Cartea neagra a protocronismului
articol aparut in Cultura, nr. 112 din 0000-00-00» cultura »
Autor: ANDREI TERIAN
Si totusi, de ce protocronismul? Aceasta e întrebarea ce persista dupa lectura cartii Alexandrei Tomita, care constituie, fara îndoiala, una din revelatiile critice ale anului trecut. Daca protocronismul a fost o simpla încropeala ideologica, atunci de ce a mizat Partidul pe un competitor care se arata din capul locului perdant? Apoi, daca întreprinderea protocronista era de la bun început falimentara, atunci cum se justifica polemicile pe care ea le-a provocat în lumea literara româneasca de-a lungul a mai bine de un deceniu? În fine, daca protocronismul a fost doar un paravan al ceausismului, atunci cum se explica adeziunea – fie si temporara – a unor intelectuali respectabili precum Adrian Marino sau Nicolae Balota la premisele gruparii? Cred ca raspunsurile la aceste întrebari sunt de cautat în faptul ca, cu toata valoarea lui euristica precara, protocronismul a reprezentat un real focar de atractie pentru intelectualitatea româneasca din deceniile opt si noua. Iar aceasta atractivitate vine din aceea ca protocronismul vulgarizeaza – e drept, adesea pâna la caricatura – doua din conventiile „tari“ ale existentei sociale, care vizeaza atât coeziunea comunitatii ca atare, cât si functionarea practicilor discursive în cadrul ei. Protocronism si etnocentrism Prima dintre acestea o constituie etnocentrismul, pe scurt tendinta oricarei colectivitati de a-si afirma identitatea (si, nu mai putin, superioritatea în raport cu celelalte). Impulsul amintit nu este doar o practica protocronista, ci caracterizeaza orice comunitate etnica (si, prin extensie, sociala, politica sau profesionala). De aceea, el nu poate fi redus la perioada ceausista, si nici macar – asa cum crede Paul Cernat, în cronica sa din „Observator cultural“ (nr. 402) – la „critica radicala dinspre periferie a eurocentrismului/ occidentalismului“, ci reprezinta un fenomen caracteristic oricarei culturi si oricarei epoci. În aceasta acceptiune larga, unul dintre primii „protocronisti“ ar fi fost Vergiliu, care leaga în „Eneida“ originile Romei de sfârsitul Troiei; si tot aici se încadreaza unele fenomene deloc anti-occidentale, precum tentativele unor istorici literari din S.U.A. – mentionate de Cosana Nicolae în „Canon, canonic“ – de a împinge originile poeziei americane pâna în epoca precolumbiana. Dar asta înseamna oare ca protocronismul e un fenomen cultural firesc, ca orice etnocentrism îsi cuprinde partea sa de protocronism? Cât ma priveste, cred ca o asemenea extindere a conceptului este contraproductiva si ilegitima, vadind ea însasi o tendinta protocronista (atât în spiritul, cât si pe placul sustinatorilor doctrinei). Si aceasta întrucât diferenta pe care o comporta protocronismul (românesc) în raport cu etnocentrismul este ca, daca în cazurile asa-zicând normale identificarea diferitelor precursorate în varii epoci e menita sa legitimeze o anumita comunitate, în protocronism lucrurile stau exact pe dos: comunitatea e cea chemata sa legitimeze o anumita epoca – Epoca de Aur, fireste. De altfel, observatiile privind resemantizarea mitologemelor etnice si subordonarea lor fata de imaginarul politic ceausist constituie punctul forte al „dosarului“ întocmit de Alexandra Tomita, care întelege protocronismul drept „o constelatie (cluster) de motive si structuri mitologice, produse/încurajate sa se produca de catre propaganda comunista“ (p. 13). La fel de competente mi s-au parut, apoi, analiza rolului jucat de Edgar Papu în lansarea si dezvoltarea conceptului (soldata cu demistificarea presupusei inocente a parintelui protocronismului), identificarea mizelor politice si culturale aflate în joc, precum si studiile referitoare la „cazurile“ Norman Manea, Gogu Radulescu sau Monica Lovinescu. Toate acestea se sprijina pe o baza de date aproape ireprosabila si beneficiaza de ample reconstituiri ale contextelor aferente. Ce-i drept, cartea Alexandrei Tomita a ridicat si câteva semne de întrebare: este cu adevarat protocronismul un produs al comunismului, adica o doctrina dirijata si sustinuta de Partid? O atare ipoteza a fost respinsa de catre Mihai Iovanel, care, într-un articol publicat în „Cultura“ (nr. 7 din 21 februarie 2008), sustinea ca protocronismul nu ar fi fost o „avangarda a regimului“ – în orice caz, nu mai mult decât antiprotocronismul: „Valorile grupurilor erau valori contingente si, la rigoare, interschimbabile. Nu erau vectori ai fortelor democratice. Niciuna din tabere nu lupta împotriva regimului Ceausescu. Fiecare tabara lupta împotriva celeilalte tabere, dar nu împotriva regimului Ceausescu. Se lupta pentru prezervarea influentei si a puterii, nu pentru drepturile omului.