Harry Potter si pustiul albinos. Cu constiinta si tarnacop
articol aparut in Cultura, nr. 113 din 0000-00-00» cultura » BOOK-iseala
Autor: CATALIN STURZA
Iar fantasy-uri? Iarasi! Dark & gloomy, încordate si tenebroase, numai bune pentru adolescentii scapati de scoala si de profesori. Sau pentru adultii scapati de birou si de sefi. Scapati pentru câteva ore, pentru ca, draga Scarlett, after all... tomorrow is another day. Pentru Harry Potter, cu bagheta ridicata si cu ochelarii pe nas, zilele fericite s-ar putea sa nu fie chiar departe. Pentru Will Burrows, cu târnacopul în mâna si cu chipul albinos ascuns de cozoroc, necazurile si busiturile sunt abia la început.
De ce atâtea fantasy-uri
Pentru ca sunt un gen proaspat si o afacere profitabila. Genul îl datoram lui Tolkien, lui Conan Barbarul si revistei „Weird Tales“ (în ordine cronologica inversa), iar pentru afacere trebuie sa le multumim, în mare parte, lui J.K. Rowling si tânarului ei vrajitor ochelarist. Fiecare noua serie cu pretentii de bestseller-blockbuster ba e noul „Harry Potter“ care îl va face de râs pe cel vechi, ba e noul „Lord of the Rings“ care îl va trimite la colt pe Tolkien.
Sansele de a vedea în curând un autor de high fantasy cu suflul lui Tolkien sunt putine, iar J.K. Rowling domina, si ea, fara rivali seriosi peisajul low fantasy. Strategie de P.R neinspirata si comparatii fortate, pentru a zadarî fanii. Autorii scriu contra-cronometru, tirajele de milioane de exemplare asteapta unda verde la portile editurilor. Nimeni nu mai are timp sa se aseze si sa inventeze cântece si mitologii, precum Tolkien. Sau sa creasca o poveste si s-o scoata din cuptor rumena si rotunda, precum Rowling.
De ce citim, totusi, pe banda rulanta cartile pe care industria ni le livreaza pe banda rulanta? Daca credeti în acel cliseu cu fictiunea care înlocuieste viata, care e mai interesanta si mai spectaculoasa decât viata, iata o explicatie. Dar si telenovelele înlocuiesc în acest fel viata. Fantasy-ul e un gen zglobiu, în interiorul caruia e redescoperita povestea. E un gen si un val vorace, precoce si rapace, pe a carui creasta calareste – din nou – literatura ca divertisment.
Harry Potter si talismanele mortii, Editura Egmont, 2007
Da, e o carte care a iesit pe piata la sfârsitului anului trecut, da, a disparut elementul de noutate, da, probabil ca deja stie toata lumea ce pateste Potter. Cronica literara nu e însa reclama, nu e promovare a cartii, ci reflectie (sau cel putin îndemn la reflectie) asupra ei. Iar rolul unei cronici nu e, oricum, sa povesteasca cartea, acelea se numesc spoiler-e si sunt treaba criticilor neprofesionisti, sa nu zic mai rau.
Iata reflectiile mele. Fan al lui Tolkien fiind, am privit multa vreme seria „Harry Potter“ cu retinere, ca sa nu spun cu ostilitate. Baietelul încrezut si fara talent, pe care-l scoteau mereu din belele altii, mi se parea antipatic, decorul usor metamorfozat al lumii contemporane, cu ziare vorbitoare si campionate de vâj-hat si minister magic, mi se parea ieftin si kitschos, bolboroselile pseudo-latinesti numite vraji ma scoteau din sarite. Ce mai, pe Rowling n-o vedeam în stare sa inventeze o lume convingatoare, imaginatia ei mi se parea nevoiasa, stradaniile ei ridicole, aventuri nesarate pentru pusti naivi.
Seria Potter m-a prins de la „Ordinul Phoenix“ încolo. Lucrurile au devenit mai încurcate, atmosfera mai sumbra, luptele mai dure, ocaziile bunilor de a-si arata muschii magici si de a juca în picioare raii s-au rarit. Harry Potter mi-a aparut într-o alta lumina, lupta se dadea în primul rând în el, fragilitatea sa a capatat un sens. Un erou slab în aparenta, sensibil si complicat, înzestrat cu o constiinta.
