Singur printre poeti

articol aparut in Cultura, nr. 113 din 2008-03-13
» cultura cultura literara »
Autor: Daniel Cristea-Enache

Numeroase poeme ale lui Marin Sorescu – si Popice, din volumul Moartea ceasului (1966), nu face exceptie – creeaza în ansamblul neomodernist al generatiei sale bresa unei naturaleti cuceritoare. Tinerii creatori afirmati în deceniul sapte reînnoada legaturile cu marii poeti modernisti din perioada interbelica (Arghezi, Blaga, Ion Barbu, Bacovia) si contribuie, alaturi de colegul lor Nichita Stanescu, la afirmarea unei noi demnitati a limbajului poetic. Productia de serie ideologica, maculatura livrata ca poezie în anii realismului socialist (1948-1960), le provoaca o reactie de hotarâta respingere si îi face sa caute o contrapondere metafizica. Cele mai semnificative opere lirice ale generatiei '60 respira aerul rarefiat al metaforei si se arcuiesc, suverane, pe deasupra terenului accidentat al Istoriei. Realitatea data este ignorata tacit sau explicit, pusa între paranteze, pierduta, nichitastanescian, în copite de cai stravezii...
Popice

Fara îndoiala, pamântul

Este o mare

Popicarie.



Pentru ca nu sunt suficienti

Copaci,

Oamenii stau si ei

În picioare.



Cineva arunca bilele

De departe

Si înseamna cu creta

Pe cele doborâte.



E un joc de societate,

Desigur,

Tot atât de frumos

Ca si armele clasice.



Totul e calculat dinainte

Cu mare precizie,

Numai noi, naivii,

Mai umblam pe la policlinici.



I-auzi stelele huruind

Înapoi pe banda rulanta,

Deseara vor fi la orizont.



Rânduieli



La noi muierea pupa mâna barbatului

Pâna mai adineaori – zicea Marin al lui Patru,

Si din dumneata nu-l scotea niciodata,

Îi facea trei, patru copii, dar nu-ndraznea sa-i zica tu.

Cele mai mândre, care se ambitionau, nu-i ziceau nicicum.

Femeia are socotelile ei, ea sa tina de coada cârpatorului,

Sa tina oala de manusa, la foc, sa stea ciucita la vatra

Si sa lase politica – de-asta ne ocupam noi, asta e pentru oameni –

Femeia, ce stie femeia?

Ea sa stearga sticla lampii, sa alinieze clondirele pe corlata,

Sa fie toate drepte, asa sa tragi cu ata,

Sa te traga, sa-ti puna ventuzele si sa nu-ti iese din vorba,

Ca ce stie ea?

Înainte n-o prea vedeai la fata, ca purta marama,

Zavelca lunga, colo, abia-i sclipeau gleznele,

Dar o ghiceai pe-a frumoasa – si-o furai, domnule,

O luai pe cal, si-o faceai muierea ta, era o dulceata,

Dar acum pe cine sa furi? Uitati-va-n jur, pe cine sa furi?

Altfel era viata, mai tacticoasa, umblai în camasa lunga pâna

Spre douazeci de ani, ca ziceau ca esti copil, la douazeci de ani

Îmbracai izmenele, te-ncingeai cu brâul si plecai dupa fete,

Le încântai din fluier.

Nu mai sunt rânduielile alea, treierai cu caii,

Vedeai cum se suceste lantul pe steajar, la urma-ntorceai caii,

Ramânea jos grâul ca aurul. Aveai stupi, oi,

Beai câte-un putinei de lapte batut si te stergeai la gura cu mâtca,

Mâncai un geac de brânza, coceai floricele,

Nici malaiul nu mai e

Asa de dulce, când îl spoia mama cu coca

Si facea pe deasupra flori cu lingura,

Dupa aia-l baga-n test.

Zabicul are alt gust.

Si vitele parca sunt mai proaste, ca tin minte

Când se ducea mama sa mulga vacile în obor,

Viteii, care stateau alesi în curte, cum o vedeau cu oala în mâna

Sareau, se gudurau pe lânga ea.

Stiti ca si anul asta Prica iar mi-a ramas stearpa?

Si vitele sunt mai proaste, ascultati-ma pe mine.



Poti sa discuti cu femeia lucrurile astea, ca nu poti.

Nici copii nu mai face ca lumea,

Sa-ti umple casa, sa te simti om,

Una-doua îi leapada, zice c-a râvnit la varza acra si n-a

Gasit la repezeala si i-a lepadat,

Ori c-a râvnit la cirese iarna, si de unde sa ia, si s-a stârpit,

Bazaconii – nu vor sa dea-n greu,

De-aia s-a-mputinat lumea.

