Panorama desertaciunilor sau artifex + vates = eclectism
articol aparut in Cultura, nr. 113 din 0000-00-00» cultura »
Autor: RITA CHIRIAN
Sub masca dezarmanta a noviciatului, Gabriel H. Decuble polemizeaza: cu poezia, cu umanitatea, cu istoria, cu sine însusi. Atitudinea sa înseamna atât frazeologie impetuoasa, cât si postmodernism tandru si acut, iar „Eclectica“, cel de-al doilea volum de poeme ale ieseanului, transgresând aparent nostalgia puritatii formale si livrescul hiperabundent din „Epistole... si alte poeme“ (2001), este o dare de seama nonconformista asupra degradarii sociale si a alienarii transindividuale. Aflându-se în siajul manierist, en vogue, al cluboptistilor, Gabriel H. Decuble camufleaza retorica patetica sub succesive valuri de (auto)ironie intertextuala, disimuleaza, paralizeaza voluntar sintaxa înainte de a-si epuiza resursele semantice.
Daca „Epistolele“ se miscau în aerul dens al acribiei elitiste, carturaresti, „cuminti“, „Eclectica“ îsi relaxeaza formula poetica, fara a proba exclusiv „hibridizarea“ sugerata în titlu. Mai mult, volumul nu este deloc atât de inconsecvent în ideatie sau în structurile lirice pe cât s-ar sconta: poemele sunt aranjate dupa acelasi ton oracular si criptic, chiar, pe alocuri, platind (un deloc elegant) tribut nonsensului – pentru ca, daca „Epistolelor“ li s-ar fi putut imputa tocmai impotenta unei emancipari esentiale din livrescul abisal, desi manipulat cu maiestrie, „Eclectica“ este substantial marcata de un gest delimitator, subtil paricid, de regurgitare à rebours a traditiei literare si stigmatizarea acesteia cu însemnele nevolniciei. Nu se poate supravietui, pare a zice Decuble, nici în literatura, nici dincolo de ea, iar de aici deriva revolta si schisma.
În cele trei unitati ale volumului, „Pasari, nepasari“, „Poetologie apofatica“ si „Româneasca“, plus cele doua texte de uvertura, „Goiul ales“ si „O aratare. Apocalipsa dupa 2000“, Decuble urmeaza o serie de traiecte lirice care converg dinspre dramatismul irizat de spasme violente si anevoie temperate spre ilaritatea salvator-potentatoare a finalului... (cât de) „românesc“: „– Noi frecat-am cu-asa spor,/ de-au statut oile-n cor/ behaind:/ e x c e l s i o r !“. Fatal, sensul valoric al poemelor este descendent, fiindca, daca „Goiul ales“ si „O aratare. Apocalipsa dupa 2000“ sunt oricând antologabile, exista la tot pasul texte (sau numai segmente de text) neglijabile. De pilda, fragmentele din „Româneasca“, daca e sa facem abstractie de petulanta metrica, filtrata prin pattern-uri folclorice sau ritm arghezian, cad adeseori în trivial ori numai în indistinctie: „Spune, bade, nu ne fierbe!/ Stam aici ca flori în jerbe/ si ne usca vorba-ti lunga:/ tavalit-ai fata-n lunca? [...] Bade, parca nu mai esti acela,/ Ce-l stiam demult. Sto dela?/ Tie-ti paru nazdravana,/ parc-ar fi cântat din strana:/ kentime si oligoni,/ apostroafe si isoni,/ vu ga di ke zo ni pa –/ fata doar se fâsticea.“ („româneasca 2“). Fara îndoiala, sensul nu scapa – „fata“ este o proiectie alegorica a imprevizibilei identitati autohtone –, doar alambicul în care sunt amestecate aromele este ostentativ stilizat.
