Critica de Nobel
articol aparut in Cultura, nr. 113 din 0000-00-00» cultura »
Autor: ALEX GOLDIS
Nu stiu cum se întâmpla, dar unul dintre criticii nostri cei mai interesati de problema revizuirilor este un conservator. Desi, si aici încap destule discutii… Caci Ion Simut nu este un conservator propriu-zis, ci unul din stirpea lui Harold Bloom, tip care readuce discutia asupra canonului în prim-plan doar pentru a sfida tendinte actuale ale literaturii. La fel ca maestrul de peste Ocean, la care se si raporteaza deschis de altfel, Ion Simut e un paseist polemic, un critic care reviziteaza valorile trecutului având constiinta vie ca polemizeaza cu prezentul - si discreta placere de a o face. De fapt, la fel ca toti criticii optzecisti, Simut s-a format într-o atmosfera (macar culturala) relativizatoare, postmoderna si corecta politic, doar ca, poate tot dintr-o tendinta de individualizare, a simtit nevoia sa si le refuleze, optând pentru valorile „tari“ ale trecutului. La urma urmei, contributia esentiala a lui Simut la imaginea optzecismului românesc e legata de o relectura prin filtrul lui Caragiale – exemplu clasic de insolitare prin apelul la valori traditionale. Desi ipoteza parea hazardata, mai poate spune cineva azi ca ea nu a fost confirmata în timp de scrierile optzecistilor? La urma urmei, un caragialian sui generis s-a dovedit a fi chiar prozatorul cu ascensiunea cea mai spectaculoasa din ultimii ani, ex-optzecistul Petru Cimpoesu.
Istoria actualitatii
Recentul volum, „Simptomele actualitatii literare“ (datat 2007, dar aparut abia anul acesta), nu face decât sa confirme, în siajul celorlalte carti de dupa '90, faptul ca Simut este, probabil, omul care priveste de la cea mai mare distanta literatura româna contemporana. Mai degraba decât un critic al actualitatii, as spune – într-o nota oarecum paradoxala – ca Simut este un istoric al actualitatii, preocupat nu atât de faptul individual si de scriituri personale, cât de tendintele majore ale literaturii române. Luând în considerare întotdeauna literatura ca „perspectiva globala“, Simut nu se prea complica cu maruntisuri, preferând pariurile pe termen lung si reabilitând, mai mult sau mai putin ironic, ceva din chiromantia criticii traditionale. În general, comentatorul „României literare“ nu vorbeste din postura criticului care triaza valorile, ci din cea a juriului care le omologheaza. Pentru ca nu poate alege decât între giganti, Simut nu va descoperi niciodata un scriitor si nu va fi un critic de campanie al nou-venitilor. „Istoricul actualitatii“ nu coboara decât arareori în câmpul pedestru al criticii de întâmpinare, optând întotdeauna între opere asezate, aproximativ egale valoric în constiinta publica. Pentru Ion Simut, un autor merita discutat doar daca a depasit cota zero a institutionalizarii.
Nu întâmplator, subiectul principal din ultimul volum al criticului e tocmai literatura ca institutie, cu tot ce presupune ea, de la canoane, pâna la premii (Nobel sau macar Premiile Uniunii), relatia scriitorului cu publicul, probleme de tiraj etc. Incitant si fantezist sociolog al literaturii, lui Simut îi place sa numere si sa contabilizeze, sa compare si sa formuleze reguli de functionare. Interesant si instructiv e capitolul care încearca sa stabileasca, matematic, portretul-robot al candidatului de Nobel actual: „Iata principalele trasaturi dupa care poate fi recunoscut: premiatul Nobel pentru literatura e, cel mai frecvent, un SCRIITOR ALB, OCCIDENTAL, STÂNGIST (sau dintr-o CULTURA MARGINALA ori DE INTERFERENTA), VÂRSTNIC (peste 65 de ani), DE MICA NOTORIETATE (un singuratic, un izolat). Aceasta spune, statistic si sociologic, istoria acordarii premiului Nobel. Harold Pinter si Doris Lessing o confirma. Practica recenta contrazice punctual portretul-robot: nu merge pe regula absoluta, ci pe mici abateri, ca în cazul Orhan Pamuk (totusi, un pariu de corectitudine politica).“ (p. 134). Nu mai putin palpitante sunt si predictiile lui Simut cu privire la „nobelabilii“ nostri din urmatorii ani, pe care însa n-am de gând sa-i dezvalui aici… Retin doar faptul ca matematica literara a lui Ion Simut trece, cu destula „usuratate“ provocatoare, în profetie. Caci, daca pe de o parte, Simut nu se poate apleca decât asupra valorilor si tendintelor consacrate (într-o lume ideala, pariez ca s-ar specializa în critica de premiu Nobel, domeniu în care, oricât de discutabile ar fi valorile, ele au drept cota zero a institutionalizarii chiar „vârful“), nu e mai putin adevarat ca orice predictie, cât de mica, privitoare la acestea are sansa sa agite spiritele.
