Cultura sau „imaginea“ despre cultura?
articol aparut in Cultura, nr. 112 din 0000-00-00» cultura »
Autor: Nicolae Macovei
Nu e greu de observat ca prezentul vietii noastre culturale nu e altfel decât asa cum a fost el construit, „gândit“ si sustinut în practica si în dinamica vietii obisnuite, de zi cu zi, dar si la nivelul întregului social. Dincolo de neprevazut, dincolo de „întâmplare“ sau de „istorie“, având, fara îndoiala, roluri uneori imposibil de suportat sau de ocolit, avem mereu de-a face cu un amestec subtil si abia constientizat îintre ceea ce am vrea sa fim, am fost învatati sa fim si ne-am straduit sa fim. Fiecare în parte este obligat, indiferent ca vrea ori nu, sa suporte presiunea „ideatica“ a întregului social si a timpului în care traieste.
Oricum ar sta însa lucrurile din acest punct de vedere, literatura, arta, „cultura“, în general vorbind, nu poate sa se nasca si sa reprezinte ceva semnificativ decât numai din sine si pentru sine. Ea, la rândul ei, fiind un factor de presiune si de influentare a dinamicii sociale. Cultura naste cultura dupa cum „puterea“ politica îsi propulseaza si sustine propria ei întindere si influenta. Este un fundament ideatic si educational fara de care fiinta umana ar arata altfel. Iar în zilele noastre si în orice societate normala, cultura în sine poate avea o dinamica si o energie sociala si chiar „financiara“ care sa îi asigure „reproductia“, ca sa folosim un termen economic. Pe de alta parte, într-o societate „emergenta“, cum este cea a României contemporane, raporturile dintre „putere“, bani si cultura sunt, fara îndoiala, programate social în defavoarea ultimei din motive inertiale, dar, mai ales, dintr-un refuz dispretuitor, manifestat inclusiv la unii intelectuali, fata de rigoarea si truda pe care o presupun cultura si domeniile adiacente „spiritului“ si ideilor. Si chiar dreptul culturii si al spiritului de a fi nelinistit, de a se juca cu sine si cu prejudecatile care ne asalteaza de peste tot. Astazi, este de ajuns sa pronunti cuvântul „spirit“ si conditionarea noastra „materialist-dialectica“ intra în alerta. Fara a mai vorbi de faptul ca din punct de vedere financiar rezultatele „materiale“ sunt aproape invizibile, oricum, greu de cuantificat si cântarit asa cum, bunaoara, „puterea“ ori palierele economice o pot face. În comunism cultura a reprezentat numai o „componenta“ a propagandei marxist-leniniste internationaliste si a luptei de clasa, abia ulterior fiind asezonata unui nationalism mitic ce a schimbat doar „ambalajul“, continutul ei fiind întru totul aservit scopurilor si ideologiei regimului totalitar. Iar caderea comunismului a lasat cultura noastra, multa, putina câta a fost, fara capacitatea de a fi independenta politic, dar si fara mijloacele financiare necesare functionarii ei sociale. Astfel, desconsiderarea culturii si a educatiei, dar si a „intelectualului“, a gândirii si a creativitatii acestuia, dreptul lui la independenta critica si ideologica (nu numai strict cultural vorbind) este înca atât de activa din punct de vedere social si atât de cuprinzatoare „politic“ încât la aproape 20 de ani de la caderea comunismului suntem la fel de buimaci „ideatic“ ca si în trecut. Avantajele libertatii de a exprima idei fara a fi pedepsit ori marginalizat si beneficiile unei organizari sociale democratice se pare ca sunt favorabile doar unei categorii restrânse de persoane care au profitat pur si simplu de conjunctura momentului „istoric“ actual pentru a-si asigura doar propria bunastare si viitorul social. Ceea ce în sine nu este un lucru rau sau imoral atâta timp cât celelalte componente ale societatii, fie ele institutii ori simpli cetateni au gasit de cuviinta ca asa trebuie sa se desfasoare lucrurile în „tranzitie“, acceptând pasivi si în defensiva „soarta“ lor sociala si economica. Alti semeni de-ai nostri si-au expus cele mai mari sperante înspre alte orizonturi de cultura si de civilizatie, emigrând, pur si simplu, chiar daca pentru asta si-au pus la bataie echilibrul psihic si afectiv al propriilor copii, de pilda, invocând, evident, dreptul acestora la fericire si la bunastare. Si sub dictatura comunista una dintre cele mai uzitate, dar si raspândite idei justificative a inactivitatii ori a inabilitatii noastre sociale era legata de lozinca sacrificiului spre binele copiilor. Dar mai interesant e ca parasirea spatiului socio-cultural autohton este acceptata ca o solutie viabila nu numai de catre cei saraci si mai neinstruiti, care îsi doresc un trai mai bun. De fapt, nu exista categorie socio-economica (inclusiv în rândul intelectualilor) de unde sa nu se faca „evadari“ spre strainataturi, uneori împingându-se limitele „afective“ pâna la negarea oricarui rost de a mai avea de-a face cu România si înapoierea ei economica si spirituala. În aceste conditii, nu e de mirare existenta unui acut sentiment ca totul în cultura româna, de pilda, trebuie luat de la capat sau ca totul începe odata cu propria ta viata si cu straduinta de a fi cât mai însingurat, ori chiar, probabil, unicul si damnatul locuitor al universului. Trecutul e doar o pubela infecta. Iar prezentul, fireste, nu-i altceva decât o ruina unde se manifesta liber numai propriul nostru exhibitionism, intimitatea