Tâmpenia nostalgiei ceausiste
articol aparut in Cultura, nr. 113 din 0000-00-00» cultura » Psihologia cotidianului
Autor: Valentin Protopopescu
Nimic nu doare mai mult decât prostia. În principiu. Realitatea, ironica, îsi bate joc însa de acest postulat al bunului simt cognitiv. Dimpotriva, ea desfide cu stridenta evidentei optimismul afisat prin formula de mai sus. Adevarul este ca prostia nu doare, nu a durut si nici nu o sa doara vreodata. Ba ea se transforma adeseori, nedrept de frecvent, într-un antidot contra durerii. Ca o pelicula groasa si protectoare, prostia durifica epiderma sufletului, transformând-o într-o cuirasa imuna la deliciile sofisticate ale cunoasterii. Autentic îndreptar de viata, prostia ajuta pe foarte multi dintre semeni sa se adapteze, sa reziste, sa supravietuiasca tuturor complicatiilor pe care întelegerea realitatii le ridica. Cu cât întelegi mai putin si mai deformat, cu cât nu pricepi ce se întâmpla cu tine, cu lumea, cu universul – cu-atât ai sanse mai mari sa atingi suta de ani. Devii o entitate vegetala, care-si trage persistenta din imobilitate si pasivitate.
Pornind de la aceste sumare consideratii, m-am declarat întotdeauna surprins de inocenta cu care multi dintre români afirma ca-l regreta pe Ceausescu. Ba unii, mai sofisticati ori poate mai perversi, ajung sa intre în detalii "lamuritoare", la modul ca "nu pe dictator îl regretam, ci suma de facilitati sociale din epoca lui". Mimând obiectivitatea, un asemenea tip de argumentatie tocmai ca pune si mai abitir în relief lipsa de substanta reflexiva, sinonima adeseori cu prostia cea mai adevarata. Sa meditam putin asupra acestei ordinare pauze în gândire.
Potrivit acelei logici, i se atribuie furtiv lui Nicolae Ceausescu niste merite pe care, la limita, orice conducator de stat, orice lider politic e musai sa le posede si promoveze - daca doreste sa se mentina la putere macar o perioada. A construi locuinte ieftine, a pune la punct sistemul protejarii sanatatii publice, a edifica un sistem public de învatamânt gratuit, a stimula turismul national prin încurajarea unui sistem de vacante accesibile ca pret etc. – toate acestea tin de minima administrare politica a destinului comunitar. Dintr-o astfel de perspectiva, Ceausescu nu a facut nimic special, nu a oferit nici o concesie cuiva, nu a facut risipa cu gesturi de generozitate. A semnat niste decrete, a promulgat niste legi, a distribuit responsabilitati ministeriale, facând practic tot ceea ce era firesc sa faca. Cei care suspina dupa blocurile "construite" de dictator, dupa slujbele sigure, dupa spitalele si scolile gratuite, dupa concediile ieftine, dupa metrou si sosele etc. dau sentimentul ca acestea toate ar fi fost "daruri" ale "Celui Mai Iubit Fiu". Or, e evident ca nimic din toate aceste aspecte nu pot fi puse pe seama marinimiei geniului carpatin. Dimpotriva, atunci când Ceausescu, victima a delirului sau de grandoare, a platit datoria internationala a României, înfometând populatia si lipsind-o de cele mai elementare produse si servicii, populatia (macar o parte a ei, cea mai radicala, cu o constiinta civica mai apasata) s-a ridicat la nesupunere violenta. Care a fost fatala orbitului dictator.
Prin urmare, reprezinta dovada a unei netarmuite prostii sa suspini astazi dupa binefacerile "epocii de aur". Si în Cehoslovacia, si în Polonia, si în RDG, si în Ungaria, si în Bulgaria statul socialist a facut cam tot atâtea pentru propria-i populatie cât a facut si reprezentantul statului socialist în România – eventual ceva mai mult… A proiecta nemultumirea, legitima, ridicata de proasta configuratie a prezentului capitalist, peste fundalul perioadei totalitare, cosmetizând-o si prezentând-o drept mostra de sanatate politica – nu este numai semn de naivitate, ci si marca a unei orbiri ori poate a unei disperari sinonime cu cea mai adânca prostie. Nimic din ce a fost înainte nu poate fi regretat, ceea ce nu înseamna deloc ca actuala caricatura româneasca de economie de piata si democratie ar trebui tolerata în vreun fel…