Ce bucurie imensa...
articol aparut in Cultura, nr. 113 din 0000-00-00» cultura »
Autor: C. STANESCU
O mare lectie de toleranta si grija de a nu-si rani „adversarul“ vine din partea lui Benjamin Vexler-Fundoianu, neuitatul poet al „Privelistilor“, cetatean francez din 1939, combatant în 1939-1940, arestat de Gestapo în 1944, deportat la Auschwitz si gazat. Prieten cu Sestov, eseistul tânjeste dupa comuniune si toleranta intelectuala într-o lume care „a pierdut cifrul magic al comunicarii“ (cf. Mircea Martin). Într-o lume a surzilor, Fundoianu implora deschiderea urechilor si inimii catre confesiuni si opinii contrare ce pot convietui. Cearta intelectualilor intoleranti, bazata pe domnia sângeroasa a particulei „anti“, gaseste în eseistul româno-francez un adversar gata sa admita ca „exista urechi si inimi care bat acolo unde ma asteptam cel mai putin. Ceea ce îmi rastoarna ideile - dar sunt fericit de aceasta rasturnare, de aceasta simpatie care se anunta a fi reciproca, într-o lume care mi se parea închisa si întunecata“. Am pus în rama admirabila scrisoare a lui Benjamin Fondane catre Jacques Maritain, din 27 XII. 1937, tradusa si publicata de Luiza Palanciuc în „Observator cultural“. Scrisoarea face parte dintr-un volum în pregatire la Editura Limes, seria Benjamin Fondane - „Opere complete franceze“. Iata omagiul pe care Fondane îl aduce în numele prieteniei unui „adversar“ de idei : „Ce bucurie imensa mi-a adus scrisoarea dumneavoastra, dragul meu Maritain. Cu cât va citesc mai mult (de trei saptamâni sunt cufundat în „Degres du savoir“), cu atât sunt mai miscat de prietenia si afectiunea pe care binevoiti a mi le arata - si cu atât sunt mai surprins de sentimentele mele pentru dumneavoastra -, într-atât este de mare, la prima vedere, distanta care ne desparte. Si, cu toate acestea, desi ideile dumneavoastra ma irita (dupa cum ale mele va înfurie) va citesc cu pasiune, cu dorinta de a ma lasa convins, atât sînt de profunde, pure, hotarâte credinta, forta, onestitatea gândirii dumneavoastra. Iar faptul ca nu va pot urma si ca trebuie sa va consider un adversar este împotriva vointei mele ; dar dumneavoastra simtiti, desigur, ca sunt însufletit de aceeasi buna credinta, cautând, în felul meu, ceea ce cautati si dumneavoastra, ceva care nu poate ramâne fara cautare, în modul acesta în care cautam. Pregatesc o carte voluminoasa pentru anul viitor si mi se întâmpla sa ma iau adesea de dumneavoastra -, dar de fiecare data revin asupra lucrurilor scrise, de teama sa nu va ranesc, de teama ca nu fac suficiente disctinctii, ca nu arat îndeajuns de bine datoria pe care o am de a face aceste distinctii. Daca dumneavoastra ati arata violenta si chiar nedreptate fata de modul meu de a privi lucrurile, eu tot as gasi acest lucru drept, fara ca el sa atinga prietenia noastra (…) Ce minunat ca ma puneti la punct cu dialogurile avute cu parintele Claverie si ca-mi trimiteti scrisoarea sa! Sunt atât de fericit, mai mult pentru Sestov decât pentru mine - caci el nu tine atât sa fie urmat, cât ca ideile sale sa fie auzite! Nu s-ar plânge daca ar fi dezaprobat, atacat, fie chiar si în mod violent; dar sufera pentru ca lucruri de o asemenea importanta nu ajung nici macar sa-i mai irite tocmai pe cei care ar trebui sa le poarte în suflet (…) Iata de ce sunt bucuros ca articolul meu a putut sa provoace un oarecare interes în mediile tomiste - poate ca acest lucru va face pe cineva sa intre pâna în inima problemelor sestoviene ; întotdeauna îi ramâne adversarului ceva din tulburarea pe care tocmai a înfatisat-o si a combatut-o. Iar aceasta înseamna deja mult. Îi voi raspunde, desigur, parintelui Claverie, cu bucurie. Se petrec lucruri atât de stranii! Credeam ca ma adresez doar laicilor, rationalistilor - si iata ca exista urechi si inimi care bat acolo unde ma asteptam cel mai putin. Ceea ce îmi rastoarna ideile - dar sînt fericit de aceasta rasturnare, de aceasta simpatie care se anunta a fi reciproca, într-o lume care mi se parea închisa si întunecata. M-ati ajutat enorm sa pasesc în ea. Va multumesc.“
