0,24 grame
articol aparut in Cultura, nr. 113 din 0000-00-00» cultura »
Autor: ANDREI TERIAN
Doua lucruri mi se par definitorii pentru activitatea cenaclului bucurestean „Litere“, desfasurat în a doua jumatate a deceniului trecut sub patronajul lui Mircea Cartarescu. Mai întâi, e vorba de relatia ambigua dintre maestru si discipoli. Într-un articol publicat cu ceva vreme în urma, vorbeam despre cartarescianismul (uneori cu accente epigonice) profesat de majoritatea membrilor gruparii. Nu ma simt obligat sa-mi revizuiesc acum afirmatia, însa cred ca o precizare ar fi binevenita: cartarescianismul cu pricina e mai degraba unul bovaric decât efectiv. Nota dominanta a „literatilor“ este - Cartarescu dixit - minimalismul; însa scrierile mentorului nu manifesta decât accidental o asemenea proprietate. Ea se regaseste, în schimb, în aproape toate textele cu caracter teoretic pe care Cartarescu le-a publicat în anii '90, de la „Poezia. O previziune“ (1990) pâna la „Postmodernismul românesc“ (1999). Prin urmare, „Literele“ reprezinta nu atât o concretizare a formulei, cât a programului cartarescian (una, ce-i drept, dusa pâna în pragul mimetismului, si uneori dincolo de el).
Cealalta observatie se refera la evolutia membrilor gruparii. Cei mai importanti scriitori produsi în cenaclu sunt de departe Marius Ianus (în poezie) si Razvan Radulescu (în proza). Adica tocmai autorii care s-au distantat cât mai repede si cât mai elocvent de poetica gruparii. Fapt firesc, veti zice, de vreme ce literatura adevarata presupune prin chiar natura ei fuga de conventii, ecartul, unicitatea s.a.m.d. Desi n-as zice ca lucrurile stau neaparat asa. Dimpotriva, procesul de afirmare a grupurilor si cenaclurilor literare a urmat, cel putin în literatura noastra, o cale inversa. Din „Junimea“, „Sburatorul“ si chiar din Cenaclul de Luni s-au impus nu atât disidentii, cât autorii din nucleul dur, adica aceia care au reusit nu sa se distanteze de poetica gruparii, ci sa-si impuna propria opera pe post de poetica a gruparii.
Despartirea de textualism
Oricum, fapt este ca, în cazul lui Razvan Radulescu, ruptura cu minimalismul e pe cât de precoce, pe atât de radicala. Spre deosebire de colegii sai de cenaclu - T. O. Bobe, Cezar-Paul Badescu, Cecilia Stefanescu, Anamaria Sandu etc. -, Razvan Radulescu scrie o proza „cu probleme“ (politice, dar mai ales metafizice) si iese astfel de la bun început din „tabloul de familie“. E drept, cartile sale conserva si câteva reminiscente ale atmosferei de grup. Prima dintre acestea este obsesia copilariei, care, înainte de a deveni nucleul epic coagulator în „Teodosie cel Mic“ (2006), este prefigurata înca din volumul de debut, „Viata si faptele lui Ilie Cazane“ (1997), unde patru din cele 10 capitole ale romanului focalizeaza tocmai anii de frageda ucenicie ai lui Cazane Jr. Aceste pagini „mendebile“, ca si anumite trucuri specifice (precum ochiul „divin“ al personajului, care, la fel ca în „Levantul“, din afara se desteapta pentru a se contempla în ipostazul de scoler sârguincios), pot fi contabilizate ca o posibila influenta cartaresciana.
