6:00 to Western
articol aparut in Cultura, nr. 113 din 0000-00-00» cultura »
Autor:
„No country for old men“ (r. Ethan si Joel Coen) – cel mai bun film, cea mai buna regie, cel mai bun scenariu adaptat la Oscarurile din 2008. Plus un premiu pentru cel mai bun actor într-un rol secundar. Si alte 70 de premii, cu contorul pornit. „There will be blood“ (r. Paul Thomas Anderson) - nominalizat pentru cel mai bun film, a câstigat tot în 2008 doua Oscaruri. Si „3:10 to Yuma“ (r. James Mangold, 2007) si „The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford“ (r. Andrew Dominik, 2007) si „The Three Burials of Melquiades Estrada“ (r. Tommy Lee Jones, 2005) si „The Proposition“ (r. John Hillcoat, 2005) s.a.m.d.
Revine în forta westernul? Filmele enumerate formeaza un trend sau se întâlnesc pe ecrane printr-o simpla coincidenta?
Westernul s-a reinventat în anii '60-'70, în Italia, tot atunci a trecut prin Rusia, Turcia si prin Europa de Est. Care sunt cele mai importante momente din istoria genului? Ce s-a schimbat, în timp?
Care e tipul eroului din anii '40, '60, 2000? Ce modificari apar în psihologia si în fizionomia bunilor, durilor, railor, urâtilor?
Sunt noile westernuri semne pentru o explozie comerciala a genului, pentru un nou cinema de serie? Sau nisa e rezervata doar productiilor artistice, intertextuale (gen „Kill Bill“ al lui Tarantino), câstigatoare de premii?
Top 5 westernuri, all times.(Catalin Sturza)
Revine în forta westernul?...
Magda MihAilescu
Nu cred ca se poate vorbi de o revenire programatica a westernului. Filmele de gen sunt adeseori revizitate, ele suportând, mai mult sau mai putin bine, modificarea privirii, adaptarea la ritmul si la ticurile unei alte epoci. Acum câtiva ani se parea ca va înflori din nou moda „filmelor-catastrofa“ (nenorociri, prabusiri de cladiri, de avioane, explozii, eruptii vulcanice etc), dar a fost doar o zvâcnire. Nici macar nenorocirea din 11 septembrie nu a putut alimenta pe lunga durata aceasta moda a anilor '70.
Dincolo de calculele industriei, dincolo de aparenta lui conditionare, cinematograful este si o arta a miscarilor subterane, nu întotdeauna previzibile si nu usor de decorticat. Cât despre ceea ce ar putea sa para „o revenire în forta a westernului“, la limita am fi liberi sa citim aici o oarecare nostalgie a originii însesi a cinematografului american, cu care se confunda. Nu spunea André Bazin ca westernul este „...genul prin excelenta american“, „...istoria însasi a Americii“, „..întâlnirea dintre o mitologie si un mijloc de expresie“? Toate sunt formule memorabile, asupra carora toti cei care am avut sansa de a nu ne face ucenicia pe Internet ne-am oprit de zeci de ori, pentru a le întelege mai bine si a le aplica adecvat.
Cineastii americani, cu deosebire independentii, asa cum sunt, cel putin prin punctul lor de plecare, cei mai multi dintre cei citati de dv., sunt cei mai îndreptatiti sa tresara la acest murmur venit de departe. „Intertextulisti“ care fac cu ochiul, precum Tarantino sau nu, toti sunt copii ai cinematecilor, videotecilor, westernul apartine culturii lor, iar daca s-a ivit momentul – o carte buna ca sursa de inspiratie, o idee prinsa din aer – ar fi fost pacat sa nu profite. Cu atât mai mult cu cât, reluând acea amintita calitate a cinematografului de gen de a fi un recipient convenabil transformarilor, westernul, desi nu cel mai generos deschis schimbarilor, nu s-a fosilizat, drept care, pâna la urma, nu a opus rezistenta intruziunii thrillerului, unei suite a violentei, sadismului, cinismului pe gustul spectatorului contemporan, dispus sa se distreze pe seama enormitatilor.