Înainte când veneau turcii pe-aici cine-i lua la palme? – câte zece-doisprezece

Sareau din câte-un copac pe turc, lui Baba Novac pe-aici îi placea

Sa se bata cu ei, de ne lauda si Mihai Viteazul:

„Dati, ma, baga-i-as la ududoi, sa mai stea si pe-acasa.“

Dar discuta astea cu Maria Balii – uite-o ca vine – toata ziua prin odai – sa vezi ce zice,

Ca ea a stat toata viata cu fundu' pe camasa degeaba si nici tabla

Înmultirii n-o stie.

– Marie, cât fac, fa, noua ori opt? Care e, fa, capitala Portugaliei?

– Însoara-te, ma, Târziule, si nu mai lozi aci, cu copiii,

Ca ai si-nceput sa iei culoarea cerii

– Pai gaseste-mi tu una, care sa-mi placa si sa-mi pupe mâna la comanda,

Ca acum o iau.

– În nadejdea aia, vezi sa nu te pupe moartea rece.



Nea Marin al lui Mosu Patru se apropia bine de cincizeci de ani,

Dar nu se hotara sa se-nsoare, toate aveau câte-un cusur,

Era poreclit Târziu, dar numai Maria Balii îndraznea sa-i spuna în fata.

Destept, iscoditor, cunostea bine ce-a fost înainte pe la noi,

Avea parca un alt puls, dat cu o suta de ani în urma,

Lacrima sec pentru stricarea rânduielilor si dupa cum citise el în

Norii de la cornul Caprii, nu era de-a buna.

Se întoarce lumea cu curu-n sus si se scufunda pamântul.

