Romanul-memorii
articol aparut in Cultura, nr. 113 din 0000-00-00» cultura » in ariergarda avangardei
Autor: EUGEN SIMION
Pentru a dovedi faptul ca genurile se amesteca inextricabil în literatura confesiva si ca deseori romanul-fluviu, romanul-fresca, în fine, romanul-epopee nu-i decât o autobiografie fictionata, sa analizam, pe scurt, romanul lui C. Stere. Prozatorul basarabean, cunoscut pentru actiunea lui în spiritul românitatii si pentru ideile sale poporaniste, a avut o biografie fabuloasa pe care, în loc s-o relateze direct, sub forma de autobiografie sau s-o puna într-o naratiune memorialistica, a folosit-o ca punct de plecare într-un roman-fluviu pe care i l-a dictat secretarului sau, L. Leoneanu. O proza, dar, confesiva, o autofictiune în care datele vietii autorului sunt acoperite de valurile provocate de o imaginatie epica bogata. Cum se împaca, aici, intimismul cu rigorile romanului? În ce compartiment epic putem fixa „În preajma revolutiei“? Câteva date preliminarii: naratorul se cheama Vania Rautu si, dupa câte spun biografii prozatorului, el foloseste în ampla naratiune o buna parte din istoria familiei (proprietara mosiei din Horodistea, judetul Soroca) si, tot asa, elementele esentiale din „biografemele“ sale pot fi regasite în roman (copilaria la mosia parinteasca, anii de studii, participarea la miscarea narodnica, surghiunul în Siberia, conflictele politice din tara etc.). Personajele din lumea româneasca, evocate în naratiune, sunt codificate însa atât de transparent încât criticii de întâmpinare din epoca nu i-a fost greu sa le deconspire: Mircea Ionescu din Arges este Delavrancea, Todi Baclava - Toni Bacalbasa, Ibraileanu trece în roman sub numele de Ciorbadgioglu, Octavian Goga este lesne de recunoscut sub numele de Petre Rasinar, în timp ce Sadoveanu se cheama Nicolae Padureanu...
Acest cod de pseudonime nu arata, trebuie sa recunoastem, o mare inspiratie. Li se asociaza, apoi, portretele negre, aditiune, în fapt, de negativitati, încât portretele se transforma în pamflete lipsite de arta. G. Calinescu le sanctioneaza, pe drept cuvânt, în „Istoria“ sa: „Ochiul lui e superficial, vulgar etic, si sub pana lui toate personalitatile ies niste goale papusi“. Arta epica nu lipseste acestui ardent misionar si ideolog al lumii taranesti, dar ea trebuie cautata în alte momente ale naratiunii. În romanul familiei, de pilda („Smaragda Theodorovna“), si în romanul care reconstituie surghiunul eroului-narator în Siberia (volumul IV din epopee). G. Calinescu descopera aici, iarasi în chip just, „un extraordinar prozator al geologicului“, „o epopee grandioasa a infernului geografic, o opera de contemplatie – si de constructie“, „o mare poezie sociologica“ etc. Mai este ceva în afara de poezia unei geologii infernale: este harul epic ca atare si stiinta (arta) de a fixa o tipologie si, în legatura cu ea, un numar de fapte de existenta de o aspra originalitate. Scena pedepsirii spurcatului Emelca Bogomol, citata de comentatori, este, într-adevar, extraordinara. Smaragda Theodorovna este, iarasi, un personaj memorabil, printre cele mai reusite din epica româneasca. Din fata vulnerabila de 15-16 ani, casatorita silnic cu mai vârstnicul Iorgu Rautu din Napadeni, „varvarul“ urias si despotic, iese o nevasta puternica si autoritara care pune ordine în familie si îmblânzeste pe fiorosul mosier. Un roman, asadar, de familie, în linia romanului rusesc, un roman exotic si vizionar (scenariul siberian), un roman politic cu cheie (atunci când vorbeste de lumea politica si intelectuala din Regat), în fine, un roman autobiografic, cel putin în punctul de pornire, napadit de fapte din afara (le dehors) de un pitoresc fabulos care tulbura sensibilitatea noastra europeana.