Sfârsit de epoca, început de era
În acelasi numar al revistei „Observator cultural“, Bianca Burta-Cernat lanseaza o ipoteza extrem de seducatoare dar si nelinistitoare asupra viitorului istoriei literare în era Internetului. „Cartea lui Cornel Ungureanu („Istoria secreta a literaturii române“ - n.n.), scrie Bianca Burta-Cernat, argumenteaza ca istoria literara, departe de a fi un domeniu prafuit, reprezinta în continuare o provocare, implicând creativitate, simt detectivistic, spirit de aventura si propune ca solutie abandonarea perspectivei strict literaturocentrice în favoarea unei abordari mai complexe care sa includa analiza relatiei dintre literar si politic. Termeni ca geografie a literaturii, geopolitica, centru, periferie, provincie, frontiera sunt definitorii pentru o asemenea abordare. Istoria secreta a literaturii române functioneaza ca prefata, ca propedeutica pentru un proiect de mare anvergura a autorului, ilustrat de „Geografia literara a României“ (lucrare din care au aparut pâna în prezent doua volume, Muntenia si Banatul) si de Mitteleuropa periferiilor…“ Demersul lui Cornel Ungureanu, arata autoarea, facând parte larga contextului, istoricitatii, macrostructurilor care au „complotat“ la nasterea operei, îl plaseaza pe critic „într-un soi de avangarda. În sensul ca, îndraznesc sa afirm, destula vreme de acum înainte istoria literara se va face, daca se va mai face, pe linia trasata de proiectul lui Cornel Ungureanu sau, cel putin, pe o linie asemanatoare. „Istoria critica…“ a lui Nicolae Manolescu, a carei aparitie este asteptata de toata lumea, va încheia fara doar si poate o epoca si va pune punct unui mod de a scrie istorie literara. Pentru ca, e limpede, o istorie globala a literaturii scrisa de un singur autor nu se va mai putea realiza.“ În calea istoriei globale, spune Bianca Burta-Cernat, stau nu numai „deconcertanta cantitate de informatie“ imposibil de selectat fara „amputari“ si subiectivism, ci mai ales „epistema“ si „etica postmoderna“ care, crede în fine autoarea, „nu mai corespund unui asemenea tip de istorie literara“. Îmi displac profund termenii viitoarei istorii literare care se va face „pe linia trasata“ de nu importa cine, precum si nesuferitele „epistema“ si „etica postmoderne“. Cu toate acestea, citim cu atentie distinctiile operate între istoria literara ca opera închisa si opera deschisa : „Cu manolesciana „Istorie critica…“ ne aflam înca în modernitate, mai precis într-o zona autoritarista a modernitatii, în care canonul se face, nu se discuta, în care ierarhiile de valori, desi inevitabil subiective, sunt rigide, par imuabile, în care - în fine - lumea literara este dominata (si timorata în aceeasi masura) de imaginea Criticului judecator - unul singur, Supremul, spiritus rector al epocii sale -, ale carui verdicte închipuie un soi de Evanghelie. Cu proiectul lui Cornel Ungureanu suntem, dimpotriva, în plina postmodernitate, unde abordarile sunt asumat subiective (dar în niciun caz subiectiviste), unde criteriile de selectie nu (mai) sunt proclamate ca inatacabile si singurele posibile, unde principiile ordonatoare sunt toleranta, relativizarea înteleapta, cooperarea. Daca modelul istoriei literare manolesciene este monada, modelul presupus de un demers istorico-literar precum acela al lui Cornel Ungureanu este reteaua. Folosesc termenul de retea cu toate implicatiile semantice internautice de rigoare. Autorul acestei carti este un spirit