Casa lor batrâna, de mosneni domoli si asezati,

Intra încet în pamânt.
Lui Marin Sorescu nu îi lipseste cupola metafizica, numai ca el alege alta cale, mai realista, pentru a aduce în poezie înaltimile gândului, altitudinea spirituala. Poetul deschide în fata cititorului usile poemelor sale si îl invita, cu tonul cel mai firesc, sa intre si sa le exploreze interiorul. Lirica nu mai este abstracta si abstrasa, extrasa din cotidian si vehiculând un limbaj ermetic pentru neinitiati; la Sorescu, „singur printre poeti“, ea e plina de culoare si concretete, de lucruri solide si palpabile, de gesturi familiare ce ne conduc catre probleme si atitudini fundamentale. Autorul ne preda, cu o uimitoare pedagogie, lectia simplitatii profunde. În Popice, ca peste tot în Moartea ceasului, asistam la introducerea si urmarirea consecventa a unei anumite echivalari poetice. În cazul de fata, pamântul, lumea reprezinta „o mare popicarie“, iar oamenii (în mod logic, conform algoritmului poetic) sunt niste popice aflate la verticala si doborâte, periodic, de bilelele aruncate de „cineva“, de „departe“. Soarta, destinul, Dumnezeu si alti agenti ai transcendentei ordoneaza tabloul aparent haotic si imprevizibil al vietii oamenilor. În asa-numitul joc de societate, „Totul e calculat dinainte/ Cu mare precizie“; si – puncteaza cu o ironie amara autorul – „Numai noi, naivii,/ Mai umblam pe la policlinici“...
Aici descoperim primul punct de tensiune semantica al poemului: în care firul metaforic (pamântul-popicarie) se atinge de acela, realist, al bolnavilor care îsi cauta sanatatea pierduta prin policlinici si spitale. Ceea ce parea – si era – o frumoasa imagine poetica se îmbiba, deodata, de concretul existential, de suferinta enorm-multiplicata a oamenilor topiti într-un „noi“ generic. Dupa care o a doua treapta a poemului ne proiecteaza în plina drama: „I-auzi stelele huruind/ Înapoi pe banda rulanta,/ Deseara vor fi la orizont“, încheie Marin Sorescu, facând si mai vie suferinta fiecarui om în parte. Perspectiva s-a schimbat, din planul general am ajuns la cel particular, individual. Practic, oricine poate primi în piept bila mortii aruncata din departare, dar nu la întâmplare. „I-auzi stelele huruind“, ni se adreseaza, direct, poetul, avertizând o data în plus asupra motivatiei si semnificatiei zgomotului celest: „Deseara vor fi la orizont“.
Popicele sunt simpatice când jucam noi jocul doborârii lor. Când le luam locul, agreabila întrecere devine, cu fiecare rostogolire a bilei catre noi, o cumplita prabusire în moarte. A unuia, a altuia, a celor apropiati sau a unor oameni necunoscuti. Odata si-odata, si a noastra. În felul sau simplu si profund, realist si ironic, logic si paradoxal, Sorescu a compus un Memento mori: nu larg desfasurat, precum cel eminescian, ci comprimat si esentializat la maximum. Într-un chip, pentru el, definitoriu.
*
Ciclul La Lilieci, din care sunt desprinse aceste savuroase Rânduieli versificate, ocupa un loc distinct în densa bibliografie soresciana. La momentul aparitiei primului volum (1973), Marin Sorescu era pe deplin afirmat ca poet, iar rezonanta numelui sau depasise granitele tarii, prin numeroasele traduceri din opera sa lirica si dramatica. Succesul remarcabil de critica si public nu l-a facut însa pe autor sa continue, pâna la manierizare, pe linia acelei formule poetice (ironic-realista) care i-l asigurase. Spirit mobil, curios, intrepid, Sorescu va cauta un nou unghi de abordare lirica, în care esentializarea parabolica sa urmeze unei si mai minutioase inventarieri a realului. O bursa de creatie în America i-a dat prilejul de a observa o tendinta novatoare în literele contemporane: recuperarea limbajelor mai fruste, mai umile, care, prin asocierea cu o viziune parodica, sa poata crea un adevarat spectacol al vietii si literaturii. Ceea ce se va numi, si la noi, postmodernism este ilustrat cu stralucire de Liliecii sorescieni, autorul având inteligenta artistica de a transplanta pe sol autohton numai modelul catalizator, nu si materialul de studiu postmodern. Lumea proiectata în poezie este asadar olteneasca, româneasca în cel mai înalt grad, expresia fidela si nuantata a unui fel de a fi, a gândi, a simti si a vorbi. Personajele ce defileaza pe scena satului sorescian se comporta cu cel mai mare firesc si îsi vorbesc la fel de natural, pagina încarcându-se de toate sevele limbajului lor. Lirismul modernist, cerebral, înalt-metaforic (pentru care Sorescu nu a avut niciodata predispozitia colegilor sai de generatie) se surpa cu totul prin fluxul epic sustinut si prin structura dialogica, dramatica, a acestor poeme, astfel concepute încât sa încadreze perfect lumea olteneasca: vie, apriga si limbuta.
Poemul de fata, figurând în sumarul primului volum, este întru totul relevant pentru acest ciclu de poezie apoetica si lirica antilirica, creat pe baza unui model nou si a unei viziuni originale. Autorul da cuvântul personajelor sale (aici, unui memorabil Marin al lui Patru) exact ca într-o piesa de teatru, lasându-le sa se desfasoare oricât si, cu aceasta, sa se caracterizeze verbal si gestual. Abia spre final apar o voce si o perspectiva auctoriala ce pun capat lungului monolog, oferind o scurta si elocventa descriere a personajului.
Înainte însa de a vedea cine e nea Marin al lui Mosu Patru si cum este el („se apropia bine de cincizeci de ani,/ Dar nu se hotara sa se-nsoare, toate aveau câte-un cusur“, „Avea parca un alt puls, dat cu o suta de ani în urma,/ Lacrima sec pentru stricarea rânduielilor“), cititorul are posibilitatea de a-l asculta literalmente pe protagonist si a se delecta cu filele filozofiei lui de viata. Pusa într-un limbaj suculent, în care mai multe regionalisme (zavelca, steajar, geac, zabic, ududoi...) îsi au functia lor specifica, pledoaria lui Marin al lui Patru poreclit Târziu e cuceritoare prin autenticitate. Efectul de real este atât de puternic, încât ajungem sa uitam ca parcurgem o poezie. Marin Sorescu topeste, prin debitul verbal al personajului sau, nu numai granitele dintre genurile literare, ci si pe acelea dintre literatura (arta) si viata propriu-zisa. Nimic artistic si retoric, în sensul consacrat si cizelat al termenilor, nu descoperim în frazele acestui nea Marin care deplora stricarea rânduielilor si lipsa de respect a muierilor de azi. Dar întreaga arta a autorului este tocmai aceea de a obtine, în retortele poeziei, pulberea fina a realitatii, aromele ei. Un subton de ironie calma, de parodie voioasa face si mai comic monologul lui Marin zis Târziu. Eroului i se pare ca totul s-a stricat, s-a alterat, s-a ravasit, ca înainte viata era „mai tacticoasa“, iar acum, pâna si vitele „parca sunt mai proaste“. Lumea „s-a împutinat“ si a luat-o razna, n-o sa se mai întoarca în veci acele vremuri în care turcii erau luati „la palme“ de olteni patrioti, repeziti de prin copaci în capul dusmanului. O melancolie a destramarii obiceiurilor, datinilor, lumii întregi pe care o încearca fiecare generatie. Câti dintre oamenii mai vârstnici, uitându-se în jur, nu îsi aduc aminte cu nostalgie de vremea lor? „Casa lor batrâna, de mosneni domoli si asezati,/ Intra încet în pamânt“: versurile cu care se încheie aceasta splendida poezie conjuga, deodata, comicul cu dramaticul si parodia cu tristetea întelegatoare. Chiar si în conturul unui personaj atât de pitoresc, Sorescu topeste – ca de atâtea ori în opera sa – o experienta general-umana.

---