Filmul fratilor Coen, „No Country for Old Men“, este, poate, cel mai semnificativ. Psihopatul lui Javier Bardem ne înfricoseaza, dar energia sa, cheltuita pentru astâmpararea unei fixatii, ne face si sa râdem. Autorii stiu foarte bine ca westernul este locul unor repetitii infinite, al riturilor care consacra o ordine amenintata, ceea ce nu este cazul eroului nostru. Pentru el, repetitia este o obsesie. Astfel de barbati nu si-ar fi gasit niciodata locul într-un western clasic – de la Thomas Ince la John Ford, sa zicem – cel care revela o lume epica desprinsa din mitologia Americii, traversata de eroi cu identitate reala ai Vestului îndepartat: Buffalo Bill, Davy Crockett, Wyatt Earp, Jessy si Franck James, Billy the Kid, Doc Holliday, Calamity Jane.
Westernul nou, cel din anii '50 - '70‚ a fost memoria dureroasa, într-un fel, a unei lumi devenite trecut. Când raul s-a interiorizat, când eroul si comunitatea umana si-au pierdut din puritate, epicul s-a restrâns, epopeea s-a retras, pentru a face loc tragicului sau romanescului si, implicit, psihologicului. Vezi filmele lui Anthony Mann, Nicholas Ray, Delmer Daves, Sam Fuller, Arthur Penn, John Sturges, cu o remarca speciala pentru Sam Peckinpah, nepot al unui sef indian, ce avea sa devina autorul unor westernuri convulsive, apocaliptice. Se va spune ca, pierzând preeria, America si-a pierdut inocenta. Si-a pierdut si spatiul mitologic, al Muntilor Stâncosi care, cel putin în filmele lui John Ford, pareau o catedrala a westernului.
Poate nu întâmplator filmul despre care vorbim s-a mutat în spatiu, odata cu Razboiul stelelor. Mai bine departe de orice geografie posibila, decât într-una improbabila, precum în westernurile-spaghetti.
5 bucati western:
1. „Diligenta“ (The Stagecoach), John Ford, 1939
2. „Johnny Guitar“, Nicholas Ray, 1955
3. „Rio Bravo“, Howard Hawks, 1959
4. „La amiaza“ (High Noon), Fred Zinnemann, 1952
5. „My Darling Clementine“, John Ford, 1946.
De la „indian vs. cowboy“ la „pistolar rau vs. pistolar si mai rau“
MIHAI FULGER
Westernul era unul dintre genurile mele preferate în copilarie. Printre altele, îmi aduc aminte cu placere de filmele din seria „Winnetou“ din anii '60, cu Pierre Brice în rolul capeteniei apase si cu Lex Barker pe post de Old Shatterhand, filme pe care le-am vazut înainte de a descoperi cartile lui Karl May. De asemenea, îmi staruie în memorie „Legenda calaretului singuratic“ (1981), un film cu un oarecare Klinton Spilsbury în rolul lui John Reid (a.k.a. The Lone Ranger) si cu Michael Horse (sugestiv nume) pe post de Tonto. Pe atunci reteta parea simpla: un (amer)indian si un cowboy, care lupta cot la cot împotriva tuturor „negativilor“ (albi si piei-rosii deopotriva). Însa conflictele din westernuri s-au schimbat de-a lungul istoriei genului: de la „indian vs. cowboy“ s-a ajuns la „pistolar bun vs. pistolar rau“ si chiar la „pistolar rau vs. pistolar si mai rau“.
Atunci când westernul clasic (al carui erou arhetipal se confunda pentru cinefili cu „The Duke“ John Wayne) nu mai avea nimic nou de zis, genul a fost salvat de doua genii care au provocat o revolutie copernicana: italianul Sergio Leone (ai carui ani de ucenicie sunt legati de superproductiile peplum de la Cinecittà) si americanul Sam Peckinpah (familiarizat în televiziune cu formula westernului). Nu e întâmplator faptul ca acesti doi cineasti l-au influentat foarte mult pe „King of Pulp“ Quentin Tarantino.
