Ce bordel la noi acasa!
articol aparut in Cultura, nr. 113 din 0000-00-00» cultura » Adevarul bufonului
Autor: Cristina Rusiecki
Prima scena: masculi nesemnificativi, de-a valma cu falnici barbati sau jiganii decrepite, se masturbeaza cu sârguinta. Peretele în fata caruia se petrec freneticele gesturi se umple de graffiti obscene. Ultima scena: Isabella, campioana neîntinarii la Shakespeare, care prefera cuvioasa pietate, optând pentru cariera de calugarita în favoarea statutului de ducesa, se vede sacrificata pe altarul libidoului îmbalosat al Ducelui. Iar Lucio-cvasibufonul, cel ce detine (intuieste, mai bine zis, aici) si rosteste adevarul, cel ce deschide, iar apoi închide tot spectacolul-dezmat, apare torturat si înecat în sânge. Ducele, mare mester al qui pro quo-ului la Shakespeare, nici mai mult nici mai putin decât trimisul Justitiei pe pamânt, aici îsi face treaba doar pe jumatate. La sfârsit îi pune gânduri rele si pofticioase purei (la Shakespeare, mai degraba isterica la Purcarete) Isabella (Valentina Popa/Ana Ularu), tocmai salvata de el din ghearele hulpav erotice ale propriului loctiitor, demagogul Angelo.
Lubrica, scârboasa si fara nici un petic de lumina e lumea comediei lui Shakespeare, „Masura pentru masura“ în viziunea lui Silviu Purcarete, la Teatrul National din Craiova. Dar consecventa cu obisnuita substanta purcaretiana: batrânei scabrosi cu bale concupiscente, puritate zero, grotesc suta la suta. Cum consecvent ramâne regizorul constructiei si decupajului matematic pe text, aici voit plat, fara volutele shakespeariene, fara efuziuni, fara calambururi. Chiar fara accente. O poveste care se deruleaza si atât, lipsita de clasicul final terapeutic în care binele e salvgardat.
Fidel ramâne Silviu Purcarete si simplitatii solutiei scenografice. Simpla, dar totdeauna de mare efect. Aici, la Craiova, construieste spatii si diversele fatete de diamant ale realitatii, deplasând în fel si chip, pe orizontala si pe adâncime, în planul secund si în cel apropiat, paravane gri glisante. Peretii mobili maresc sau micsoreaza spatiile si instituie noi algoritmi de timp. Alunecând, dau la iveala o alta scena, cu alti actori care si-au început deja momentul. La început, gliseaza de la sine, invizibil; la sfârsit, vor fi trase de Lucio, asa-zisul bufon. În acest montaj paralel si simultaneitatea obtinuta de pe urma lui se gaseste una dintre cele mai de efect mestesugareli teatrale ale spectacolului. O singura constructie se iteste pe verticala, din paravane si scari, pe care tot unduieste Lucio (cu un Sorin Leoveanu mobil), la manastire, când merge dupa Isabella. Costumele sunt cenusiu spalacite. Ca si toate laturile cubului închipuit de magicianul lumilor fara sansa de redemptiune. Recunoasteti stilul Silviu Pucarete? Nici o pata de culoare, în afara de baia de sânge de la sfârsit si înca una în cursul spectacolului, nu ofera vreun debuseu cromatic. În întunecime si mohoreala se topeste comedia lui Shakespeare, în tuse îngalate prin care lumina face eforturi sa se furiseze. Actorii joaca la rampa, dar, surprinzator, lumina le cade în spate, mentinându-i în penumbra. Atârnând de greutatea instinctelor, costumele sunt mai ales halate, toaleta comoda de casa. Atât masa informa a desfrânatilor, cât si loctiitorul Angelo (Valentin Mihali suficient de antipatic si plat), dar si consilierul, un alt batrân autoritar, decrepit si las, zabovesc, de la început pâna la sfârsit, în molatecul vesmânt al poftei. În lumea ale carei visuri se opresc la capatul budoarului, instinctul dreptatii s-a sleit pe veci. Administratori ai justitiei nu exista, norma nu se poate înalta peste conditia fundamental destrabalata a indivizilor. La Shakespeare, Ducele e simbolul dreptatii, la Purcarete, e doar al ipocriziei. Ca aceasta e cheia de lectura a regizorului o dovedeste si scena cu actul justitiei performat în sala de mese de la sfârsit. Amortizata de proximitatea supei, institutia dreptatii s-a evaporat.
Un huruit metalic de furnal (muzica Vasile Sirli), mers al istoriei sau parazit al constiintei, e singura coloana sonora. I se alatura din când în când, hârsâit, muzica simfonica provenita dintr-un tranzistor mic si zgomotul electronic al jucariei manipulate de Lucio în patul lui Angelo. Regizorul gândeste sinestezic, cenusiul plat din decor se vede transplantat în sunet. Din rândul J, sa zicem, acesta se aude bine. Vocile actorilor, nu prea. Evident, marea exceptie este Ilie Gheorghe (Ducele), a carui voce lucrata, facuta numai din dictie si catifele, se muleaza de la sine pe textele lui Shakespeare.
Dincolo de glisari si sincroniile induse de paravane, imaginile sunt fruste si clare, cu o binecunoscuta curatenie a simetriilor. Ca întotdeauna, Silviu Purcarete exceleaza în desenul si miscarea grupurilor. Pe lânga amintita scena a judecatii din cantina, momentul în care detinutii sunt târâti la închisoare, pe jos, în fundal, legati în sfori, mânati cu portavoci sau cel unde gura lumii e prezenta fizic, prin diferiti indivizi, insinuându-se în orice actiune a fetei, când Isabella pledeaza pentru fratele ei în fata lui Angello, sunt câteva din mostrele de concretete ale regizorului. Sau din exemplele de inteligenta si finete în acest spectacol, parca mai vaduvit de scânteile si verva altor productii.