Abu-Hassan
articol aparut in Cultura, nr. 112 din 0000-00-00» cultura » dictionar Caragiale
Autor: GELU NEGREA
Caragiale – omul si scriitorul, deopotriva – este considerat (cu deplina îndreptatire, de altfel) un citadin par excellence. Intriga, macar, ca sa nu spun ca uimeste, în atare împrejurari, faptul ca, pe parcursul a aproape trei decenii si jumatate, el dezvolta interes si preocupari aparte pentru un filon literar de predilecta extractie rurala, folclorul, si, subiacent, cultiva, în tot acest rastimp, o neobisnuita fascinatie pentru Orient, cu deosebire, dar si pentru alte tinuturi exotice.
Scriitorul pe care cutuma exegetica îl acrediteaza drept autorul cel mai solid implantat în realitatile sociale ale vremii sale evadeaza, înca de la 25 de ani, cu „Lungul nasului. Basm oriental“(1877) într-un fabulos folcloric si luxuriant ale carui ecouri se regasesc, cu „Fecioara-din-luna (Poveste japoneza)“, pâna târziu, catre amurgul vietii, în 1911, si chiar în texte postume („Abu-Hassan“ sau „Poveste“, de pilda, sunt publicate de fiul sau, Luca, în 1915). Un dictionar nu este însa locul potrivit pentru detalierea si aprofundarea chestiunii, astfel încât ma limitez acum la simpla ei semnalare de care ma folosesc în chip de introducere la profilarea personajului Abu-Hassan din povestirea cu acelasi titlu.
Eroii basmelor nu au, în general, individualitate, fiind, mai degraba existente canonice, cu valoare tipologica, iar Abu-Hassan nu face exceptie. Negustor cu stare materiala medie, asa cum aflam multi în paginile celor „1001 de nopti“, el se circumscrie categoriei de personaje pe care destinul – luând forma întâlnirii miraculoase cu o aparitie supranaturala sau cu o fiinta omnipotenta (în cazul de fata, califul Harun-al-Rasid) – le supune unor încercari etice pe care reusesc sa le traverseze cu bine, justificând astfel binemeritata rasplata care, în final, le aduce bogatie, fericire, liniste sufleteasca într-un matrimoniu cu persoana visata etc. Paradigma narativa este aici respectata întocmai si acesta ar fi un prim palier de lectura.
„Abu-Hassan“ poate fi citita însa si în grila unei variatiuni, agrementate cu recuzita imaginarului folcloric, pe motivul literar deosebit de drag celor vechi „fortuna labilis“ (norocul e schimbator). Într-adevar, personajul traverseaza o dubla experienta initiatica de natura sa-l convinga de relativitatea unor valori umane esentiale.
O prima testare, soldata cu gust amar, vizeaza ceea ce se cheama „prietenia de vreme buna“: grupul de petrecareti, ale caror chiolhanuri costisitoare sunt suportate de Abu-Hassan, îl paraseste fara remuscari atunci când resursele sale financiare se epuizeaza. Mai mult: nici unul nu mai vrea sa-l cunoasca sau sa aiba de-a face cu el, personajul fiind obligat la recluziunea deprimata în solitudine.
Al doilea test este înca si mai zguduitor: o gluma a califului Harun-al-Rasid – care, „îmbracat tiptil“ (senzationala sintagma!), descinde incognito la vreme de seara printre supusii sai – îl face pe tânarul negustor, transferat în somn în încaperile mirificului palat împaratesc, sa se creada stapânul Bagdadului si al întregii lumi ahemenide. Prestatia sa impecabila în ipostaza de calif aminteste de o pagina asemanatoare din Cervantes – autor pe care Caragiale îl cunostea bine, pare-se –, aceea în care Sancho Panza este numit, pro forma, guvernator al unei insule închipuite, iar înteleptul scutier al lui Don Quijote se achita cu brio de atributiunile dificile ce îi revin în calitate de administrator si judecator. Revenit în casa mamei sale, dar si cu picioarele pe pamânt, Abu-Hassan se vindeca cu greutate de visul maririi. Califul îi bulverseaza însa din nou reperele existentiale abia recuperate, facându-l, prin aceleasi proceduri, sa mai creada o data ca este fiul norocului suprem, dupa care, convins de virtutile remarcabile ale supusului sau, Harun-al-Rasid îi daruieste aur, o sotie minunata, prietenia lui si o viata vesela si ferice „pâna la adânci batrânete“.
Aceasta sarabanda ametitoare de incrementa atque decrementa existentiale trimite o poveste orientala îndeajuns de traditionala în articulatiile sale esentiale catre parabola si face din Abu-Hassan o înduiosatoare jucarie a soartei care încearca disperata sa-si pastreze echilibrul si simtul masurii într-un univers implacabil, absurd si incoerent. Faptul ca o face adesea într-un limbaj pigmentat cu savuroase inflexiuni de mitoc bucurestean adauga personajului un farmec suplimentar, care ne readuce instantaneu în memorie prestatia orala fascinanta a eroilor din capodopera „Kir Ianulea“.