Primul titlu important al renasterii western ului este „Per un pugno di dollari“ / „Pentru un pumn de dolari“ (1964), un remake dupa „Yojimbo“ (1961) al japonezului Akira Kurosawa. Revazând recent cel dintâi western spaghetti al lui Leone, am fost uimit: oricât de cliseistice ar fi povestea si dialogurile, oricât de îngrosate ar fi interpretarile actorilor, filmul este impecabil - si totodata inovator - la nivel tehnic. De exemplu, în memorabila secventa a duelului final, Leone foloseste în câteva cadre unghiul subiectiv al „negativului“ muribund, ceea ce, pentru un film de gen din anii '60, era o mare noutate. Începând tot cu acest western, se schimba radical modul în care sunt construite personajele, disparând dihotomia evidenta „buni“ - „rai“. Noul erou arhetipal (confundabil de data asta cu Clint Eastwood) nu este nicidecum un justitiar fara prihana. Joe din „Pentru un pumn de dolari“ nutreste chiar un anumit respect pentru principalul sau adversar, Ramón Rojo (Gian Maria Volontè). În scena amintita, Joe admite, implicit, ca nu este mai bun – si poate nici macar mai iute – decât rivalul sau, doar ceva mai istet.
Moda (w)esternurilor a ajuns chiar si în România, culminând cu populara trilogie a ardelenilor (1978-1981), semnata de „saptezecistii“ Dan Pita si Mircea Veroiu. Elemente ale genului pot fi identificate însa si în seriile de filme cu haiduci si cu Margelatu'. De pilda, „Drumul oaselor“ (1980) de Doru Nastase este în buna parte un western spaghetti.
În deceniul trecut, dupa multioscarizatele „Dances with Wolves“ / „Dansând cu lupii“ (1990) de Kevin Costner si mai ales „Unforgiven“ / „Necrutatorul“ (1992) de Clint Eastwood, la Hollywood au reaparut westernuri ca ciupercile dupa ploaie: „Tombstone“ (1993), „Wyatt Earp“ (1994), „Bad Girls“ / „Fetele rele cuceresc Vestul“ (1994), „The Quick and the Dead“ / „Mai iute ca moartea“ (1995), „Lone Star“ (1996) s.a.m.d. Pâna si Jim Jarmusch a facut pe atunci western („Dead Man“, 1995). În prezent, dupa filmele de anul trecut ale lui James Mangold si Andrew Dominik (pe Fratii Coen si pe P.T. Anderson nu i-as include, totusi, la capitolul western), este foarte posibil ca genul sa cunoasca un nou reviriment. Categoric, westernul nu si-a spus ultimul cuvânt.
Top 5 personal (în ordine cronologica):
„Il buono, il brutto, il cattivo“ / „Cel bun, cel rau, cel urât“ (1966) de Sergio Leone
„The Wild Bunch“ / „Hoarda salbatica“ (1969) de Sam Peckinpah
„Butch Cassidy and the Sundance Kid“ (1969) de George Roy Hill
„Unforgiven“ / „Necrutatorul“ (1992) de Clint Eastwood
„The Proposition“ / „Propunerea“ (2005) de John Hillcoat
Mentiuni speciale:
„Rio Bravo“ (1959) de Howard Hawks
„Cat Ballou“ (1965) de Elliot Silverstein
„Jeremiah Johnson“ (1972) de Sydney Pollack
Unde sunt pistolarii de altadata?
