asa. Obtinerea acestei declaratii de autentificare din partea rectorului si a directorului de liceu este, într-adevar, o etapa importanta pe drumul catre declaratia de valoare. Dar ea nu e decât prima etapa din acest veritabil Bildungsroman, etapa care solicita cel mai mic efort si costa cel mai putin timp. Delirul birocratic începe abia de-aici: cu aceste declaratii de autentificare din partea rectorului si directorului de liceu, solicitantul va lua drumul Inspectoratului Judetean si Ministerului Învatamântului, dupa câteva stampile. De aici, se va prezenta la prefectura, dupa alte câteva stampile. De la prefectura, se va îndrepta catre traducator si notar, pentru a obtine tot câteva stampile, foarte multe stampile. Pe urma, se va înfiinta la tribunal, evident pentru ceva stampile. Iar de la tribunal, va merge cu toata hârtogaria la un Xerox. Si abia odata trecut si acest hop, solicitantul va avea dreptul sa-si faca programare la Consulatul Italiei (care programari se fac o singura data pe an, nimeni nu stie când), daca si numai daca va mai avea curajul, tinând cont de mesajul de prietenie cu care functionarii consulari îl întâmpina pe site-ul lor: solicitantul care a avut obraznicia sa depuna un dosar incomplet sau necorespunzator nu va mai avea dreptul sa revina cu alt dosar cât traieste.
Acesta este, asadar, lungul proces de producere si reproducere a legalitatii unui document pe care îl credeam deja legal. Trei concluzii se impun aici cu privire la algoritmul de functionare a birocratiei si a legii în ansamblul lor:
Mai întâi, în ceea ce priveste cadrul strict al institutiilor de învatamânt românesti, concluzia pe care o putem trage e aproape alarmanta: practic, diplomele de studii cu care absolventii sunt trimisi în lume la terminarea liceului si facultatii sunt absolut nule din punct de vedere legal. Altfel cum s-ar explica acest delir birocratic? Caci chiar si în cazul în care, la încheierea facultatii, absolventul ar primi o simpla declaratie de mâna din partea conducatorului sau, prin care acesta ar recunoaste ca „da, da, îl stiu pe baiatul asta, si-a facut licenta cu mine, era o lucrare bunicica“, e greu de crezut ca legalizarea si autentificarea unei astfel de fituici neoficiale ar putea presupune mai multe peripetii birocratice decât cere o diploma de licenta pe care o consideram deja legala si autentica. Si-atunci, de dragul padurilor neamului, oare n-ar fi mai bine sa nu se mai elibereze nici un fel de acte de studiu? La fel de bine ne-am putea descurca si daca toti absolventii ar figura ca atare doar în carnetelul din buzunarul rectorului. În fond, declaratia de valoare, asa cum este ea configurata astazi, de la o astfel de presupozitie porneste: diploma de licenta nu are nici o valoare fara declaratia de autentificare din partea rectorului. Si atunci, la ce mai avem nevoie de prima?
În al doilea rând, aceasta uluitoare aventura birocratica ne spune câte ceva despre functionarea si raporturile pe care le întretin între ele diversele institutii statale. La acest nivel de analiza, vestita separatie a puterilor în stat pare sa fie, de fapt, un fel de schizofrenie semicontrolata. Întrebarea pe care ar trebui sa o punem aici este urmatoarea: diferitele institutii statale se recunosc între ele sau nu? Conform celor de mai sus, raspunsul nu poate fi decât acesta: nici una, nici alta sau, mai degraba, si una si cealalta. Daca aceste institutii nu si-ar recunoaste reciproc autoritatea si sfera de competenta, atunci probabil ca solicitantul care s-ar prezenta la prefectura cu un document eliberat de Ministerul Învatamântului sau la tribunal cu un document autentificat de prefectura n-ar face decât sa stârneasca hazul sau mânia respectivilor functionari. Daca, în schimb, ar exista o recunoastere reciproca între aceste institutii, asa cum suntem tentati sa credem, atunci nu numai ca legalizarile si autentificarile succesive ar trebui sa se faca gratuit si de la sine, ci, mai mult, odata obtinuta prima dintre ele, celelalte ar deveni pur si simplu de prisos. În realitate, nu se întâmpla nici una, nici cealalta dintre variante. În realitate, institutiile statului se recunosc între ele, dar numai contra cost. Schizofrenia lor nu e calmata decât de prezenta în persoana a subiectului si de micile atentii banesti cu care acesta este obligat sa însoteasca fiecare noua stampila. Ceea ce înseamna ca singurul liant care poate asigura raporturile eficiente dintre institutiile statele si care poate bloca înclinatia lor catre autism este buzunarul cetateanului. Or, statutul legal al acestor zeci de stampile contra cost, al acestor autentificari si apostile care certifica pe bani legalitatea a ceva ce, din punctul de vedere al drepturilor cetateanului, trebuia sa fie deja legal si autentic, nu poate fi decât cel al unui smen institutionalizat. Din aceasta perspectiva, dorinta medicilor de a oficializa mita devine cât se poate de explicabila: caci daca smenul e într-adevar algoritmul definitoriu al birocratiei si institutiilor statele, atunci pe lânga functionarea si respectarea legii, micile ei încalcari sunt simpla treaba de diletanti.