Revin: cât de autobiografic, în ce masura romanul lui C. Stere respecta regulele acestui gen care are, dar, mai ales, nu are reguli stricte? Romancierul amesteca în chip evident autobiografia cu memoriile, eseul existential cu eseul romanesc, romanul de tip tolstoian cu romanul politic si romanul de moravuri, poezia geologicului cu romanul à clefs sub cuvertura unei fictiuni la persoana întâi. Dificil, din aceste motive, de a-i gasi un loc sigur într-o paradigma a literaturii confesive. Este mai aproape, am impresia, de ceea ce se poate numi roman-memorii, ruda mai batrâna a romanului-autobiografic. Teoreticienii intimismului consemneaza specia, dar n-au definit-o înca sau nu în chip convingator din punct de vedere al structurii si al modului de functionare. Structura, în naratiuni de acest tip, nu poate fi decât o alianta oximoronica între doua sau mai multe specii epice cu reguli diferite. Autorul îsi romanteaza (sau dramatizeaza) datele personale, mistificându-le sau adunând în jurul lor fapte din spatiul imaginarului. Scopul nu este, deseori, pur literar, ci polemic. Neputând sau nedorind sa spuna direct ceea ce vrea sa spuna, el recurge la aceasta forma, impura, de fictiune. Rezultatul depinde de la caz la caz. În cazul lui C. Stere, efectul este remarcabil din punct de vedere epic în câteva dintre cartile sale si numai partial în celelalte, cotropite de anecdotica si de un polemism de tip gazetaresc. G. Calinescu, pe care l-am citat de mai multe ori pâna acum, deplânge decizia autorului de a nu-si scrie memoriile la persoana întâi („cât mai miscatoare ar fi fost o confesiune memorialistica, întemeiata pe naratiunea de destin!“) si observa, just, ca romanului memorialistic ce-a rezultat din aceasta fictionare a elementelor de existenta îi lipseste interioritatea. „Romanul s-a spulberat“, mai zice criticul când constata ca biografia reala a naratorului este dilatata enorm, peste marginile verosimilului, si în naratiune patrund masiv cliseele prozei rusesti. Problema autenticitatii nu se mai poate pune în astfel de situatii, iar daca se pune, apar mari semne de întrebare pentru ca, acolo unde patrunde fictiunea, e greu de separat boabele adevarului de neghina fanteziei. Pompiliu Constantinescu nu se arata însa scandalizat de acest amestec de genuri („Critice“, 1933) si lauda „vasta arhiva de tipuri sociale, exterior dar pitoresc portretizate, în limitele istorice ale unei epoci în care se credea ca provincia moldoveana, subjugata de tarism, era întelenita în inertie; scriitorul aliaza însusirile unui stufos memorialist cu interesul naratiunii atragatoare, de o bogata substanta epica; în zona fictiunii e stapânit însa si de o remarcabila obiectivitate a evocarii“. Care va sa zica, fantezia epica primeaza, copleseste biograficul, si fantezia poate fi bine stapânita într-o naratiune obiectiva. Sa remarcam faptul ca nu totdeauna se întâmpla acest lucru în „În preajma revolutiei“, proiect, într-adevar, tolstoian, cu o tipologie - cum am semnalat deja - inedita în literatura româna; proiectul memorialistic se pierde însa în aceasta vasta evocare fara frâna epica. Ramâne, pâna la urma, un personaj central (Vania Rautu) si o lume situata între doua rase si doua culturi. Ramân, îndeosebi, eroinele (Tania Lungu, Undina, Ilenuta, Natalita Chirilovna si, în primul rând Smaragda, în care critica vremii vede o Anna Karenina în mediul boierimii basarabene). Toate aceste elemente ne fac, pâna la urma, sa nu regretam prea mult depasirea paradigmei autobiografice în naratiunea lui C. Stere.
