De la Rey versus Che Guevara
articol aparut in Cultura, nr. 113 din 0000-00-00» cultura »
Autor: Bogdan Duca
De ceva vreme ascult aproape obsesiv o melodie: „De la Rey“, melodie dedicata de cântaretul sud-african Bok van Blerk eroului national al burilor, generalul Koos de la Rey. O puteti asculta si dumneavoastra de pe internet, un simplu search pe Google al titlului ducându-va la videoclipul postat pe site-ul YouTube. Melodia, cu un text în limba afrikaans, este o invocare a spiritului acestui erou de la începutul secolului XX, chemat sa îi conduca pe buri într-un razboi care are practic aceeasi miza ca si luptele ce l-au consacrat.
Koos de la Rey
La sfârsitul secolului XIX, doua mici state agricole, Orange si Transvaal, întemeiate de colonisti protestanti olandezi, au fost amenintate cu anexarea de catre politica colonialista engleza. Urmarea a fost declansarea si desfasurarea a doua razboaie, ramase în istorie sub numele de „razboaiele burilor“. Trebuie de la început mentionat faptul ca aceste razboaie nu au avut nici un moment un caracter rasial, asa cum multi din cei ce confunda, voit sau nu, Africa de Sud a burilor cu apartheidul lasa sa se înteleaga.
Generalul Koos de la Rey, eroul melodiei despre care vorbesc, a fost si eroul celui de-al doilea razboi bur. Sa vedem ce se stie despre acest om. În primul rând, desi general si desi erou militar, de la Rey nu a fost un razboinic.
Evlavios si cu o educatie elementara, Koos de la Rey era reprezentativ pentru tipologia fermierului bur din epoca sa. Cu o barba impresionanta, purtând tot timpul o Biblie asupra lui, eroul burilor poate fi mai usor confundat cu un pastor sau cu un membru al comunitatilor amish, în nici un caz însa nu poate fi integrat în tipologia clasica a eroului razboinic.
De la Rey a urât razboiul si a facut tot ce i-a stat în puteri sa îl evite. Abia atunci când nu a mai existat nici o alternativa, a decis sa lupte. Atipic, asemenea unui cavaler medieval ratacit într-o epoca ce începuse deja sa uite de valori, generalul de la Rey s-a remarcat prin gesturile sale... dezarmante. Astfel, dupa ce în urma bataliei de la Tweebosch, din martie 1902, reusise sa captureze un general britanic si buna parte din trupele aflate sub comanda acestuia, a decis, din pricina faptului ca nu avea suficiente rezerve ca sa poata trata cum se cuvine prizonierii, sa îi elibereze pe toti, inclusiv pe generalul care, ranit fiind, nu ar fi putut sa primeasca ajutor de la medicii buri. În acelasi timp, britanicii inventau lagarele de exterminare pentru populatia civila bura si, câtiva ani mai târziu, urmau sa se deschida primele lagare din Gulag.
De la Rey a murit, la ani buni dupa încheierea razboiului, prins, din greseala, într-o ambuscada a trupelor britanice.
De la Rey, de la Rey
Politician moderat, dar si om al principiilor ferme, generalul de la Rey întruchipeaza acele valori pe care, cred eu, trebuie sa le regasim. Nu a luptat pentru o utopie, nici macar nu a crezut într-una. A luptat doar pentru ca lupta era unica posibilitate de supravietuire, atât a sa cât si a lumii sale.
Cântecul lui Bok van Blerk reia imaginea generalului de la Rey si o transpune în niste cuvinte actuale acum, când natiunea alba sud-africana este victima unei crize identitare suprapusa pe rasturnarea valorilor si pe colapsul societatii sud-africane (din ce în ce mai vizibil) în ansamblul ei.
Ca urmare, melodia a prins. Refrenul are (în traducere, desigur) aceste cuvinte: „De la Rey, de la Rey, vei veni tu sa îi conduci pe buri? Generale de la Rey, toti burii sunt gata sa cada alaturi de tine“. Un refren pe care, nationalisti sau doar patrioti, burii secolului XXI au ales sa si-l însuseasca.
Dar povestea nu se termina aici. Imediat, organizatii non-guvernamentale bine intentionate au început, în stilul lor caracteristic (propriu oricarui ONG, din orice colt al lumii) sa traga semnale de alarma în fata renasterii „nationalismului bur“, în fata riscului revenirii albilor la putere, a reintroducerii politicii de apartheid.
Dupa ce ani de-a rândul au contribuit la construirea mitului lui Nelson Mandela, dupa ce decenii de-a rândul au prezentat organizatii teroriste sud-africane (care se razboiau mai ales între ele) ca fiind de fapt inocente structuri militante pentru drepturi civile, organizatiile preocupate de drepturile omului nu au cum sa nu reactioneze în fata oricarei renasteri a „rasismului“ sud-african.
Cântecul „De la Rey“ a devenit, în urechile diferitilor militanti pentru drepturile omului si melcilor de padure, un soi de „Die Fahne Hoch“ al unei organizatii care, din fericire pentru lume, nu exista decât în mintile lor, puternic ideologizate si marcate de utopii.