Trauma si complexul apartenentei la o generatie compromisa - generatie de subductie a istoriei – sunt reperele primei bolgii pe care o traverseaza „gabita“, o figura dezindividualizata, asemenea atâtor altora; parcursul dedalic si agonic al recuperarii identitare, nesfârsite, presupune fie diseminarea în amorf („mda oricum totu-i un pseudonim/ stranepotii nostri purta-vor pesemne doar numere/ corecte mecanice eufonice numere/ unu trei sapte blond zero opt unu albastri“ – „Goiul ales“), fie asumarea vehementa a destinului nefast si adoptarea lui orgolioasa. Din toposurile marginalizarii sau din cercurile concentrice ale alteritatii traite, Decuble nu indica decât zonele cu adevarat inflama(n)te: marca estica („un neamt de la oficiul de marsalizare ma-ntreaba/ ia-mi spune nu ti-e rusine ca te-ai nascut în/ românia nu crezi ca-i urât sa te dai la fund/ cum face poporul tau boicotând istoria sa te/ faci ca ploua când e clar ca te-ai nascut între/ fecalele vinei si urina rusinii ca sa-l citez îsi/ drege glasul ridica ochii-n tavan mimând/ savantlâcul pe titero“ – „Goiul ales“) sau blamul dat de identitatea tristratificata („fiinta ce esti de ce nu-ti schimbi numele/ îmi zice un editor cumsecade/ cu al tau n-ai nici-o sansa într-o tara cu imaculate genomuri eminovici/ si-a dat seama la timp n-a pregetat n-a zis nu“ – idem). Este si orgoliu, si furie, dar si distantare livresca în aceste prime texte ale lui Decuble; ele contin superficii de ludic, dar, mai cu seama, dincolo de vocea dezinvolta, se simte o vibratie autentica si o nevoie impetuoasa de accent nevolatil, puternic: tocmai fiindca „generatia mea n-a mâncat holocaust pe pâine“, ea vrea „sa scrie frumos/ vrea poezie si proza cum vrea alcool si tutun/ bulbuleatar has cocaina sau opiu/ vrea voluptati estetizante trairi autentice“. La sfârsitul istoriei si dincolo de ea, exclusa vacarmului „seculilor“, dar si purtând pecetea lor infamanta, generatia decubliana este avortata si se lasa avortata, nu înainte însa de a genera dureri atroce. Poate singura posibilitate de a fi luata în seama. Intrasigenta si impenetrabila, este conturata în tuse ferme („n-a învatat la scoala de partid/ nu si-a bagat degetul în cur ca sa vada dincotro/ bate vântul“), desi, în ultima instanta, tânjeste ea însasi dupa un dolce far niente atemporal, în care gestul imperativ îsi pierde consistenta („mi-e dor sa bla bla// chiar ieri am bla bla încontinuu/ dar în ziua de azi orice spui ti/ se-ntoarce-mpotriva nu fi naiv nu/ devine alb alb te trezesti vrând-nevrând ca/ esti iov jegul si boala necazul îti/ musca din carne si totusi nu dai înapoi“). E vointa de reîntemeiere si de ablutiune sau abdicare suprema în fata unui nihilism vorace, fiindca „va veni antihristul si nu se va întâmpla nimic“ („O aratare. Apocalipsa dupa 2000“).
Daca aceste doua texte plasate în debutul volumului, alaturi de ciclul „Pasari, nepasari“ (care pacatuieste si el prin poeme precum „Aici cred ca am gresit“, o neconvingatoare elucubratie accidentala si circumstantiala), au substanta cât sa sustina întreg volumul, „Poetologie apofatica“ este un maraton versificat de-a lungul si de-a latul istoriei si teoriei literaturii, cu care se ia la trânta si careia numai tacerea i se opune; interpelari succesive ale viilor si ale mortilor, instalarea confortabila si, prin aceasta, indezirabila în rândul „clasatilor“, textele din „Poetologie“ nu au suficienta forta de sugestie, fiind mai mult exercitii de liricizare a unor spatii aride ori autodefinitii facile. Singurul text în care cititorul implicit, invocat în „Dialogul surzilor“, se misca nestingherit este „Si nu-ti mai dau drumul“, poem care transmite neîncrederea mereu crescânda în literatura: „amice din strada sapientii unsce bis/ te întreb pentru ultima oara daca// domnul e-acasa// dupa care ma duc si eu într-ale mele/ caci s-a facut târziu în poezia aceasta/ si în genere în toata poezia lumii/ iar lumea vrea rime vrea virtuozitate prozodica/ de genul tup tup tup tururup tup tup/ ma duc sa i-o dau“. Histrionicul Gabriel H. Decuble este deconspirat: e condamnat sa livreze, pentru totdeauna, paliative ale nevoii estetice, este un ouroboros al traditiei literare covârsitoare, mereu în frunte si mereu în urma ei, un postmodern prin excelenta.
„Eclectica“, în ansamblul lui, este un volum care are îndeajuns de multe minusuri cât sa poata fi transformat în rateu: de la invocatii patetice pâna la dizolvarea discursiva a tensiunii sau de la ancorarea excesiva în realul politic ori monden, în pofida volutelor livresti (desi sensurile nu sunt obnubilate, ele cad într-un plan secund, amputate de concret/ imediat). Scrise pe parcursul a patru ani, textele, paradoxal, par nu fi fost lasate sa se închege. Cu toate astea si fericit, prima jumatate a volumului este solida si defineste o voce poetica semnificativa.