ANDREEA CHIRIAC
Probabil cel mai pur reprezentant al spiritului Americii traditionale din istoria cinematografului, genul western si-a alcatuit, de-a lungul secolului XX, o recuzita proprie extrem de bogata, cu regulile ei narative, cu un inventar antropologic inconfundabil, un set de valori aparent intangibile si o stilistica extrem de personala (incluzând muzica emblematica). Pornind, ca tema, de la glorificarea virtutilor eroice ale primilor colonisti ai Vestului si având conflictul asigurat de nesfârsitele confruntari cu bastinasii, westernul devine rapid o mina de aur pentru cinema. Situat într-un registru moral simplist, în care lumea e împartita între cowboy buni, cowboy rai (pâna si culoarea palariilor era folosita cu grija pentru a deosebi categoriile - alba pentru "pozitivi", neagra pentru "negativi") si indieni salbatici, westernul mut face furori în primele doua decenii de cinema, impunând deja un idol al multimilor: Tom Mix. Cu o epatanta biografie confectionata de studiouri, mult mai spectaculoasa decât cea reala - de fost politist texan si campion de rodeo devenit actor -, el se instaleaza fara drept de apel în preferintele publicului. Ajuns în fruntea box office-ului o data cu "The Untamed" (1920), dupa ce, în 1917, semnase contractul cu Fox Film Corporation, Tom Mix sare rampa prin carisma sa certa, flerul pentru cele mai periculoase cascadorii si o perseverenta iesita din comun, care îl ajuta sa-si pastreze gustul pentru risc pâna la sfârsitul anilor ´30, când, în ciuda subrezirii agilitatii care îl propulsase spre succes, gaseste o cale de-a se relansa, începând un turneu alaturi de un circ, cu spectacolul "Tom Mix Circus". Cariera sa e curmata în anul 1940, când actorul în vârsta de 60 de ani are un accident fatal pe o autostrada din Arizona. În epoca, el reprezentase tipul ideal al pistolarului, cucerind multimile cu vitejia sa neverosimila. Treptat, spre anii ´30, tipologia protagonistilor începe sa varieze, capatând umbre si nuante neasteptate. Banditul cu inima mare, cu o onoare ceva mai labila decât a eroilor anteriori, dar la fel de capabil de fapte mari pentru a salva o femeie sau un orfan în pericol îsi face loc în filmele tinerilor William Wyler ori John Ford. Acesta din urma este, de altfel, cel care îi face intrarea la Hollywood unui prieten care pâna atunci aparuse sporadic în comediile si dramele lui, sub numele de Duke Morrison. Este vorba despre John Wayne, al carui potential pentru roluri principale se vede pentru întâia oara în westernul "The Big Trail" (1939), chiar daca acesta nu e un succes la box office. John Wayne, eroul absolut, cel mai popular si solicitat actor principal din istoria filmului, devine efigia westman-ului patriot, curajos, impozant, sugerând încredere si fermitate. Personajele lui fac trecerea spre filme cu o problematica mai complicata, în care se înfrunta violenta, eroismul, curajul, onoarea, traumele Razboiului Civil si figura renegatului, iar în final triumfa valorile traditionale ale Americii. Între altele, figura lui John Wayne (extraordinar de activ si ca politician conservator si sustinator al razboiului din Vietnam) intra în atentia lui Stalin (care îi admira neconditionat personajele din westernuri, dar ura puternicele convingeri anticomuniste ale actorului), care, alaturi de alti membri ai conducerii URSS, ordona turnarea de filme "eastern" la studiourile Mosfilm. În fine, anii ´60 aduc o variatiune rizibila în epoca, denumita peiorativ "western spaghetti", care va rescrie însa istoria genului. Totul vine din partea unui autor european, care este, e drept, fiul divei Francesca Bertini si al regizorului Vincenzo