Din nou despre devenire si model la Noica
articol aparut in Cultura, nr. 112 din 0000-00-00» cultura »
Autor: Dragos A. Giulea
Un nou raspuns domnului Adrian Nita
Acest articol continua o dezbatere cu dl Adrian Nita în privinta unor concepte centrale din ontologia lui Noica, anume „devenirea“ si „modelul fiintei“, o dezbatere care a pornit de la recenzia facuta cartii mele de dl. Nita. Regret ca nu am înteles ca recenzia era „laudativa“, desi critica un punct central din lucrare, anume interpretarea data de mine devenirii. În momentul de fata am însa o comprehensiune mai adecvata, cred eu, a gândirii dlui Nita. În fapt, recenzia lauda faptul ca în sfârsit în filosofia româneasca este ridicata problema procesualitatii, însa deplângea analiza mea deoarece eu as fi supralicitat devenirea si, în general, nici nu as fi prea înteles conceptele centrale noiciene de „devenire“, „deveninta“ sau „devenire întru fiinta“. Mai mult, dupa cum am spus si în articolul trecut, maestrul Nita lasa vadit sa se înteleaga în recenzie ca sunt gresit, însa nu ma ilumina cu interpretarea ce exprima adevarul.Mi se reproseaza acum - Nr. 90, într-un raspuns la criticile mele din Nr. 82 - proferarea de injurii si calomnii, lucruri pe care le detest la rândul meu. Dupa parerea mea, însa, raspunsul meu nu era nici injurios, si nici calomniator la adresa dlui Nita, cel putin în sensul în care aceste cuvinte sunt explicate în DEX. Critica rationala, chiar daca directa, este însa altceva. Raspunsul meu pornea de la maniera în care a fost facuta recenzia, anume printr-o critica a interpretarii mele fara a fi citita cu atentie lucrarea; iar acest lucru este în primul rand o critica la metoda de lucru, iar nu o „injurie“ sau „calomnie“. Mai grav e ca impresia rasfoirii nu dispare nici acum, altfel nu e de înteles cum problemele ridicate si termenii explicati de mine data trecuta ramân înca neîntelesi si rau uzitati. Probleme precum principiul ontologic, constituentii fundamentali ai lumii si ceea ce ramâne constant pe parcursul devenirii ramân pur si simplu obscure dlui Nita.
Condescendentul si ironicul „june teolog“, reiterat de mai multe ori în articol, nu vine apoi nici pe departe din partea unui batrân întelept sau cel putin mai înveterat într-ale filosofiei. Mai mult decât atât, expresia insinueaza ca eu as fi un strain si un cotcar pe tarâmul filosofiei. O prima informatie importanta ar fi aceea ca, pe parcursul facultatii si studiilor aprofundate, am trecut prin bolgiile si raiurile reale ale adevaratei filosofii la sectia cea mai dificila - filosofie teoretica - acolo unde oamenii se ocupa cu filosofia analitica, logica si filosofia stiintei.
Dl. Nita lasa sa se înteleaga ca eu as spune ca pentru Noica devenirea nu are nimic a face cu fiinta. Or, eu nu am trecut deloc sub tacere aspectul devenirii ca prima instanta a fiintei; am spus acest lucru de atâtea ori în carte si, mai mult, am afirmat ca devenirea este schimbarea entitatilor saturate ontologic. Iar saturarea ontologica este o descriere a entitatilor prin prisma modelului IDG, adica prin prisma fiintei. O entitate saturata ontologic, pentru Noica, este una care a împlinit modelul IDG.
Mi se reproseaza (destul de ininteligibil): „Este clar ca Giulea întelege modelul ontologic (în termenii acuzatiei, principiul ontologic; nu pot eluda observatia ca sensul expresiei „model ontologic“ nu se suprapune exact peste sensul expresiei „principiu ontologic“) independent de sensul principal al termenului, respectiv cel de temei. Chiar daca, este adevarat, autorul afirma ca modelul este un „proiect al ordinii în lume“, acest proiect nu se poate realiza în absenta unui temei, a unui pattern al ordinii.“ Dl Nita imi aduce deci o critica legata de model. Eu nu identific însa modelul si principiul ontologic. Modelul ontologic este un concept central noician referitor la întelegerea fiintei ca ordine a realitatii, iar aceasta ordine se exprima simbolic I-D-G, adica este un complex individual-determinatii-general. „Principiul ontologic“ este însa altceva. Este un termen tehnic folosit mai ales în ontologia contemporana, mai mult sau mai putin analitica, fapt pentru care dl. Nita nu pare sa îl cunoasca, desi l-am explicitat în carte. El nu este tot una cu principiul (arche) realitatii asa cum îl folosim în filosofia greaca, spre exemplu apa la Tales, apeironul lui Anaximandru sau atomii lui Leucip si Democrit. Cum l-am mai definit si în articolul trecut, termenul acesta desemneaza într-un sistem ontologic entitatile pe care autorul sistemului le considera ca detinând fiinta deplina sau deplinatate ontologica, precum Ideile la Platon sau entitatile saturate la Noica. Mai departe, referitor la ultima fraza a d-lui Nita, trebuie spus ca pentru Noica nu exista ceva mai profund decât modelul ontologic, nu exista un temei sau pattern al ordinii mai adânc decât modelul IDG, ci modelul este cel mai profund temei al lumii si gândirii si cel mai profund pattern al ordinii gândirii si realitatii.