Dati-mi mitraliera
Albii sud-africani sunt victimele propriei lor crize identitare, dar si victimele acestor militanti „umanisti“. Ei, se pare, nu mai au dreptul la identitate si la valori, nici macar la raportarea la un adevar care nu se regaseste în analizele „umanistilor“ cu privire la apartheid. Si nici în felul în care ne este livrata informatia acum.
Cu exceptia unor voci singulare, precum cea a lui Jean Francois Revel, care au avut curajul sa priveasca spre Africa cu un ochi ferit de deformarile ochelarilor diverselor ideologii stângiste, toata lumea pare sa fie de acord cu o minciuna: Africa de Sud a burilor a fost un stat „fascist“, iar Africa negroida, oricum am suci-o, oricum am învârti-o, chiar si atunci când greseste are dreptate...
Ca urmare, pe nedrept, sud-africanii albi sunt supusi unui proces nejustificat si inutil de „denazificare“. Si de catre cine? De catre reprezentantii marilor puteri occidentale care nu s-au sfiit si nu se sfiesc sa stea la masa cu toti tiranii Africii (incluzându-l aici „nondiscriminatoriu“ si pe presedintele Frantei, domnul Sarkozy, care doreste sa fie prea amabil cu un tiran precum colonelul Gaddafi), ca si de ideologii si de activistii noii stângi, care se încapatâneaza sa vada, dupa modelul politicii externe sovietice, în tarile din „lumea a treia“ noul proletariat, subiectul si justificarea muncii lor revolutionare.
Ca urmare, e mai bine ca în locul unui cântec patriotic precum „De la Rey“ sa rasune imnul Congresului National African: „Umshini wami“ („Dati-mi mitraliera“). Poate ca astfel, prin utilizarea mitralierei, Africa de Sud cea multiculturala va „scapa“ de „rasisti“, dar mai mult ca sigur nu va rezolva problemele legate de mortalitate, de infractionalitate si de saracie, fenomene efectiv scapate de sub control în anii post-apartheid.
(continuare in pagina 5)
(urmare din pagina 4)
Hasta siempre comandante
Asadar, generalul de la Rey, blajinul cavaler pios, cu Biblia în buzunar, este „fascist“...
Dar ce auzim la radio, inclusiv la posturile publice din România? „Hasta siempre Comandante“. Eroul acestei melodii nu este, desigur, un fascist. Si nici macar un „fascist“ (atentie la ghilimele!) precum sarmanul general de la Rey. Este vorba, desigur, de Ernesto „Che“ Guevara.
Melodia dedicata lui Che Guevara este mult mai ok din multe puncte de vedere. Mai ales ca ne propune un model perfect. Cine este Che Guevara? Pai poate fi idealul pentru oricine, de la pustanul care fumeaza „iarba“ pentru a sfida lumea în spatele scolii generale (la liceu trebuie sa se ocupe de chestii mai „serioase“, nu?) pâna la jurnalistul non-conformist, cu marxismul la o bere pe la Stufstock, iar capitalismul investit în cine stie ce pensiune prin Delta sau în cine stie ce firmulita cinstita.
Într-un cuvânt: un model în care oricine se poate gasi. De ce? Pentru ca unica lui caracteristica este aceea ca e... cool.
Desigur ca am putea sa fim eruditi: sa încercam sa identificam în discursurile, poezioarele si însemnarile hippiotului cu mitraliera pe teoreticianul marxist Che Guevara. Efort intelectual inutil, dar timpul celui care o face nu este si timpul meu, asa ca nu ma bag.
Ucigas cu sânge rece, „doctorul“ Che Guevara (terminase medicina) stie, spre deosebire de arhaicul sau „coleg“ de articol (ma refer la generalul de la Rey), ca dusmanul trebuie sa fie ucis fara mila. Mai ales ca Che Guevara avea surse mai „înalte“ de informare si autoritati mai înalte care sa îl justifice (Marx, Lenin sau...Sartre) decât „colegul“ bur care se rezuma la Biblie.
Politician abil, Che Guevara nu s-a simtit bine niciodata între mai marii politicii, prea diplomati si prea ametitori pentru gusturile sale. A preferat tot timpul politica glontului dezbaterilor si dialogurilor diplomatice pe care acelasi „coleg“ bur se pare ca le aprecia destul de mult.
Într-un cuvânt: Che Guevara este un model! E modelul revoltei de dragul revoltei, al nonconformismului cool si al unei lumi care continua sa se „emancipeze“. De cine? De trecut, de traditii, de... ea însasi. Spre deosebire de el, generalul de la Rey este doar un reactionar, strigoi al unei lumi care, cred cheguevaristii si stângistii, trebuie sa dispara pentru a construi alta în loc.
William F. Buckley Jr., un mare gânditor conservator, decedat de curând, cerea într-unul din textele sale: „Don't let THEM to imanentize the Eschaton!“. „Gânditorii oraculari, ideologii iluminati si discipolii lor militanti fac exact acest lucru: emanentizeaza Eshatonul... Cu alte cuvinte: ne condamna la fericire“. (Vladimir Tismaneanu). Unora ca acestia (Marx, Lenin, Guevara, Castro sau Chavez) trebuie sa li se opuna eroismul conformismului celui bun, al moderatiei si al fermitatii.