Normalitatea Tezelor din Iulie, sau Simut vs Negrici
Astfel încât, desi pastreaza în argumentatie ritmul greoi si apasat al ardeleanului asezat la casa lui, ascutitul spirit speculativ pe teme si autori mari îl face pe Simut sa detoneze periodic câte o bomba, care ajunge rapid subiect de dezbatere în actualitatea româneasca. Daca în chestiunea reabilitarii fictiunii a avut perfecta dreptate, discutabila e obsesia pentru pierderea mizei poeziei în societatea actuala. Desi n-au reusit, evident, sa egaleze tirajele umflate (dar asta e alta discutie…) ale saptezecistilor, nici sa devina vedete TV, Dan Sociu, Claudiu Komartin, Razvan Tupa sau Elena Vladareanu o duc bine-mersi la capitolul popularitate, cu sprijinul unei edituri care si-a facut o prioritate din relansarea poeziei si a diferitelor canale media ce promoveaza tânarul scriitor. Desi nu se însala în principiu – romanul este prin excelenta genul literar al culturii de masa –, solutiile de tipul renuntarea la critica de poezie în reviste sau neacordarea temporara de premii poetilor mi se par exagerate si nejustificate. În plus, „cultura de rezistenta“ ar ceda total presiunii pietei atât de blamate de Simut însusi.
Cu asta ajungem, de fapt, la noua provocare aruncata, ce-i drept, destul de schematic, în „Simptomele actualitatii literare“. Încercând sa raspunda la marea întrebare, rostita si învârtita în fel si chip de ceva timp încoace „Ce s-a întâmplat cu literatura româna în postcomunism“, Ion Simut formuleaza o concluzie transanta: „Dictatura pietei si a divertismentului functioneaza într-un mod la fel de opresiv si de nefast ca dictatura politica. Distorsiunile literaritatii si coruptia esteticului sunt pericole la fel de mari si într-un caz (perioada comunista), si în celalalt (epoca divertismentului). De aceea, pe baza acestei comparatii, as fi tentat sa raspund ca i s-a întâmplat literaturii române postdecembriste (din 1989 pâna astazi) cam ceea ce i s-a întâmplat literaturii române imediat postbelice (din 1945 pâna prin 1965). Similitudinile sunt atât de numeroase (confuzia valorilor, atitudinea anti-estetica, predominant politica sau morala, contestarea marilor scriitori ai perioadei anterioare, dislocarea modernismului – întâi de catre proletcultism, iar mai recent de catre postmodernism –, revizuirea canonului etc.) încât nu poti sa nu accepti ca ideea se repeta, în forme derutante. (p. 11) Ceea ce afirma indirect Ion Simut e ca normalitatea literaturii românesti în care „distorsiunile“ si confuziile ideologice nu se exercitau ar fi de regasit în anii '60-'70, o perioada care – în mod ciudat – are drept cheie de bolta a culturii noastre celebrele Teze din Iulie. În mult mai prudenta sa carte, „Literatura româna sub comunism. Proza“, Eugen Negrici pornea de la premisa inversa, ca literatura româna din '45 pâna în '89 ar fi suferit o grava deformare tematica si stilistica. Literatura nu se putea dezvolta normal, sustine judicios Negrici, pentru ca mariajul clasic autor-public era înlocuit de triunghiul pervers autor-public-cenzura. Chiar când cenzura nu se exercita propriu-zis, cenzorul-virtual ca instanta psihica era partenerul nedespartit al scriitorului la masa de lucru. Într-o excelenta demonstratie de morfologie a imaginarului, criticul arata ca cele mai reusite romane ale saizecistilor sau ale saptezecistilor sunt îndatorate atât tematic, cât si stilistic, presiunilor ideologice. Chiar daca situa, la fel ca Ion Simut, în centrul canonului contemporan literatura neomodernista, Eugen Negrici ezita s-o considere un fenomen „normal“ sau echilibrat. Autorul „Literaturii române sub comunism“ accepta contradictia ca, desi malformata în fizionomia ei (fara un regim dictatorial, literatura saizecista ar fi avut cu siguranta alt aspect), aceasta a dat, totusi, opere valoroase. Daca se poate credita, nu fara discutii, o opinie ce situeaza literatura anilor '60-'70 în centrul canonului contemporan, în schimb, e de neacceptat pozitia ca