noastra pura si netrucata, dar si o vie si eliberatoare revolta existentiala spulberând constrângeri pudibonde. Dar încetul cu încetul se pierd în uitare si în anonimatul ei si acei „culturnici“, sa zicem, care, sustinind ideologia totalitara „stiintifica“, si-au cladit, de fapt, o cariera artistica si influenta sociala bazata pe o opera fara nici o valoare estetica. Oricum, trecera timpului, dar si eforturile de integrare în prezentul lumii europene par a nu fi suficiente ori sunt chiar de-a dreptul dezamagitoare din multe puncte de vedere. Zbaterile singulare, dar si nesistematice de readucere într-o oarecare normalitate strategica a vietii sociale a fortelor formative ale culturii si civilizatiei sunt relativ usor disipate în masivitatea „resturilor“ trecutului si a imperativelor electorale ale politicului. Uneori extrem de vii si de violente ca expresivitate sociala, mai ales atunci când le descoperi la cei tineri sau chiar foarte tineri concetateni, fie si preocupati de cultura si de importanta ei formativa. Într-un cuvânt, schimbarile legate de sfera culturii române si rosturile intelectualilor în societatea contemporana, uneori chiar semnificative ca manifestare, sunt mai degraba absorbite si se pierd fara vizibile urmari în masivitatea si în inertia mentalitatilor aculturale ale majoritatii populatiei si în birocratia institutiilor. Intelectualii societatii române de astazi par chiar mai marginalizati si mai inutili social ca în regimul totalitar comunist. De fapt, avem de-a face cu un cerc vicios. Intelectualii si creativitatea lor nonconformista au doar un rol „decorativ“, zbaterea cotidiana a cetatenilor pentru a depasi saracia si marginalitatea fiind mai importanta decât aplecarea peste o activitate „spirituala“ care nu produce direct bani, mâncare si însemne de recunoastere sociala. Din acest punct de vedere poate chiar intelectualii au contribuit la crearea unei „imagini“ publice defavorabile lor, molipsiti fara masura de vorbaria manipulatoare a politicienilor si de dispretul superior al celor pusi pe capatuiala. Verticalitatea morala si încrederea în valorile spirituale nu sunt, desigur, calitati specifice doar oamenilor de cultura, dar, în mare masura, ceea ce se asteapta de la ei, ca modele sociale, tine, dincolo de opera propriu-zisa, si de capacitatea lor de a impune respect si încredere în valorile spirituale, în ideile care dau sens, frumusete si demnitate fiintei umane si vietii. Din acest punct de vedere nu este vorba doar de calitatea si valoarea creativa a intelectualilor si a culturii noastre, ci, mai degraba, de imaginea sociala pe care o are cultura si „spiritul“, dar si capacitatea acestora de a-si construi o alta dimensiune decât cea de anexa a politicului, a gratuitatii distractive ori a incapacitatii ei de a fi o notabila forta economica. Dar viziunea generala pe care o avem despre „tranzitie“ are o conotatie influentata nu numai de aberatiile ideologice ale trecutului comunist, ci si de un „mecanicism“ ideatic si mitologic al eternitatii, al staticului si al ne-schimbarii, care bântuie de mult pe meleagurile nostre. „Tranzitia“ nu pare a fi perceputa ca o miscare sociala imperativa de care este responsabil fiecare dintre noi. Nu avem de-a face cu integarea noastra binemeritata în dinamica economica si în valorile civilizatei contemporane, ci, mai degraba „prezentul“ e un „rau“, „o boala“ cazuta pe capul nostru si al copiilor nostri ca o pedeapsa nemeritata. Este adevarat ca sute de ani oamenii acestor meleaguri s-au aflat într-o continua defensiva, obligati sa asimileze fara ragaz si uneori fara rost (decât unul conjunctural) elemente de cultura si de civilizatie alogena, uneori de-a dreptul infernale si ticaloase, cum au fost, de pilda, cele indusa de totalitarismul sovietic, erupând în prelungirea eforturilor imperiului rusesc de a ne asimila si îngloba definitiv în spatiul sau organizatoric si statal ca un fel de gubernie. Existenta Republicii „Moldova“ e cel mai la îndemâna exemplu. Cultura româna si institutiile ei, educatia, ideile, intelectualii, tinerii – multi, putini, câti sunt –, dar care îsi asuma un rol cultural cu toata energia de care dispun, detin, de fapt, atuurile pentru a câstiga si impune locul pe care gândirea moderna si sistematica, creativitatea si interdisciplinaritatea îl merita într-o societate democratica. În amploarea tot mai acuta a jocurile sociale strategice din zilele noastre intelectualii si „actorii“ ideilor nu mai pot reprezenta doar categoria chibitilor, a spectatorilor aplaudarnici. Si cine în afara de intelectuali, fie ei de cele mai diverse specialitati, si de capacitatea lor de a se organiza si reorganiza mereu mai eficient, poate sa impuna acest nou si binemeritat statut? Si cine din afara lor poate stabili standardele si mecanismele critice, dar si eficiente reflectând dinamica si complexitatea paradoxala a vietii culturale si spirituale contemporane? Avem poate de-a face cu o raspundere mai acuta, mai importanta, dar si mai benefica pentru societatea româna decât cea a tuturor politicienilor la un loc. Cultura, dar si imaginea publica despre cultura reprezinta o miza nationala pe care intelectualii zilelor noastre nu au voie sa o rateze. Sau cine stie?