Pe urmele lui Fidel
articol aparut in Cultura, nr. 113 din 0000-00-00» cultura »
Autor: Constantin Stoiciu
Corespondenta din Montréal
În 1984, am publicat în revista Humanitas, pe care o editam deja de un an, un text intitulat „Comme en Californie?“. Pentru ca aveam pe atunci îndoieli serioase asupra modului de viata nord-americana nu s-a schimbat nimic între timp, ba dimpotriva, adaugasem semnul întrebarii titlului unui film documentar despre canadienii francofoni ce se refugiaza în plina iarna în sudul Statelor Unite, la soare. Îl cunoscusem, de altfel, în urma cu câtiva ani pe scenarist si realizator Jacques Godbout, remarcabil scriitor de expresie franceza si-mi amintesc si azi ce mi-a spus cu o desavârsita liniste dupa primele cuvinte schimbate: „As da oricând iarna canadiana pentru revolutia socialista din care ati fugit“.
Monoton, inofensiv, presarat ici-colo cu ironii obosite, timide si neputincioase, filmul avea totusi meritul de a numi maretiile, micimile, bogatia, mizeria, inconstienta colectiva si imaginarul individual al Americii de Nord.
America dintotdeauna si pentru totdeauna scriam atent, foarte atent la cuvinte, pamântul fagaduintei, unde miracolele se petrec la fiecare colt de strada, unde speranta are gustul tulburator al bogatiei, unde generozitatea se numeste filantropie, inteligenta se masoara cu dimensiunile contului din banca, cultura se conjuga cu profitul si fericirea oficiala este rezervata exclusiv celor care stapânesc arta de „a face bani“ (daca „a face bani“ este o arta si nu rezultatul dubios al unor circumstante particulare).
Pe scurt, începeam si terminam articolul cu adevarul ca nu fusesem niciodata în California si nici nu aveam de gând sa merg vreodata. Douazeci si patru de ani mai târziu, la sfârsitul lui februarie, în drum spre Cuba, traversam în zbor sudul Statelor Unite. Ma întorceam în trecut, într-un fel. Planuisem de mult s-o fac, planuisem chiar euforic, sa-l întâlnesc pe Fidel Castro si sa scriu o carte, o placheta, câteva zeci de pagini, cel putin câteva pagini despre Cuba. Trei sute de ani colonie spaniola, unsprezece luni colonie britanica, colonie si bordel al Statelor Unite pâna la 1 ianuarie 1959, embargoul decretat în acelasi an de democratul Kenedy, invazia din 1961, criza rachetelor din 1962, disparitia Uniunii Sovietice si caderea comunismului în Europa, istoria insulei nu se rezuma numai la revolutie, la socialism, la Che Guevara si la Fidel Castro.
Îmi doream aceasta calatorie poate si din nostalgie pentru jumatatea mea de viata traita în România, dar o doream cu deosebire din nevoia de a întelege cât de cât cum a fost, cum este si cum va fi posibil ca la numai saizeci de km de sanctuarul capitalismului triumfator si agresiv, ce s-a întins ca o plaga în lume, sa supravietuiasca o tara socialista, cea din urma, probabil, pentru ca regimul din Coreea de Nord tine de o alta logica istorica.
N-a fost sa fie, aveam multe treburi cu editura, anii au trecut, comandantul barbos si guraliv în uniforma verzulie, Fidel Castro, s-a îmbolnavit, exilatii cubanezi l-au mai îngropat o data dupa ce, bine sfatuiti si ajutati, s-au straduit de 39 de ori sa-l asasineze si, astfel, în noaptea în care traversam în zbor sudul Statelor Unite, mergeam pur si simplu în Cuba însorita, ca orice canadian saturat pâna peste cap de iarna.
Întâmplarea a facut ca scurta mea vacanta sa coincida cu hotarârea lui Fidel Castro de a nu mai aspira la presedintia Consiliului de Stat si cu alegerea lui Raoul Castro. Daca ar fi fost vorba de o alta tara, aceasta tranzitie politica n-ar fi avut atâtia spectatori si n-ar fi obligat politicienii, industriasii, ziaristii si universitarii Statelor Unite, puterile europene, observatorii politici de pretutindeni, aparatorii drepturilor omului, acolo unde le convine, presa mondiala sa se pozitioneze în raport cu deciziile Cubei de a face sau nu schimbari sau de a pastra un mister total în privinta evolutiilor sale viitoare. Inexplicabil si surprinzator interes pentru o tara atât de mica!
În absenta schimbarilor de buna seama capitaliste pretinse de cei care nu dorm de grija cubanezilor, insula socialista îsi primeste zâmbitoare si imperturbabil calma vizitatorii hamesiti de soare. Nu are nimic de ascuns, nici saracia relativa în comparatie cu saracia din America Latina, nici greutatile embargoul american se resimte teribil în viata de zi cu zi, nici nemultumirile unei populatii, cu precadere tinere, pentru care prezentul e mai important decât viitorul iar întoarcerea în trecut de neconceput. Cuba a devenit cu adevarat o tara de vacanta ca orice alta tara de vacanta, unde occidentalii, cu exceptia americanilor, care nu au dreptul s-o viziteze, se înghesuie cu sau fara prejudecati. În general, ei cred ceea ce se povesteste de ani dictatura, saracie, disidenti si tot discursul anticomunist cunoscut si la moda, iar curiozitatea lor se învârteste în jurul beneficiilor ce le pot smulge cu un mic bacsis; ca pretutindeni. de altfel.
Sa zicem ca am fost ceva mai curios decât altii. De unde, pesemne, si sentimentele amestecate de admiratie, de dezolare, de speranta cu care am petrecut ultimele zile ale vacantei. Cântaretii indigeni de azi ai epocii de aur a României daca, întâmplator, vor citi aceste rânduri, vor fi astfel, fara îndoiala, dezamagiti aflând ca la plecare am cumparat doua fotografii de Albert Korda: portretul legendar al lui Che Guevara si o alta intitulata „Don Quichote de la Farola“ în care, cocotat în vârful unui stâlp foarte înalt, un cubanez mustacios, cu o palarie alba imensa si tigara pastrata în apropierea buzelor, contempla surâzator multimea taranilor împroprietariti în 1959, ce manifesta la picioarele lui.
La miezul noptii, ajuns la Montréal, am gasit în fata usii o jumatate de metru de zapada.
(3 martie 2008)