“ Si, într-adevar, exemplele invocate de Iovanel (episodul Gogu Radulescu sau recenzarea negativa a lui Popescu-Dumnezeu în „Luceafarul“) par convingatoare. Mai mult, le-as adauga si eu unul: reactiile violente, însa exclusiv literare (nu si ideologice!), ale protocronistilor la interviul acordat de Norman Manea „Familiei“ în 1981 dovedesc ca niciunul dintre beligeranti nu avea îndrazneala sa vorbeasca în numele Partidului. „O astfel de initiativa – constata just Alexandra Tomita – si-ar fi pus cu siguranta în pericol autorul, chiar aflat în gratiile regimului.“ (p. 191) Si totusi, cred ca Mihai Iovanel trece cu vederea un fapt decisiv. E drept ca antiprotocronistii nu luptau – cel putin nu direct – „contra guvernului“. Însa, dupa un asemenea criteriu maximalist, e evident ca nimeni din România comunista nu o facea (nici macar disidentii); de unde firesc ar fi sa conchidem ca toti au fost o apa si-un pamânt. Numai ca, daca am încerca sa temperam aceasta definitie rigida (si, tocmai de aceea, inoperanta) a „colaborationismului“, am putea vedea peisajul cultural al epocii sub forma unui câmp în care protocronistii trag catre polul dogmatic si îsi împing oponentii spre coltul opus. Si nu-i vorba aici ca protocronistii erau în proportie covârsitoare cam intimi cu Securitatea (documentele ramân, din acest punct de vedere, insuficiente). Doua mi se par actiunile decisive în acest sens. Mai întâi, e vorba de atacurile lui Vadim Tudor împotriva lui E. Lovinescu. Ele au determinat practic prima coalizare a antiprotocronistilor, prin „Memoriul celor 57“, adresat Suzanicai Gâdea. Celalalt eveniment tine de atitudinea postului „Europa libera“ (în special a Monicai Lovinescu), care a sanctionat constant protocronismul. Or, în aceste conditii, analogia dintre pozitia Monicai Lovinescu si cea a antiprotocronistilor era inevitabila. Prin urmare, polarizarea culturii române din deceniul noua a fost determinata de doi oameni care nu au absolut nimic în comun: Vadim Tudor, care a precipitat coagularea antiprotocronistilor ca grup; si Monica Lovinescu, care a imprimat polemicii (aparent) literare dintre cele doua grupuri un caracter ideologic – si, implicit, antiprotocronistilor o pozitie „disidenta“ în cadrul sistemului. Protocronism si sincronism Nu vreau sa spun prin asta ca polarizarea culturii române ar fi fost rezultatul contingent al unor decizii „inspirate“. Adevarul e ca, luând în calcul premisele si orientarile ambelor tabere, reactiile amintite erau inevitabile. Ajungem astfel la cea de-a doua vulgarizare pe care a întreprins-o protocronismul si care vizeaza sincronismul însusi. În fond, oricât s-au ferit amândoua grupurile de o asemenea identificare, protocronismul se construieste pe platforma sincronismului, omologându-si „valorile“ tot prin logica genului proxim si a diferentei specifice (adica sincronism & diferentiere). Fireste, asta nu înseamna ca cele doua directii ar fi echivalente: caci, în timp ce sincronismul este o teorie care scoate din datele variabile pe care le primeste rezultate la fel de variabile, protocronismul e o teza care, operând cu teoria sincronista si mizând, prin chiar natura ei, pe niste rezultate invariabile (superioritatea culturii române), se vede nevoita sa-si inventeze datele. Însa esential este ca atât sincronismul, cât si protocronismul folosesc acelasi mecanism explicativ. Consecintele acestei afinitati au fost nefaste pentru ambele grupuri. Pentru protocronisti, pentru ca le lipsea principiul legitimator, adica atât de clamata „metoda“. În fond, astfel se explica variatiile de atitudine ale sincronistilor fata de Lovinescu: elogiat ca precursor iluminat, în '71-'73, de catre Zamfirescu si Papu, contestat de aceiasi în '77 (anul declansarii ofensivei protocroniste) si „recuperat“ prin mistificare (cu precadere în anii '80) de catre Ungheanu si Purcaru, ca precursor cam vetust, dar animat de bune intentii. Pe de alta parte, analogiile teoretice nu erau prea confortabile nici pentru sincronisti. De altfel, acesta este motivul pentru care antiprotocronistii au preferat sa ignore eforturile protocronistilor decât sa intre în polemici cu ei: „teoria“ protocronista sau, daca vreti, „noua metoda critica“ nu putea fi combatuta pentru ca ea nu era nici teorie, nici metoda. Astfel încât, într-o confruntare critica, „sincronistilor“ nu le ramânea decât sa conteste „datele“ – pe fiecare în parte. Cum, de altfel, au si facut, însa intermitent, de vreme ce alternativa ar fi fost un razboi de uzura interminabil si, probabil, inutil. Cu toate acestea, nu cred ca operatia cu pricina ar fi fost la fel de inutila si în cazul Alexandrei Tomita. Dimpotriva, cred ca volumul ei ar fi câstigat mai mult prin câteva close-reading-uri (meta)critice ale textelor protocroniste de prim-plan (macar „Din clasicii nostri“ si „Via Magna“), care sa deconstruiasca strategiile de lectura si sa dea pe fata cartile masluite. Din pacate, tocmai acesta este lucrul care lipseste cu desavârsire din „O istorie «glorioasa»“. Exemplara sub raportul contextualizarii si ca radiografie a imaginarului colectiv, cartea Alexandrei Tomita ramâne însa deficitara pe latura strict literara.