Leone. Sergio Leone lasa în istoria cinematografiei câteva titluri decisive ("A Fistful of Dollars", "For a Few Dollars More", "The Good, the Bad and the Ugly", "Once Upon a Time in the West"), o figura emblematica: pistolarul solitar si cinic, interpretat de Clint Eastwood într-o maniera fara rival, o insolita combinatie de umor, violenta, poezie, prim-planuri strânse, tensiune, pauze semnificative si un tip de coloana sonora - semnata Ennio Morricone (fostul coleg de scoala al lui Leone) - care nu si-a pierdut fascinatia pâna azi, desi a fost imitata si parodiata la nesfârsit. În fine, anii ´70 aduc westernul revizionist, care încearca sa stearga uriasa cosmetizare istorica practicata de întregul gen pâna atunci, facând loc - într-un mod cât mai realist cu putinta - cauzei indienilor decimati. Este perioada când Brando se înscrie în Miscarea Indienilor Americani (activismul lui de partea acestora culminând cu momentul în care o trimite pe Sacheen Littlefeather îmbracata în vesmânt apas pe scena Oscarurilor, pentru a refuza în numele sau premiul pentru "Nasul"), dar si perioada aparitiei memorabilului "The Wild Bunch", demitizantul clasic al lui Peckinpah, a ironicului "Little Big Man", al lui Arthur Penn, a comicului acid al lui Altman în "Buffalo Bill and the Indians, or Sitting Bull's History Lesson" ori a lejerului "Butch Cassidy and the Sundance Kid" al lui George Roy Hill si a unui liric precum "Jeremiah Johnson" al lui Sydney Pollack. În anii ´80, westernul intra într-un declin cu rare tresariri precum "Silverado" al lui Lawrence Kasdan ori multioscarizatul si complet fadul "Dances with Wolves", al lui Kevin Costner. Abia în anii ´90 se observa o revigorare, o data cu westernurile de mare buget, dar si de mare intensitate, tip "Unforgiven" (purtând amprenta atât de personala a regizorului Eastwood, de aceasta data), dar apar si surogate tip "Far and Away", "The Last of the Mohicans" sau "Legends of the Fall" ori comedii inteligente gen "Maverick", dar care nu se circumscriu totusi genului clasic. Chiar daca este inamovibil pentru istoria cinematografului, probabil ca westernul nu va mai avea niciodata impactul initial. Iar motivul vine în primul rând din modificarea totala a temelor, din deplasarea lor (probabil) ireversibila spre mediul urban. Reflectând problemele angoasante ale locuitorului metropolelor, filmul secolului XXI nu mai poate privi cu aceeasi inocenta spre întinderea nesfârsita a preeriei, devenita azi mai mult un pretext pentru evocari cinefile nostalgice. Nenumaratii factori de stres care populeaza mentalul omului contemporan nu fac decât sa împinga westernul spre o duioasa epoca din istoria filmului. Iar exceptiile de azi ("3:10 to Yuma" ori "The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford") nu fac decât sa confirme regula, ele preluând mai curând recuzita genului pentru a ilustra niste destine decât întreaga problematica a Vestului de altadata. Cât despre frisonant de reusitul "No Country for Old Men", el contrage pâna la distrugere arhetipurile westernului de altadata, plasând în loc trei anti-eroi absoluti: seriful raisonneur, cowboy-ul dezolat si asasinul amoral, care îsi executa victimele conform unei crâncene rulete a hazardului. Rod, probabil, al unor nostalgii simultane ale unor cineasti pentru western, peliculele citate nu fac decât sa anunte încheierea acestui fast si vast capitol din istoria cinematografului, poate pentru a face loc altui tip de fantasma colectiva...
Top 5 westernuri:
Dead Man
Once Upon a Time in the West
The Wild Bunch
Butch Cassidy and the Sundance Kid
The Life and Times of Judge Roy Bean
Neo-Western-uri?
