Ipoteze pentru un studiu asupra subiectivitatii. Subiecti si afirmatii disjunctive (III)
articol aparut in Cultura, nr. 112 din 0000-00-00» cultura »
Autor: LUCIAN DELESCU
Exista o serie de dificultati pe care o teorie a subiectului trebuie sa le confrunte. Una dintre acestea este tocmai „instabilitatea notiunii de identitate“.
Primul dintre rezultatele acestei forme de instabilitate este utilizarea polisemica a termenului de identitate. Într-un anumit sens, notiunea de identitate este compromisa si chiar ideea generala de subiect devine, la rându-i, neclara. În mod paradoxal, tocmai aceasta situatie va permite reconstruirea unei teorii a subiectivitatii pe considerente cu totul noi. Orice subiect îsi dezvolta expresia propriei sale identitati printr-o aparenta distantare de imaginea textuala primita în urma denominarii. La nivelul unui text, pronumele „Eu“ se naste sub un aspect dual, ca subiect al unei propozitii, pe de o parte si subiect a carui proliferare ontologica scapa de sub controlul regulilor sintaxei. Pe de alta parte, ceea ce „vedem“ este o expresie, o fomula unificata, o singura notiune de subiect adusa la nivel expresional perfect. Însa întelegerea corpusului identitar nu poate fi momentan tratata decât în mod reductionist iar ceea ce se impune aici este extragerea pronumelui dinlauntrul totalitatii unui enunt care îl ascunde în interiorul multiplelor referinte textuale. Vom vedea ca pronumele nu participa în mod exclusiv la dimensiunea formala a constructului identitar, o completa notiune de subiect (sau mai degraba de subiectivitate), aflându-se în afara logicii propozitionale unde pronumele îsi determina o existenta metatextuala aparuta ca rezultat al interferentei cu exterioritatea.
Cine sau ce este în aceste conditii un subiect? Consistenta subiectiva care se iveste din interferenta cu o zona nesupusa regulilor pur formale (propozitionale) nu pare sa confirme ca analiza notiunii globale de subiect si implicit de subiectivitate ar trebui considerata în afara regulilor gramaticale. Prin regula gramaticala înteleg aici mai mult decât aspectele a ceea ce numim în general gramatica unei limbi: înteleg structura formala care permite întocmirea unei gramatici oarecare, mai precis o matrice care face posibila o gramatica propriu-zisa. O asemenea matrice nu poate fi definita exclusiv în mod formal pentru simplul motiv ca orice act de formalizare se opreste la nivelul unei sinteze partiale a informatiilor care sunt deja existente. Or, existenta unei matrici implica structuri axiomatice ce fac posibil spatiul în care urmeaza sa se manifeste un anumit eveniment. De exemplu, manifestarile subiectivitatii în spatiu si timp sunt posibile datorita unei forme preexistente de spatiu si timp, unde aceasta forma de subiectivitate se afirma. Cu siguranta, exemplul în cauza preia aproape în totalitate viziunea newtoniana de unde ar putea fi dedusa o ipoteza predictibila a naturii subiectului.
A se afla în limbaj înseamna a fi inevitabil o parte a gramaticii, prin urmare orice denominare ar trebui rezumata la un statut pur sintactic. Dar un enunt care depaseste prin referinta sa problemele strict interne ale logicii formale si gramaticale face ca formele subiectivitatii în totalitatea lor sa nu mai poata fi descrise de un tip de realitate pur formala, ci „subiectala“ care iese din tiparele sale. Acest lucru indica epuizarea limitelor unui tip de definitii care mentineau notiunea de subiect înlauntrul canonului analitic pur gramatical (formal) aducând cu sine concluzia ca aceast tip de notiune nu este data în exclusivitate ca simpla parte a structurii gramaticale. Ceea ce ar ramâne din notiunea de subiect în conditii de conflict între doua forme de manifestari (gramaticala si non-gramaticala) este tocmai starea de conflictualitate dintre dimensiunea sintactica si expresia unei subiectivitati deja incontrolabile.
Trebuie remarcata aici aparitia unei serii de consecinte imediat observabile: prima dintre ele se refera la extensia pronominala care este totdeauna posibil de interogat dinspre exterior. Daca afirm „Eu“ nu pot îndeplini o asemenea performanta în absenta oricarei forme de exterioritate. Chiar atunci când nu ar exista, într-o versiune absurda, nici un tip de exterioritate (imaginati-va un solipsism absolut în care nu exista nimic în modul cel mai concret în afara unui „Eu“), ei, bine, tocmai acest nimic ar trebui luat ca referinta. Prin urmare, oriunde se petrece o forma de dialog apare un subiect (pronume). În absenta unui dialog nu este cu putinta nici o forma de subiect sau subiectivitate ?i cu atât mai putin o forma de constiinta. Multiplicitatea pronominala este rezultatul simultan al existentei unei referinte externe percepute ca fiind distincta, o notiune de subiect, cel putin în sens modern (o forma de constiinta elaborata), fiind posibila daca si numai daca la nivelul subiectului s-a nascut certitudinea plenara a existentei unui alt subiect de aceesi natura. Fara a-si abandona însa dimensiunea monologica (întelegându-se prin aceasta posibilitatea oricarui subiect de a se îndoi de orice alta forma de existenta identica lui însusi, tinând cont ca nu exista doua obiecte X, Y care s-ar afla în perfect raport de identitate oriunde si oricând), un subiect îsi verifica singularitatea la nivelul enuntului care prinde contur „ontologic“, unde orice alte enunturi sunt intim legate de seria actiunilor pe care le implica. Este vorba aici, fara îndoiala, de o interpretare partial „actionalista“ care nu poate satisface însa dilema de fata: cine sau ce este un subiect? Aceeasi dimensiune monologica expune constructia notiunii de subiect la o implozie conceptuala caci ce altceva se poate întâmpla atunci când nici o referinta „externa“ nu mai functioneaza!? Însa chiar în aceste circumstante, unde un subiect se devora pe sine, e nevoie de referinta, în alte cuvinte, de o stabilitate a referintei întoarse spre subiect.