Acum, daca depasim acest exemplu (remarcabil, totusi, estetic prin notele semnalate si, în plus, prin puterea de evocare a unui univers uman necunoscut pâna la C. Stere de proza româneasca) si discutam structura romanului-memorii, ce observam? Observam: 1) ca el se confunda usor cu romanul autobiografic sau cuprinde în spatiul lui o buna parte dintr-un posibil roman autobiografic; 2) naratorul are alt nume decât autorul de pe coperta si vorbeste nu numai despre sine, ci despre altii (ascunsi, de regula, sub nume de împrumut); pactul de autenticitate este astfel deliberat schimbat si, în locul lui, ni se propune o conventie care este, în fapt, o suma de mai multe conventii luate din zonele vecine memorialisticii; 3) cititorului i se dau, totusi, câteva elemente în naratiune care sa-l faca sa banuiasca faptul ca sub naratorul închipuit se ascunde, totusi, autorul real al confesiunii; va citi, în consecinta, romanul memorialistic ca o confesiune si va decide singur daca confesiunea este sau nu verosimila; verosimila pentru ca, îndata ce intervine fictiunea, notiunile de adevar si exactitate devin, repet, nefunctionale în judecata estetica; 4) nu este o regula ca romanul-memorii sa fie condamnat la ratare; daca C. Stere a reusit sa scrie doua-trei admirabile romane de acest fel dintr-o serie de opt volume, de ce n-ar fi putut, teoretic vorbind, sa le scrie bine pe toate si sa dea, astfel, o opera unitara estetic?; în fine: 5) depasind epoca în care faptele din naratiune sunt cunoscute (si pot fi, deci, confruntate), romanul memorialistic este citit, daca este citit, de generatiile urmatoare ca un roman pur si simplu, fara nici o legatura cu biografia autorului. Este proba suprema pentru a vedea daca fictionarea memoriilor a dat rezultatele estetice scontate sau nu. Daca nu, romanul-memorii ramâne în istoria literaturii ca o bizarerie, o conventie neviabila. S-ar putea, totusi, ca suma de conventii oximoronice sa tina si proza sa intereseze pe cititorul cu alta sensibilitate prin pitorescul faptelor, vizionarismul epic, poezia spatiilor imense, scenele marunte de existenta, tipologia umana din marginea autobiografiei, micul roman familial, aventurile autorului-narator într-o zona de confluenta a raselor, ideologiilor si a mentalitatilor asa cum se întâmpla în romanul memorialistic complex (complex ca formula epica si complex ca viziune asupra lumii) numit „În preajma revolutiei“.
O formula care nu-i, desigur, de recomandat în literatura, dar, daca se întâmpla sa fie utilizata, trebuie luata în seama si judecata în functie de punctele ei de reper. Este mai bine, în astfel de cazuri, sa vorbim de un spatiu biografic primar pe care îl foloseste romancierul-memorialist pentru a spune mai mult decât poate sa spuna într-o confesiune directa. Asa procedeaza, în fond, si Sartre în „Cuvintele“. Daca vrei ca ideile tale sa fie convingatoare, pune-le, zice el, într-o naratiune. Da-le, astfel zis, o dimensiune epica. Asa îsi propune programatic sa faca Gide în romanele sale cu o evidenta nota autobiografica („L' Immoraliste“, „Les Faux – Monnayeurs“). În „Si le grain ne meurt“, el teoretizeaza ideea ca memoriile sunt numai pe jumatate sincere si ca, în fond, numai romanul se poate apropia mai mult de adevar: „mon intention pourtant a toujours été de tout dire. Mais il est un degré dans la confidence que l'on ne peut dépasser sans artifice, sans se farcer; et je cherche surtout le naturel. [...] Je suis un être de dialogue; tout en moi combat et se contradit; les Mémoires ne sont jamais qu'à demi sincères, si grand que soit le souci de vérité : tout est toujours plus complique qu'on ne le dit. Peut-être approche-t-on de plus près la verité dans le roman.“