Puteti sa va identificati cu Conan Barbarul? Nu, puteti sa va puneti cel mult afise cu Conan pe pereti si sa va apucati de culturism. Însa e mult mai usor sa te identifici cu Potter, sa-l întelegi pe Potter.
Ok, daca ia bataie non-stop sa ramâi în pielea lui se poate sa devina agasant. Însa daca aceste înfrângeri ascund, în mod subtil, niste mici victorii, cu putin ajutor de la hazard si de la acele elemente ale intrigii pe care un scriitor stie sa le tina ascunse cu maiestrie pâna la sfârsit, roata bumbacelilor poate avea un parcurs interesant.
Iata calificative pe care nu le-as fi asociat cu Rowling: subtil, maiastru, interesant. Da, la final, dupa „Talismanele mortii“, Rowling câstiga. Stie sa adune toate firele epice, stie si poate sa le mascheze, sa le împleteasca, sa le taie, tine în mâna povestea si scoate din palarie un roman uimitor. A aratat ca se pricepe si la personaje, si la suspans, si la aventuri, si la psihologii.
Mamica Rowling cea presata de termene-limita, de Warner Bros, de milioanele de exemplare vândute si de fani. S-a depasit pe sine, a confirmat toate asteptarile si a plusat. Encore, maestro, publicul e în extaz! As spune chiar ca se pricepe la fantasy, daca nu ar fi acele enervante campionate de vâj-hat si acele nefericite vraji pseudo-latinesti.
Roderick Gordon & Brian Williams, Tunele, Editura Corint Junior, 2008
Vremea eroilor imbatabili si musculosi a trecut. Mai doriti dovezi? Will Burrows e un alt pusti fragil, dotat cu o constiinta sensibila. Detine ceva talent de arheolog si un târnacop si îsi foloseste înzestrarile pentru explorari pasnice. Nu e prea vorbaret, evita compania oamenilor si sapa gauri în pamânt.
Pus în situatii de comunicare cu specimene rauvoitoare, cu doua sau mai multe picioare, pustiul trece rareori la târnacop si la pumni. Fuga e mai sanatoasa, iar ocolurile largi, la distanta sigura de grupurile inamice, se numesc strategie de supravietuire si camuflaj. Întâlnirile cu specimenele razboinice sunt rezultatul direct al explorarilor pasnice ale lui Will si e greu de crezut ca pasiunea pentru arheologie poate conduce la un thriller/horror cu iz orwellian. Cam atât despre faptele tânarului Burrows, nu va stric placerea lecturii.
Ati înteles bine: fantasy-urile juvenile sunt, mai nou, distopii. „Tunele“ este calea catre o lume subterana, fanatica, religioasa, pazita de o politie politica pusa pe fapte mari. Styx sunt sadici, tortionari, ucigasi, provoaca-i si ai disparut! Apara o lume a umbrelor, depigmentata si cu miros de mucegai.
Tenebre plus tortionari sadici plus lighioaie din umbra egal scene horror de calitate; pusti bagacios plus tortionari hotarâti egal suspans si aventuri. Se adauga un stil alert, ceva meditatii despre opresiune si libertate, descrieri plastice – de peisaje sau de torturi –, se amesteca în constiinta sensibila a personajului de 14 ani si se da pe nerasuflate pe gât.
Bineînteles, 500 de pagini nu sunt suficiente pentru a duce la bun sfârsit o astfel de poveste. În 2008 este anuntat al doilea volum al seriei, „Deeper“, si tot asa.
Am spus ca J.K. Rowling pazeste singura movila low fantasy-ului si ca n-are rivali de temut. În privinta succesului la Hollywood si a numarului de exemplare vândute nu are rivali, ceea ce nu înseamna ca în jurul movilei nu dau târcoale alti scriitori buni. Fara a fi Rowling-i si Tolkien-i, cei care cer un loc pe delusor au argumentele lor. Sunt inventivi, împing tot mai departe granitele genului si au pe mâneca o multime de trucuri noi.