CARMEN MEZINCESCU
La începuturile sale mute, pe vremea când Ewin S. Porter realiza The Great Train "Robbery" (1903), pe când Griffith, Ince sau William S. Hart puneau primele pietre la temelia legendelor si chiar în timpurile unor Broncho Billy, Tom Mix ori ale primelor încarnari ale lui Jesse James sau Billy the Kid, western-ul era arhetipal, maniheist si delimita extrem de precis Binele (si agentii acestuia) de Rau. Începând, însa, cu John Ford si, mai ales, cu traumele si urmarile celui de-Al Doilea Razboi Mondial, ambiguitatea si psihologia au un rol tot mai pregnant în evolutia povestilor de frontiera în care cowboys, serifi, fermieri, proscrisi, banditi si/ sau indieni se confrunta pe fundalul auster si impunator al micilor oaze de civilizatie aflate în permanent conflict cu natura si salbaticia. Caci, în perioada sa de articulare si glorie, western-ul reprezenta tocmai tentativa de constructie a unei mitologii formative americane; situatie rezultata, firesc, din absenta unei istorii îndelungate pe care Statele Unite încercau sa o compenseze astfel.
Paradoxal sau nu, elogiul celui mai persistent gen al cinematografului nu a venit din patria sa, unde western-ul era privit preponderent doar ca un gen cu priza la public, ci tocmai de la francezii care, în frunte cu André Bazin, l-au ridicat la rangul de "cinema prin excelenta", explorându-i detaliat originile mitologice si nesfiindu-se sa îl descrie drept versiunea moderna a "Odiseei" sau sa îi descopere grandoarea si poezia prin prisma simplitatii corneille-ene a scenariilor. Cam în aceeasi perioada, Sartre vorbea deja de neo-western-uri, nefiind nici pe departe singurul care remarca mutatiile suferite deja de gen, în frunte cu echivocul moral si aparitia unor eroi mai putin supra-umani si mult mai capabili de suferinta si îndoiala si care, desea, sfârsesc prin a nu-si mai gasi locul în civilizatia cimentarii careia si-au dedicat viata. Ca si o caracterizare mult mai nuantata a dusmanilor, care nu mai sunt, deja, simpli "rai", ci au si ei un trecut mai complex si ambiguu. O data cu dubiile strecurate în productii ca "The Searchers", "The Man who Shot Liberty Valance" (John Ford), "The Gunfighter" (Henry King), "High Noon", "The Naked Spur" (Anthony Mann), "Rio Bravo" sau "The Big Country" (William Wyler) si îmbatrânirea celor care ajunsesera sa fie actorii iconici ai genului (John Wayne, Henry Fonda, James Stewart), genul parea sa cada rapid în desuetudine.
A fost nevoie de energia melancolica a teribilului "Bloody" Sam Peckinpah, ce a descoperit imensul potential cinematic al violentei în ralenti si de infuzia poetica de sânge proaspat venita de la italianul Sergio Leone si ale sale western-uri spaghetti (mai visceral/ brutale, mizere si anti-eroice) pentru a dovedi ca nu era vorba decât de o mutatie valoric/ estetica, în acord cu sofisticarea si cinismul crescând al audientelor carora simplitatea productiilor clasice le parea deja naiv/ vetusta. Dar, chiar daca eroii lui Peckinpah sunt mai cruzi, amorali si sordizi decât cowboy-ii de altadata, nu trebuie uitat ca întreaga sa filmografie e infuzata de o imensa nostalgie dupa codurile si regulile mai simple, clare si macho ale unui Vest Salbatic ce nu a existat, de altfel, decât în visele panoramice ale cinematografului. Faimosul "man with no name" încarnat de Clint Eastwood în trilogia dolarica a lui Leone este si el amoral, interesat doar de bani si ghidat de un cod al onoarei absolut personal.