În fine, a treia concluzie care se impune aici ne duce la un nivel de interogatie de-a dreptul filosofic. Daca legalitatea unui act este de fapt un proces nesfârsit de legalizare, în cursul caruia stampila autentificanta si certificatoare solicita constant prezenta si banul cetateanului, atunci care este, în fond, statutul ontologic al stampilei? În opinia noastra, statutul ontologic al stampilei poate fi determinat în doua registre de interpretare teoretica, de altfel compatibile si, în cazul de fata, chiar convergente. Conform primului registru, stampila este echivalentul birocratic a ceea ce în lingvistica se numeste shifter (la Jakobson) sau act de enuntare (la Benveniste): ca atare, stampila este operatorul prin care un act concret de viata este înscris într-o retea simbolica deja structurata, operatorul prin care se face trecerea de la parole la langue, de la singularul sensibil la universalul abstract. Conform celui de-al doilea registru de tematizare, stampila este echivalentul birocratic al semnificantului binar din teoria lacaniana. Ceea ce înseamna ca prestatia specifica a stampilei este analoaga operatiei de sutura din psihanaliza lacaniana, operatie prin care, gratie semnificantului fara semnificatie, subiectul vid este înscris în reteaua semnificanta, incuantificabilul este cuantificat iar zero e numarat ca unu. Parafrazând definitia de baza a semnificantului, se poate atunci spune ca, din punct de vedere legal, un cetatean este ceea ce reprezinta o stampila pentru o alta stampila. În toate cele trei contexte, cel lingvistic, psihanalitic si birocratic, intrarea subiectului în structura simbolica nu se face decât cu pretul estomparii sale în spatele unui semn gol, lipsit de continut. Ceea ce parea a fi lucrul cel mai singular si mai concret - simplul fapt de a fi eu, aici, acum - este mobilizat si transformat în cel mai universal si mai abstract lucru: termenii „eu“, „aici“, „acum“. În toate cele trei contexte, injonctiunea ecce homo ordoneaza, de fapt: „l'homme (dont l'être, en son abandon, reste inqualifiable), vois-le ici. Mais ici, répétons-le, n'est pas montré. Rien n'est montré que la monstration elle-même dans sa singulière généralité“ (iv) . Pâna aici, nimic special în regimul de functionare a stampilei în cadrul birocratiei, în comparatie cu functionarea shifter-ilor în lingvistica sau a semnificantului binar în psihanaliza. Toate acestea sunt lucruri pe care le stiam deja de la Hegel, din dezvoltarile sale pe marginea „certitudinii sensibile“. Paradoxul survine în momentul în care, asa cum am vazut ca se întâmpla, fiecare scandare a stampilei trebuie sa fie dublata de o suma platita de catre cetatean si, mai mult decât atât, aceasta paradoxala taxa de legalitate e singura care permite pasajul si recunoasterea reciproca între doua stampile apartinând aceluiasi sistem legal. Daca am muta acest principiu birocratic la nivelul limbajului, ar însemna ca subiectul trebuie sa decarteze câte o bancnota de fiecare data când spune „eu“, „aici“, „acum“, precum si de fiecare data când interlocutorul sau pare sa înteleaga ce-i spune (las deoparte cazul psihanalizei, unde lucrurile cam asa se si petrec). În acest caz pe cât de naucitor, pe atât de real, subiectul lantului birocratic este practic obligat sa-si potenteze alienarea în registrul stampilelor dublând-o printr-o alienare efectiva a propriilor resurse financiare. Daca, asa cum afirma Nancy, legea si limbajul în general nu fac decât sa arate aici-ul nedeterminat al omului, abandonul sau, în cazul birocratiei, legea ramâne oarba în fata acestei prezente, iar aici-ul ramâne invizibil atâta timp cât el nu este certificat de o anumita suma de bani. Subiectul trebuie deci sa plateasca pentru a fi abandonat, sa cheltuie pentru a iesi la zero, sa fie prezent în persoana pentru a putea disparea în spatele semnificantilor si sa vorbeasca pentru a-si câstiga dreptul la tacere. Din punct de vedere birocratic, un cetatean este ceea ce reprezinta un buzunar pentru un alt buzunar.
Imagine there's no Lennon
Cetateanul care va avea curiozitatea sa telefoneze la Consulatul Italiei de la Bucuresti va avea ocazia sa traiasca o mica experienta revelatoare: dupa ce o doamna cu voce de robot îl va înstiinta ca, momentan, toti operatorii sunt ocupati si ca daca tine neaparat sa astepte o face pe barba lui, insistenta solicitantului va fi rasplatita cu un mic pasaj muzical. E vorba de un fragment din piesa lui John Lennon „Imagine“, care fragment se reia mereu de la versul: „Imagine there's no country“. Iata deci cum folclorul anarhist ajunge refren birocratic. De ce oare? O prima explicatie ar putea viza cinismul inerent acestor institutii, care în acelasi timp în care exploateaza abil diferentele si pasajul între diferite contexte teritoriale si de legalitate, pretind ca lucreaza, de fapt, tocmai pentru eliminarea acestor diferente si obstacole. Dar s-ar putea ca explicatia sa fie alta. S-ar putea ca acest aparent cinism sa fie, în realitate, o dovada de sinceritate din partea forurilor statale, iar includerea utopiei anarhiste în institutiile birocratice sa tina mai degraba de o dezvaluire a esentei acestor institutii: adica a faptului ca, în inima legii, domneste anomia. Si ca, în acelasi fel în care actualele politici securitare constau în administrarea insecuritatii pe care tot ele o genereaza, la fel mecanismul birocratic consta în simpla gestionare si exploatare a anarhiei pe care, de fapt, el se întemeiaza.