Alt element al poeticii de grup ar putea fi preocuparea pentru dimensiunea autoreflexiva a scriiturii. Regasim, în „Viata si faptele lui Ilie Cazane“, numeroase tertipuri narative dragi postmodernilor, de la montaj si intertextualitate pâna la metalepsa si punere în abis. De altfel, cartea e, tehnic vorbind, aproape ireprosabila. N-am reusit sa-i gasesc, din acest punct de vedere, decât doua cusururi: unul factual, privitor la cariera colonelului Chirita (caruia, la p. 80, adica în timpul revolutiei maghiare din '56, Preda i se adreseaza cu „tovarase capitan“, desi la p. 69 ni se spusese ca respectivul era maior înca din 1952); cealalta scapare consta în neinspiratul monolog interior al lui Cazane Sr., pe care autorul îl intercaleaza la p. 123 („În celula lui, Cazane se gândea daca are s-o mai revada vreodata pe Georgeta. Se gândea cu egala strângere de inima si la socrii lui, si la Liveni. Am încurcat o familie de oameni cinstiti.“ etc.), desi personajul trezeste interesul cititorului tocmai prin psihologia lui opac-enigmatica.
Dincolo de aceste mici inadvertente, multe din episoadele romanului îl anunta deja pe viitorul scenarist (de pilda, conversatia pe care o poarta, la o ceasca de cafea, madam Sticlaru si colonelul Chirita si pe care povestitorul o relateaza din trei unghiuri diferite). Dar, desi covorul mai e dat din când în când pe fata, acest lucru e facut fara ostentatie. De altfel, proza lui Razvan Radulescu se distinge îndeosebi prin subtilitatea cu care autorul îsi camufleaza procedeele. Astfel se explica, bunaoara, de ce descrierile din „Viata si faptele lui Ilie Cazane“ (precum aceea a celor trei paturi, din capitolul „MTV“) nu plictisesc niciodata si trezesc acelasi suspans pe care îl genereaza rostogolirea epica a evenimentelor. În fond, oricât de sofisticate ar fi tehnicile pe care le arunca în joc prozatorul, efectele lor ramân mai curând dramatice decât autoreferentiale. De aceea, nu e deloc exagerat sa vedem în debutul lui Razvan Radulescu un semn al despartirii de textualism, care se va generaliza în proza noastra din anii urmatori.
Materialismul dialectic fata cu „gogoneaua“
Însa decisiva ramâne, spuneam, deplasarea dinspre minimalism spre maximalism. O prima directie în care se realizeaza fenomenul amintit este componenta politica a romanului, care se foloseste de un pretext aproape kunderian. Un tânar însuratel (Cazane Sr.) este saltat în toiul noptii de Securitate, de vreme ce reusise sa produca un soi de rosii care probabil l-ar fi facut invidios pâna si pe inegalabilul Miciurin. Cum agentura îl banuieste ca performanta n-ar fi fost posibila fara niscaiva „prafuri“ ascunse, urmeaza sirul ritualic de santaje, batai si amenintari. Numai ca ontologia colonelului Chirita, care da tonul torturilor, este serios pusa la îndoiala în momentul în care Cazane Sr. izbuteste sa cultive, în conditii de izolare absoluta, o „gogonea“ cu diametrul de 50 de cm. În consecinta, Cazane este eliberat, spre a fi apoi lichidat la ordinul superiorilor lui Chirita. Însa misia „gogonelei“ - care se lafaie voluptuos pe coperta romanului - nu se opreste aici: refuzând sa se atinga de infama leguma, colonelul o trimite la crematoriu, motiv pentru a fi turnat si destituit, câtiva ani mai târziu, ca „tainuitor de probe“.