Dupa aproape trei decenii de disparitie din centrul atentiei, exceptând tot mai interesantele realizari semnate de Eastwood ca regizor (de la "High Planes Drifter" la "Unforgiven"), ultimii ani ne-au adus o serie de filme încadrabile, fie si partial ori formal, în categoria western-urilor. Nu cred ca se poate, însa vorbi de un reviriment autentic, mai ales ca momentele remarcabile sunt doar superficial subsumabile genului. Astfel "The Proposition" (John Hillcoat) este fundamental o meditatie sumbra pe tema salbaticiei inerente si ineluctabile a omului, splendidul "The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford" (Andrew Dominik) e o alta meditatie elegiaca centrata pe cultul celebritatii si mecanica insidioasa prin care acesta infiltreaza si altereaza realitatea, "No Country for Old Men" e un epic crunt de frontiera care vorbeste iar despre violenta, iar "There Will Be Blood" e o saga formativa plasata în peisajul si, oarecum, epoca traditional asociate genului. Si nici nu s-ar putea altfel, western-ul a fost demult de-construit, de-mitizat, re-contextualizat pâna la epuizare...
Top 5
Nu o sa fac un top pentru ca, dincolo de evidenta lor functionalitate "organizatorica" îmi repugna clasamentele. Pe deasupra, se întâmpla ca filmele mele favorite sa fie doua western-uri – incidental, dintre cele mai bune, îmi sopteste pretentia de obiectivitate –; plus ca sensibilitatea personala joaca un rol netrivial în selectie, de unde inevitabila recunoastere a faptului ca, în raspar fata de marele Bazin si preferinta sa pentru genul pur, necontaminat, rezonez mult mai puternic la bastardizarile, deconstructiile si elegiile ce au marcat zenitul saptezecist al genului decât la clasicele epice formative. Drept care ma multumesc cu o lista de repere. Cronologica.
„Stagecoach“ (John Ford, 1939)
„High Noon“ (Fred Zinnermann, 1952)
„Rio Bravo“ (Howard Hawks, 1959)
„Once Upon a Time in the West“ (Sergio Leone, 1968)
„Pat Garrett & Billy the Kid“ (Sam Peckinpah, 1973)
Western
ANGELO MITCHIEVICI
Se pare ca si westernul este un gen cu un mare grad de libertate, nimic mai firesc ca fiecare generatie de cineasti sa aduca un plus de culoare si o noua sensibilitate. Asa cum o demonstreaza si „The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford“, o legenda poate trece printr-o multime de ecranizari. Westernul nu s-a întors pe piata preferintelor pentru ca el era deja acolo, genul are nisa lui, adica traditia lui, însa productiile din acest an releva o deplasare importanta de accent a westernului de la povestea clasica a pistolarului catre o mai larga cuprindere a altor teme si în primul rând a achizitionarii unui alt profil psihologic. De la inserturile metanarative de reflex borgesian din poeticul „The Assassination...“ la existentialismul absurdist cu întrebarile grave privitoare la imrpevizibilul evenimentelor unei lumi care si-a pierdut busola din explozia de violenta „No Country for Old Men“, la comportismul si psihologia abisala din „There Will be Blood“ avem o partitura foarte variata de registre care introduc westernul în galeria filmelor de mare arta. Este un moment privilegiat, însa nimic nu garanteaza ca la anul nu va fi altceva.
