Avangarda - introducere sintetica
articol aparut in Cultura, nr. 113 din 0000-00-00» cultura » Stricto sensu/ri
Autor: Al. Cistelecan
Avangardei i se recunosc tot felul de merite istorice si chiar oarecum trans-istorice (tipologice, de pilda). Dar nicidecum nu i se recunoaste meritul ei cel mai mare: acela de a fi întemeiat literatura.
De l'avant-garde avant toute chose
Pentru ca la-nceputul literaturii, la-nceputul ei absolut adica, pe când totul era lipsa, a fost, cu siguranta, avangarda. Daca istoria nu vrea – cel putin nu de buna voie – sa admita asa ceva, vine ca logica lucrului literar impune ea, cu forta evidentei, acest adevar. Din cel putin doua (nu-s multe, da-s temeinice) motive: mai întâi pentru ca sigur nu puteau veni înainte traditionalistii, întrucât acestia vin întotdeauna dupa; si a doua oara pentru ca, potrivit sensului originar militaros al avangardei, aceasta e prima care ajunge oriunde si cu deosebire în tarâmurile necunoscutului. Vrem-nu vrem, prin urmare, literatura e opera avangardei. Traditionalistii din toate vremurile, în loc s-o conteste (cum fac), ar trebui, de fapt, s-o aclame numaidecât, deoarece îi sunt datori pâna si în privinta posibilitatii propriei existente, darmite în privinta existentei lor ca atare. Când colo, fireste, de cum aud de ceva avangarda, traditionalistii mobilizeaza feroce contra ei, voind s-o delegitimeze si chiar s-o suprime. Aici sta, fara îndoiala, un mare complex oedipian al traditionalistilor, oameni aparent reverentiosi, dar de tot nerecunoscatori. Pentru ca daca are cineva drepturi de întemeietor literar, atunci numai avangarda le poate avea. L'avant-garde avant toute chose nu e un slogan calchiat; e un fapt; macar de logica, de nu de istorie. Iar faptele de logica, se stie, bat faptele de istorie. Desigur ca îndata dupa primul avangardist a venit primul traditionalist, a carui prima grija si doctrina au fost chiar acelea de a-l contesta. Toata lumea e de acord ca semn imediat de avangarda e negatia – si cu cât mai radicala cu atât mai bine –, dar drept vorbind primii care au instaurat negatia ca mecanism de evolutie literara au fost traditionalistii. Si asta pentru ca spiritul avangardist e cel care a fundat literatura (altminteri, cum am vazut, nu se poate). Normal ca de atunci încoace, de la fundare adica, literatura e strabatuta de acest spirit si ca el o conditioneaza genetic si profund. Sau, cum zice Ion Pop, „definita ca stare de spirit, dincolo de scolile literare, avangarda are si promite sa aiba o vitalitate perena“ (p. 21). Ba cum nu! – nu numai ca are si promite, dar a si avut, de vreme ce literatura vrea în principal sa spuna tot lucruri nespuse si în feluri înca nefolosite! (Ce-i drept, dupa ce s-a constituit secta traditionalistilor, literatura a respirat permanent – cu o formula celebra în alt domeniu – cu amândoi plamânii). Într-un fel – cel putin într-un fel – devotiunea în avangarda e o devotiune fata de literatura în general. Asa trebuie vazuta si devotiunea de avangarda a lui Ion Pop, concretizata în câteva monografii si în nu mai putine sinteze. Ultima dintre acestea – o sinteza a sintezelor, o summa – se numeste, modest, „Introducere în avangarda literara româneasca“ (Institutul Cultural Român, 2007). Ea vine (vine prin contragere) pe structura „Avangardei în literatura româna“ din 1990, dar nu fara noutati de completare. Ion Pop însusi îsi numeste cartea „un fel de compendiu, de rezumat al cercetarilor“ (p. 5) de pâna acum, o „imagine recapitulativa“ (p. 6). Avem, asadar, în proaspata lui carte un fel de avangarda româneasca in nuce. Mai concentrat de atât e greu de crezut ca s-ar putea face o sinteza a avangardei, mai ales ca, procedând lovinescian, Ion Pop trateaza avangarda ca pe un fenomen organic, urmarind-o de la primele semne pâna la ultimele consecinte (identificate în autenticismul si minimalismul de azi). Toata metamorfoza fenomenului, dar si a spiritului avangardist, e strânsa aici si abordata atât în latura programatica – atent desfacuta –, cât si în latura creativa propriu-zisa. „Introducerea...“ lui Ion Pop e, prin urmare, un fel de opera definitiva pe domeniu.
Cine e avangardistii români si ce vrea ei
Cum viziunea lui interpretativa s-a nuantat, dar nu s-a schimbat fata de „Avangarda...“, nu ma voi întoarce la lucrurile spuse atunci; decât, fireste, la câteva nuante. Analizând contextul (nefavorabil negatiei si deconstructiei) - si nu doar cultural – în care s-a produs avangarda la români, Ion Pop scoate în evidenta, pe de o parte, domesticirea programelor (când vine vorba de implementarea lor pe meleag) si, pe de alta parte, caracterul de „sinteza moderna“ – „zona de confluente, contaminari si osmoze“ (p. 103) – al avangardei noastre. E ceea ce-i explica, la timp si pe larg, Mihail Cosma lui Pirandello (în preambulul interviului acordat „Integral“-ului), neprevenit asupra „integralismului“ românesc. „Sinteza moderna“ în cauza e, însa, rezultatul unui soi de ghiveci programatic în care se amesteca fulminante convingeri de trei zile cu sloganuri general-avangardiste. Fireste ca si ghiveciul încape în conceptul de sinteza, da-mi pare efort prea deliberat de eufemizare sa-l numim numai asa, când, la drept vorbind, ghiveciul e doar o sinteza bovarica; în realitate, „programele“ miscarilor/gruparilor noastre se încropeau la repezeala din ce se gasea la piata - si de aceea si tineau atât de mult. Camil Petrescu avea dreptate când zicea de „modernismul“ extravagant ca e asemeni iaurtului. Nu-ncape vorba ca amestecându-le pe toate a iesit relativ altceva decât dupa retetele originale, dar si consistenta principiala a gruparilor se dizolva de îndata. Într-un fel, operând ei atât de ecumenic si de concordant cu toate programele, avangardistii nostri sunt niste postmodernisti avant la lettre. Pe buna dreptate apoi, când a venit la noi rândul postmodernismului, el s-a aratat un fel de avangardism sedat, celebrat chiar în aula academica.