pe cât de scrupulos, pe atât de mobil, de ingenios, de creativ. „Istoria secreta a literaturii române“ este conceputa ca un text deschis, pe sistemul site-urilor („paginilor“) de pe Internet, cu un meniu de baza si o multime de ramificatii, de sub-meniuri, susceptibile de a accepta modificari, adaugiri, permutari, ca o retea de link-uri ce trimit catre alte site-uri, catre alte texte - ale autorului sau ale altora. Mai clar, cartea lui Cornel Ungureanu seamana foarte bine cu o enciclopedie multimedia…“. Interesant, foarte interesant, desi cam câltos; ma tem doar ca opunerea celor doua „modele“ sa nu devina doar pretextul unei polemici de cuvinte si orgolii când, de fapt, cu toate exageratiunile (îngrosarea liniilor celor doua modele si, implicit, portrete), ar trebui sa stârneasca o discutie relaxata despre chiar întrebarea articolului: viitorul istoriei literare. În rest este limpede ca inventivul, ingeniosul si informatul Cornel Ungureanu, spirit ludic si barochizant, a pus în cartea lui tot piperul spre a o face cât mai gustata: fluidizarea granitelor literare (spre disperarea nationala a patriotilor), declinul identitatilor, invazia periferiilor (sub valul irezistibil al globalizarii-mondializarii), „paricidul la români“, „complexul bastardului“ la câtiva mari scriitori, „vârstele erotice“ si „vârstele pornografice“ ale literaturii, mortile suspecte din literatura româna (Mihail Sebastian, Marin Preda - de ce nu si Liviu Rebreanu?!), „scenariile conspirationiste“ despre boala si moartea lui Eminescu, precum si, în fine, o teza senzationala ca aceea ca personajul care da numele nuvelei Ana Rosculet este un alter ego al prozatorului! Într-adevar, savuros…
Observ cu încântare ca cele mai hotarâte si mai taioase comentarii critice din „Observator cultural“ sunt semnate de persoane de sex feminin, fenomen identificabil cu usurinta si în alte publicatii dragi mie, inclusiv aceasta : e un semn bun, el confirma si pe plaiurile noastre teza lui Alain Touraine din „Lumea femeilor“ despre care scrie, cum altfel ?, un barbat, Cristian Cercel: „Teza lui Touraine, cum ca lumea noastra devine o lume a femeilor, ca de la o societate a barbatilor ne îndreptam în postindustrialism catre o societate a femeilor e, trebuie spus, mai mult decât atragatoare.“ Cum sa nu?! Ma întorc la critica feminina din „Observatorul cultural“ ca sa remarc comentariul sec si acid, fara menajamente semnat de Dana Pârvan-Jenaru pe marginea monografiei „Mihail Sebastian“ de Romulus Bucur: „Monografia dedicata lui Mihail Sebastian este cel putin dezamagitoare, daca nu chiar sfidatoare, de la prima si pâna la ultima pagina cartea fiind lipsita de tot ceea ce înseamna principii si obiective ale criticii literare, de reflectare sintetica a operei si de condensare a procesului critic, de urmarire si surprindere a unui diagnostic integral, de interpretare personala si de valorificare“. Neinspirat si fara curajul propriei opinii, autorul monografiei ar recurge la „un colaj de citate ca margelele pe ata“, preia masiv (pre)judecatile din bibliografia critica, inclusiv rautatea opaca a unui tânar intelectual toba de carte care scria ca Sebastian a fost un ins mediocru: „Monografia Mihail Sebastian îsi asteapta autorul, macar pentru a afla daca Sebastian a fost sau nu mediocru! Pâna atunci - pune punct Dana Pârvan-Jenaru - mediocra e doar carticica semnata de Romulus Bucur“. Din lipsa de spatiu ma multumesc doar sa mai semnalez interesantul articol „Eseu sau program politic? Doua interpretari posibile ale cartii „Despre minciuna“ de Gabriel Liiceanu“ semnat în „Observator cultural“ de Péter Demény, precum si un interviu plin de învataminte pe care Ovidiu Simonca i l-a luat lui Victor Rebengiuc : „Înca nu ma consider un actor mare“.