Prin urmare, avem de-a face cu un scenariu care comprima perfect teroarea & absurditatea regimului. Mai ales ca mecanismul „interogatoriului“ devine cu atât mai pregnant cu cât naratorul îl priveste cu un ochi rece, lipsit de orice urma de indignare sau compasiune. Si totusi, interesant este faptul ca Vasile Chirita, cel mai proeminent personaj al romanului, retine atentia nu atât ca rotita a sistemului, cât ca un caz sui generis. Otel calit în vremea stalinismului, poreclit pentru duritatea sa „doua autobuze“ (autobuzul fiind unitatea de masura a detinutilor), Chirita nutreste veleitati metafizice si încearca sa-si explice problema Spiritului în termenii materialismului dialectic: „Ca te întrebi: ce e sufletul? Si stiinta o sa-ti raspunda: uite asa si asa. Oricum, asta e sigur, sufletul, daca exista, sufletul e materie. Citeam când? zilele trecute o informare, zice ca un cercetator a pus pe unul care murea pe cântar, da' pe cântar exact, nu de-asta obisnuit, si a vazut când ala a murit ca acul s-a miscat. Adica era o diferenta de 0,24, tin eu minte, între înainte sa moara si dupa ce si-a dat sufletul. Atâta are sufletul, 0,24 grame, putin, dar exista, adica e materie, se poate masura.“ (p. 72) Însa toate speculatiile colonelului sunt date peste cap de „gogoneaua“ lui Ilie. Chinuit de nevinovatia acestuia, tusat la proaspatul sau sentiment patern si, nu în ultimul rând, convins ca „talentul“ familiei Cazane nu trebuie irosit în van, Chirita se va angaja sa aiba grija de copilul defunctului. Dar, mai ales, va cauta sa afle daca spiritul e ceva mai mult decât 0,24 grame de materie. Si o va face conjurând, într-o scena antologica, spiritul lui… Marx.
Hagiografii contemporane
„Umanizarea“ colonelului nu e însa decât un aspect al modului în care nivelul politic al romanului este sabotat de substratul sau mistico-religios. Din acest punct de vedere, „Viata si faptele lui Ilie Cazane“ se afla la antipodul lui „Teodosie cel Mic“, unde, din contra, schema basmului era fracturata de aluzii socio-politice. Cert este însa ca ambele romane vadesc aceeasi predilectie a prozatorului pentru miracol si metafizica. Si nu numai ele: cele doua povestiri publicate de Razvan Radulescu la mijlocul deceniului trecut („Închipuita existenta a lui Raoul D. Rizoiu“ si „Viata lui Iosif Baliga“) trimit, ca si romanul de fata, tot la modelul „vietilor sfintilor“, alcatuind astfel o galerie de hagiografii contemporane. Apoi, în „Viata si faptele lui Ilie Cazane“ exista si alte elemente de factura asemanatoare. De pilda, episodul în care soacra iscodeste puterile miraculoase ale ginerelui pare desprins din „Povestea porcului“. Sau, tot astfel, desenul pe care îl traseaza Cazane cel mic în capitolul final e un fel de mandala a satului, asemanatoare Ploconului pe care îl coace Tusa în „Cine adoarme ultimul“ de Bogdan Popescu. În fine, chiar si ideea identitatii de substanta a celor doi Cazane (autorul nu ne spune niciodata la ce „viata si fapte“ se refera titlul cartii sale: ale tatalui sau ale fiului?) trebuie citita tot în aceasta grila a exemplaritatii destinului.
Dar mai importanta decât aceste tipare mitice este însasi logica romanului. De altfel, în controversa acerba dintre Chirita si madam Sticlaru (pe care colonelul o rezuma astfel: „Dumneata crezi ca viata ti-o face Dumnezeu, eu cred ca omul si-o face singur si n-am nevoie de nici un ajutor. Mata ai conceptii mistic-mic-burgheze.“ - p. 210), dreptatea pare a fi de partea ultimei. Poate nu chiar The Big Boss în persoana, dar în orice caz o fatalitate misterioasa guverneaza destinele personajelor. Caci cum altfel se explica faptul ca Ilie Cazane Jr. reuseste sa ajunga pe nestiute în locuinta pe care voia sa i-o închirieze Chirita si, în cele din urma, chiar în patul fiicei colonelului (care, între timp, renuntase la proiectele sale caritabile)? Din acest punct de vedere, meritul lui Razvan Radulescu este de a încadra întâmplarile în granitele verosimilului, evitând astfel tezismul: indicatorul romanului sare adesea catre polul miraculos, dar nu întepeneste niciodata acolo.
Ma tem ca, daca va fi ireversibila, dezertarea lui Razvan Radulescu catre scenariul de film constituie o pierdere greu de compensat pentru proza româneasca actuala.