Putina istorie
„Monumentale“ sunt filmele lui Sergio Leone care a inaugurat noua formula, western spaghetti, cu „Dollars Trilogy“ („Man With No Name“): „A Fistfull of Dollars“ (1964), „For a Few Dollars More“ (1965) si „The Good, the Bad and the Ugly“ (1966) cu inconfundabilul sound al lui Ennio Morricone. „Once Upon a Time in the West“ a completat galeria lui Leone cu înca o capodopera. Succesul formulei lui Leone împinsa pâna la manierism a creat si reversul ei, precum „Cipolla Colt“ (1976) al lui Enzo G. Castelarri cu Franco Nero în rolul unui mâncator de ceapa, Onion, si care în locul pistolului scoate ceapa pe care adesea o stoarce în nasul adversarului, parodie a westernurilor spaghetti ale lui Sergio Leone, dar si Texas, addio (1966) al lui Ferdinando Baldi, tot cu Franco Nero, film care se ia în serios pe aceeasi partitura. De mentionat este seria „Winnetou“, trei parti (63, 64, 65) a regizorului german Harald Reinl, împreuna cu „Der Schatz im Silbersee“ (1962), ecranizari ale romanelor Karl May, unde indienii cu faciesuri ariene, bronzati la lampa si alifiati corespunzator apareau în toata splendoarea salbatica vorbind o germana impecabila. Succesul genului s-a reflectat si în productiile românesti, dintr-o serie foarte populara la vremea ei cu filmele „Profetul, aurul si ardelenii“ (1978), „Pruncul, petrolul si ardelenii“ (1981) în regia lui Dan Pita si „Artista, dolarii si ardelenii“ (1979) al lui Mircea Veroiu un fel de westernuri brânzetti. În filmele românesti, americanul ratacit temporar în cadru era înlocuit de ciobanul neaos, baciul mioritic de la Poplaca – Ilarion Cioban este remarcabil în acest rol – mai bun si mai eficient decât vacarul nativ. Filmele aveau si un continut parodic, livrând pasunismele si rusticismele noastre contra vacariilor lor. În fond, fiecare cu cowboyii lui.
Eroii
Cei din anii '40, gen John Wayne, Randolph Scott se pun în slujba binelui, au un scop nobil, ei sunt civilizatorii vestului salbatic care se îmblânzeste sub blânda apasare pe tragaci a celui bun care face curatenie lichidându-i pe cel rau si pe cel urât. Eroul de western spaghetti din anii '60 este deopotriva cel bun si cel rau – urât nu poti spune decât în sensul ca multi îl urasc. În plus, el a devenit laconic. De neuitat Clint Eastwood care a impus acest tip de erou si caruia îi scoti cu clestele vorba din gura, te priveste pe sub borurile palariei si trage fara avertisment, când are chef si fara întâlniri pe ulita mare a orasului. În „Unforgiven“ (1992) al lui William Munny sesizam poate cel mai bine deconstructia genului western spaghetti. Chiar daca retorica formulei este conservata în film, distanta se face simtita. Nici „the Bad“ nu este chiar „Bad“, nici „the Good“ nu este chiar „Good“, personajele dobândesc profunzime psihologica, „rolurile“ nu sunt asumate pâna la capat, ele traiesc din mitologie si se întorc acolo pentru a se informa. Anii 2000 înregistreaza aparitia unor filme precum westernul kung-fu al lui Tom Dey, „Shaolin Cowboy“ (2000) cu Jackie Chan si Owen Wilson care arata cât de adaptabil si mobil este genul, unde „the Bad“, „the Good“ si „the Ugly“ devin personaje carnavalesti, Westernul spaghetti devine pop-corn-spaghetti cu chinese food la pachet.
Revine westernul?
Intertextualitatea joaca rolul pe care la jucat „multiculturalitatea“ în anii '60 sau mai precis „nationalizarea“ genului când westernul a depasit granitele spatiului cultural care l-a impus pentru a deveni la nevoie si eastern. Mai degraba, vad o orientare a westernului, cel putin pentru o perioada de timp, ca rescriere în cheie specifica a unei problematici mult mai complexe, inserate acum în spatiul sau de joc, fie prin strategiile postmoderne ale citirii parodic-critice a miturilor sale, fie prin psihologizarea conflictelor pentru a desprinde un personaj multiplu fatetat, legat prin fire invizibile de prezent. Westernul a fost un gen popular si nu poate fi desprins complet de ceea ce l-a consacrat, de trecutul sau violent, de un anumit sentiment al spatiului si de un anumit tipar eroic. Exista însa multe moduri de a spune o poveste.
Top 5 westernuri, all times:
„Stagecoach“ (1939), John Ford
„The Man Who Shot Liberty Valance“ (1962), John Ford
„The Good, The Bad and The Ugly“ ( 1966 ), Sergio Leone
„Unforgiven“ (1992), William Munny
„The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford“ (2007), Andrew Dominik