aceasta perioada ar reprezenta un veritabil model cultural. Idealizând literatura anilor '60-'70 si privind totul de la o distanta prea mare – dupa cum îi sta în fire – Simut risca sa nu distinga diferentele microscopice, dar care rastoarna întregul sens. Când plaseaza argumentul ca „prozatorii generatiei '60 au avut (de la prima editie a romanelor sau a nuvelelor) cel mai mare public cititor pe care literatura româna l-a avut vreodata“ (p. 108) în opozitie directa cu situatia actuala, când „literatura însasi, de orice tendinta specifica ar fi, a pierdut teren în fata televiziunilor, a discotecilor etc.“ (p. 10), Simut scapa din vedere o serie de contexte sociologice nu tocmai de neglijat. Ma întreb, asadar, daca proza realista a neomodernismului era citita ca literatura, sau ca surogat de viata sociala, în contextul în care ziarele si televiziunea devenisera propaganda abstracta si ilizibila. Sunt mai de pretuit cititorii numerosi ce intrau perfect în tiparul anilor '50 al muncitorului-intelectual care în prima parte a zilei presta la bormasina si în a doua mergea la teatru/citea o carte, sau cititorii mult mai capriciosi si mai putini de astazi, care se intereseaza însa de literatura în mod real, tocmai în pofida faptului ca au Internet sau ca ar putea merge la discoteca? Oricât ar vrea Ion Simut sa treaca peste nuante si sa priveasca de la altitudine, principial, nu se pot stabili paralele între sociologia literaturii pe piata libera si sociologia unui regim care facea din literatura „o problema de stat“. Ca tirajele imense ale saizecistilor si ale saptezecistilor beneficiau de un sprijin puternic de la centru, e gata s-o recunoasca si criticul, când discuta situatia mai putin favorabila a Generatiei 80: „Disperarea optzecista trebuie privita si dintr-un alt punct de vedere: dupa ce societatea comunista a creditat cu asupra de masura generatia saizecista, si-a retras apoi treptat creditul, pentru a evita riscul de a crea prin numarul mare al scriitorilor o elita periculoasa, capabila sa constituie o contra-putere amenintatoare, cum se si prefigura?“ (p. 117). Nu vreau sa fac pe avocatul diavolului, dar sa fi ratat optzecistii „canonizarea“ (Simut crede ca, deocamdata, ultimul canon configurat e cel neomodernist) tocmai pentru ca n-au avut sprijinul de mase al Puterii? Dupa cum am vazut, prestigiul public e principalul factor al canonizarii în sistemul lui Simut.
Neomodernismul – canonul literaturii actuale?
Interesante si productive pentru o dezbatere mai larga asupra sistemului de valori al literaturii contemporane sunt glosele despre canon din primele 90 de pagini ale volumului, desi criteriile cu care opereaza Ion Simut, acelea de „canon neomodernist“ si de „canon postmodern“, pot fi puse sub semnul îndoielii. Daca primul e cristalizat si nu mai poate fi modificat substantial, al doilea e, înca, în proces de formare. Las la o parte faptul ca, deocamdata, criteriul vârstei scriitorilor sau al nefinisarii operei mi se par argumente prea fragile pentru repudierea optzecismului. Problema e alta: postulatul lui Simut conform caruia canonul postmodern e distinct (alta lume si alta literatura) de cel neomodernist. Consecinta directa a acestui fapt? Ar fi absurd sa-l înlocuiesti în canon pe Nichita Stanescu cu Mircea Cartarescu. De acord, însa, dincolo de canonul generationist al neomodernismului sau al postmodernismului, exista si un canon al literaturii contemporane propriu-zise, care nu tine cont de curente si unde Mircea Cartarescu se poate bate, cel putin teoretic, de pe pozitii egale cu Nichita Stanescu. Daca acel canon generationist sau de directie (neomodernist, postmodern) are drept criteriu adeziunea la un anumit program sau tip de literatura, abia cel de-al doilea, canonul literaturii contemporane, vizeaza un criteriu pur axiologic. Când spune „lupta optzecistilor împotriva saizecistilor pentru un loc în canon este zadarnica, pentru ca ei fac parte din sisteme estetice radical diferite, din