Înainte de a porni la explorarea avangardei românesti, Ion Pop îsi defineste aparatul conceptual si, totodata, materia, într-o introducere extrem de densa – „Pentru o definitie a avangardei“. Marcile de avangarda ar fi, în rezumat, „radicalismul programelor negativ/novatoare“ (p. 7), „retorica contestatiei radicale“ (p. 8), „investitia existentiala, vitala, în creatie“ (p. 13), „dinamismul absolut al spiritului creator“ (p. 15), „miscarea spre opera“, nu opera ca atare (p. 16), ruptura, criza sensibilitatii, disponibilitatea permanenta s.a. Fie si doar acestea si ar fi de-ajuns pentru a contura o identitate acuta. Cu conditia ca ele sa se opuna la ceva definit si opozitiile sa nu fie pure fantasme. Or, ma tem ca sistemul de opozitii al avangardei e stricta opera de retorica. Spiritul „novator“ (si, implicit, de nu explicit, negativ-negator) apartine literaturii în general (aparte, poate, clasicismul si manierismul, dar si acolo, pe sub doctrina, se inoveaza dupa puteri); nu poate fi el în cauza daca e vorba de opozitii si contestatii de principiu; si în fapt, dincolo de un soi de isterie de lozinci si de grave complexe de illetré transferate în declamatie revolutionara, nici nu e vorba de el (si poate ca ar trebui sa fie relevant faptul ca înnoirile substantiale – adica si cele autentic formale – ale literaturii n-au venit din avangarda). „Dinamismul“ poate trece si el tot acolo, caci literatura nu si-a propus niciodata sa „încremeneasca în proiect“; dupa cum nici sa se videze de componenta existentiala sau sa scape de povara autenticitatii. Deosebirea, nici ea de calitate, ci doar de grad, e ca avangardistii au transformat autenticitatea în autenticism, adica într-o retorica; sau, si mai drept, au facut isterie din exigente naturale pentru literatura.
Nu am de gând – în nici un caz! – sa contest conceptul de avangarda cu care opereaza Ion Pop; si cu atât mai putin meritele avangardei – cele pe care le-a avut, cele pe care le-a dobândit si cele subliniate de Ion Pop. Din contra, acestea mi se par chiar mult mai mari decât rezulta din cartea lui Ion Pop. Calitatile scoase de el în emblema nu afecteaza mersul literaturii – decât, poate, precipitându-l în câteva puncte. Avangarda, însa, chiar a produs oarece ravagii, chiar a realizat o ruptura. Dar nu acolo unde ea a fost retorica eminenta si doar atât. Si nici acolo unde a fost stricta lucrare de tupeu (în lirica de prohab, în cruzimea notatiilor, în exhibitionisme de tot felul, lucruri care, cu masura, ce-i drept, mai fusesera facute).
Când Duchamp a instalat în Salonul Independentilor din New York un pisoar rebotezat „Izvor“ n-a facut o simpla figura retorica scandaloasa; a trimis acolo, deodata cu „sculptura“, o cu totul alta estetica. Dupa cum si dadaistii de la Zürich, când scoteau cuvintele din sac, scoteau, totodata, un nou concept de literatura. Un concept de literatura care spunea clar ca sensul nu e consubstantial artei, ci doar accidental; ca el nu e un proiect, ci o întâmplare, si ca, prin urmare, ca accident, nu defineste literatura. Si nu e vorba de sensul ca non-sens (sau invers), ci pur si simplu de evacuarea sensului printre accidentele compozitiei. „Creativitatea“, la rândul ei, nu mai implica un creator (ce sa mai vorbim de ceva „dotare“!); ba din contra, îl poate chiar exclude, de vreme ce-i irelevant daca cel ce scoate vorbele din sac e un geniu sau o maimuta; oricum, au tot atâtea sanse. Iar daca nu implica un creator, deriva numaidecât ca nu presupune nici abilitate sau competenta. Literatura e, deci, afara de talent, vocatie etc., ceea ce, trebuie admis, e chiar o negatie decisiva (atât de decisiva încât nici acum nu e primita de toata lumea). Sculptura lui Duchamp spune fatis ca arta e facuta de contextul în care e pusa (si ca viata, realitatea, e cel mai mare artist), context care o semnifica - si o resemantizeaza (aici cu ajutorul lui Duchamp, dar inesential). Pentru literatura, fireste, contextul, „salonul“ e cititorul; raporturile se inverseaza drastic si singura estetica valabila devine cea a receptarii. Acestea sunt, în realitate, propozitiile avangardiste care au calamitat conceptul de literatura; ele pareau atunci provocari cam sarjate, de nu cu totul exagerate, dar mutatiile de concept literar pe aceasta linie s-au produs. Celelalte calitati avangardiste sunt pure potentari isterice a ceea ce literatura ofera prin chiar natura si conditia sa.