Printre alte critici apare si urmatoarea: „Desigur ca un cititor al acestei polemici ar putea observa ca este posibil sa existe între noi o diferenta de interpretare: A.D. Giulea, dorind sa traga jarul pe turta devenirii, tinde sa vada devenirea peste tot, chiar si acolo unde nu are cum sa fie, în vreme ce subsemnatul tinde sa elimine devenirea din modelul ontologic.“ Este o întelegere simplificatoare si eronata a pozitiei mele, deoarece Noica însusi vede schimbarea peste tot, atât la nivelul lucrurilor (fiinta de prima instanta), cât si la nivelul elementelor (fiinta de a doua instanta), însa aceasta schimbare, cum am mai spus-o de sute de ori, se face în conformitate cu modelul unic si neschimbat al fiintei si în directia instantierii modelului.
Critica merge mai departe: „Daca modelul ontologic este un temei al lucrurilor, cum ar putea el sa varieze? Cum ar putea sa fie diferit de la o întocmire reala la alta? În raport cu cuplul categorial identic-diferit, modelul ontologic vine cu ceea ce este constant, permanent, identic în fiecare lucru. Cum se face, de exemplu, ca si Socrate si Platon si Aristotel sunt oameni, desi sunt atât de diferiti? Raspunsul e oferit chiar de catre modelul ontologic: ei sunt identici tocmai pentru ca unul si acelasi model îi in-formeaza, îi organizeaza, îi structureaza.“ Eu nu introduc devenirea în modelul ontologic. Mai, exact, exista un unic si neschimbat model, însa pentru Noica acesta nu este instantiat sau împlinit identic în entitati, ci diferit si gradual. Socrate si Platon sunt fiecare un I-D-G, însa (presupunând spre exemplu ca G este filosofia) fiecare ajunge gradual la ea, printr-un proces propriu de educatie filosofica si apoi unul de proprie creatie filosofica autentica. Noica intersecteaza în felul acesta modelul unic si neschimbat în substanta acestui univers în continua schimbare. Nu stiu ce este asa de dificil de înteles când am dat zeci de exemple în carte. Nu stiu de aceea daca eu sunt cel care rateaza întelegerea modelului ontologic noician, dupa cum mi se reproseaza.
Paragraful urmator: „autorul a ratat sa demonstreze tocmai ceea ce era nevoie pentru a se sustine procesualitatea, adica o demonstratie care sa sustina ca precaritatile si realitatile depline sunt niste procese.“ Sunt nevoit sa explic din nou si chestiunea constituentilor fundamentali ai lumii, iarasi ramasa d-lui Nita în obscuritate. Ambiguitatea nu îmi apartine, iar precaritatile sunt extrem de importante în sistemul noician, deoarece sunt în directa conexiune cu modelul ontologic. Ele nu sunt niste procese, cum afirma dl. Nita, ci reflecta o lipsa într-o entitate, o lipsa din perspectiva modelului. Daca modelul este IDG, precaritatile pot fi fie ale lui I, fie ale D, fie ale G, iar atunci o realitate precara poate fi exprimata simbolic ca ID, IG, DI, DG, GI sau GD. Acest statut precar, precum si capacitatea realitatilor de a deveni le da posibilitatea sa evolueze catre împlinirea modelului IDG si eliminarea precaritatii.
Mai departe dl Nita confunda constituentii ultimi ai realitatii si procesele fundamentale ale lumii (investigate bunaoara în cap.V al cartii): „Mai mult, autorul prezinta constituentii fundamentali ai lumii si ai omului într-o modalitate absolut de neînteles. În prima clasa sunt incluse devenirea si deveninta, dar si creativitatea (un proces extrem de important, este adevarat, dar pentru Whitehead, nu pentru Noica).“ Constituentii fundamentali ai lumii sunt entitatile sau realitatile ultime din care este constituit universul (e.g. la Aristotel substantele prime, la procesualisti evenimentele sau procesele, la Noica realitatile de orice combinatie din I, D si G). Spre diferenta, devenirea, deveninta si creativitatea (noutatea) nu sunt realitati, ci procese care caracterizeaza realitatile lumii. Eu le-am numit procese fundamentale pentru ca în ontologia noiciana nu exista procese mai profunde decât acestea. În plus, creativitatea apare în ambele niveluri ale fiintei si este legata de natura lumii de a aduce în existenta continuu ceva nou, diferit, non-identic cu ceea ce a existat mai înainte. În plus, pentru întelegerea caracterului transcendental al devenirii întru fiinta si pentru a realiza conexiunea dintre aceasta si dialectica tematica, ontologia fenomenologica si logica synalethica, chiar este nevoie de o lectura mai atenta a cartii.(1)
Sper ca dl. Nita sa nu recepteze din nou aceste critici ca injurii si calomnii, ci ca discutii rationale, chiar daca în dezacord cu pozitiile domniei sale.