epoci diferite, din literaturi diferite“ (p. 31), Simut nu mentioneaza exact despre ce fel de canon e vorba. Se poate banui ca imprecizia nu e nevinovata, ci tinde constient sa identifice canonul literaturii contemporane exclusiv cu poetica neomodernista. Scriitorii neomodernisti nu pot fi contestati, într-adevar, cu argumente postmoderne, si aici sunt întru totul de acord cu Simut, dar pot intra în concurenta dincolo de „canonul neomodernist“ sau postmodern, într-un „supracanon“ al literaturii contemporane. Abia acest „supracanon“ ar functiona ca o valoare estetica (sa-i zic absoluta?), iar nu gruparea generationista, asa cum tinde sa defineasca Ion Simut canonul. În plus, departe de a fi monade canonice, postmodernismul si neomodernismul comunica liber, de unde si ezitarea multor critici de a plasa într-o directie sau alta personaje precum Dumitru Tepeneag, Radu Petrescu, Mircea Horia Simionescu etc. Sa înteleg ca daca nu intra nici în asa-zisul canon neomodernist, nici în cel postmodern, ei vor ramâne neomologati de axiologia literaturii contemporane? E discutabil, asadar, daca intra în canon autorii care apartin fara rest unei directii estetice (modernism, neomodernism, postmodernism), sau cei care se distanteaza vizibil de paradigma.
De fapt, Ion Simut apeleaza cel mai adesea la o perspectiva morala asupra canonului, vazând în ascensiunea unei grupari anihilarea completa a celeilalte. „Adevarata miza, dupa cum ne învata istoria literara, consta în constructia unui nou canon (daca se poate), iar nu în distrugerea celui vechi.“ Or, anxietatea influentei în plan literar, o demonstreaza stralucit Harold Bloom, consta tocmai în raportul de negare asimilatoare. Nu cred ca exista generatie importanta care sa nu-si fi distrus, simbolic si creator, predecesorii. Exemplul criticului, conform caruia neomodernistii s-au raportat duios la Blaga sau Barbu, nu mi se pare potrivit, întrucât el tine iarasi de contextul virusat al comunismului românesc: neomodernistii n-au ucis modernismul în procesul lor de canonizare pentru ca aveau în cultura realismului socialist un predecesor mai puternic. Forta negatoare a canonului neomodernist a fost deversata, astfel, în cultura proletcultista. La rândul lor, optzecistii n-au distrus, propriu-zis, neomodernismul, asa cum se teme Ion Simut, ci s-au raportat creator la el: drept dovada, si-au creat un neomodernism alternativ, care sa rezoneze cu principiile lor. Am mai spus-o, o generatie literara închegata (prefer sa nu invoc termenul de „canon“ la tot pasul) începe sa existe din momentul în care îsi asuma coerent si consecvent traditia: iar optzecismul si-a gasit în neomodernism precursorii prin Scoala de la Târgoviste si în oniristi, dupa cum noua generatie, „milenarista“ sau „douamiista“, a descoperit si ea un optzecism alternativ, nelivresc, în scrierile expresioniste ale lui Ion Muresan, Mariana Marin etc. Sunt semne ca generatiile respective au o viziune îndeajuns de conturata încât sa resapeze traditia dupa chipul si asemanarea lor. Sigur ca, din absolut, de unde priveste Ion Simut lucrurile si de unde generatia '60 se vede indiscutabil drept cea mai valoroasa, orice gest de redefinire a scriitorilor mai tineri în raport cu ea pare un act de „distrugere“. Dar daca „actiunea distructiva a ierarhiei neomoderniste se dovedeste imposibila, pentru ca e foarte bine constituita“, atunci de ce sa ne îngrijoram pentru ea?
Dincolo de aceste diferente de opinie, cred ca „Simptomele actualitatii literare“ merita apreciat la adevarata lui valoare, ca o carte-program ce deschide, cât se poate de concret (autorul nu teoretizeaza nicio clipa în gol), dezbaterile în jurul valorilor literaturii române contemporane. Cât despre mine, ramân cu impresia ca atunci când Ion Simut se însala, o face atât de inteligent si de profitabil, încât faptul intereseaza toata actualitatea literara româneasca. Erorile lui fac, adesea, cât multe pareri corecte ale criticilor nostri de azi.