Laserul s inocenta
articol aparut in Cultura, nr. 112 din 0000-00-00» cultura » Adevarul bufonului
Autor: Cristina Rusiecki
Haideti sa uitam sirul nesfârsit de mediocritati cu care Teatrul National din Bucuresti ne cadoriseste de optsprezece ani încoace, indiferent de perioada sau directorat, si sa salutam un spectacol cu totul atipic pentru profund îmbâcsita institutie: „Privighetoarea si trandafirul“ de Oscar Wilde, în regia lui Carmen Lidia Vidu si interpretarea lui Marius Manole, Carmen Ungureanu si Eduard Adam.
Va propun sa punem cu totul între paranteze teoria literara pentru care subiectul acestui articol s-a fumat de decenii bune. Sa facem tabula rasa cu tot ce stim, ceea ce, în unele cazuri, s-ar putea sa nu fie tocmai departe de conditia publicului.
Uitam tot si ne referim doar la cititorul ce habar n-are de orizont de asteptare, cum se frustreaza el sau cum se ambiguizeaza si potenteaza substanta operei de arta etc. Va propun, ca exemplu, un îndrumator obisnuit din Stiintele Comunicarii, „Facute sa se lipeasca. De ce unele idei supravietuiesc iar altele mor“/„Made to Stick. Why Some Ideas Survive and Others Die“ (Ed. Random, New York, 2007), cu adresabilitate câta frunza câta iarba, de la CEO care implementeaza ultimele strategii si pâna la mamicile care vor cu disperare sa le insufle odraslelor valorile corecte. Care este reteta de succes descoperita de autorii Chip & Dan Heath? Nici mai mult nici mai putin decât acronimul SUCCES(s), unde, evident, fiecare dintre litere e aerul tras în piept de dinaintea ideii percutante. Ecuatia câstigatoare din câmpiile persuasiunii. Exista sase principii care fac ca o idee sa se lipeasca de creierul auditoriului. Facem prinsoare ca spectacolul „Privighetoarea si trandafirul“, atipic pentru TNB, întruneste principiile care garanteaza percutanta suta la suta? Pe pariu ca omul lui 2008, dedulcit cu orice serbare populara la sarabanda laserelor, la explozia de stimuli cu care cluburile îl întâmpina de la intrare sau pur si simplu atasat de televizor si de multimedia rezoneaza mai mult la genul acesta de spectacol decât la capodopere ratate, înzorzonate stilistic pâna la ultima treapta a redundantei, unde artistul nu prea are, de fapt, ce spune, dar presteaza pentru onorariu, prestigiu si premii?
Sa luam pe rând principiile comunicarii la fratii Heath:
1. Simplitatea. Când se vorbeste de zece lucruri diferite, chiar daca fiecare e valid si bine argumentat, auditoriul nu va tine minte nimic. Sa stabilim fara încetare prioritati si sa ne transformam în „campioni ai excluderii“, ne sfatuiesc îndrumatorii percutantei la idei, nu prea diferit de înaintasii clasici. Dar idealul nu e sa spui ceva scurt, ci simplu si profund. „Privighetoarea si trandafirul“ face parte dintr-un ciclu de povesti pentru copii de Oscar Wilde. Nici un balast nu se interpune din punctul initial pâna la momentul ultim, când se consuma sacrificiul. Oare o exista notiune unde atributul „profund“ sa se lipeasca mai bine decât pe cea de sacrificiu? Paradoxal, Carmen Vidu, desi tânara, îsi reduce limbajul la esential. Cu scenografie multimedia, pe suportul inspirat, plin de ritm si de volume, al scenografului Dan Titza, regizoarea compune spatiul fara recuzita bogata, fara personaje multe, fara decoruri care sa se miste. Cumpatat, fara invazie de stimuli. Initial, înaintea fluxului de proiectii, fantezie si simturi, spatiul e gri. Odata povestea începuta, se umple de imagine, sunete, culoare. Dar, cu acceptul regizoarei multimedia, povestea surclaseaza tehnica. Simple, simbolurile video ale lui Ioan Cocan ramân de fiecare data în centrul atentiei: privighetoarea si trandafirul, spinul, inimi care se suprapun. De prisos sa insistam cât de mult atârna actualitatea mijloacelor lui Carmen Vidu în impactul asupra spectatorilor.
2. Al doilea precept al fratilor Heath e capacitatea de a surprinde. Cum mentinem interesul publicului? Violându-i orizontul de asteptare: prin surpriza – o emotie care mareste starea de alerta si focalizeaza atentia. Dar care nu dureaza. Si atunci prin ce solutie creatorul poate genera interes? Stârneste curiozitatea pe perioade lungi, cascând prapastii în lucrurile cunoscute, pentru ca încet-încet sa astupe abisurile. Împrejmuiti în decorul multimedia, eroii povestii apar în carne si oase. Sunt forme-papusi care se misca exact ca personajele din desene animate repetând istorii scrise de când lumea. Contrastante fata de fantezia de imagine si sunete, de armonii multimedia, frustreaza cu program orice asteptare. Carmen Ungureanu, expresiva ca o trestie cu adaos de ironie, si partenerul sau, Eduard Adam, fac miscari si gesturi simple: el se învârte în jurul ei, ea se împauneaza. Amândoi arata spre inima când e vorba de inima. Parodia se subîntelege la aceste marionete care se misca într-un spatiu fara profunzime. Tragedia dragostei care moare atât de repede trece pe lânga ei ca fapt divers. Abila în a casca abisurile curiozitatii, dar si ale tristetii, Carmen Vidu uzeaza de tertipul povestii în poveste, prin cântecul copilului singur, având ca interlocutor doar pasarea careia îi marturiseste ca se va arunca de pe pod.
3. Urmatorul punct din îndrumarul fratilor Heath e concretetea. Ne facem clari si memorabili explicând ideile în termenii actiunii umane si ai informatiei senzoriale. În fond, chestia tine de însasi definitia teatrului. Doar ca la alte productii, statement-uri, sinergii, strategii si viziuni sunt ambigue pâna la pierderea completa de sens. Or, creierul nostru e formatat sa retina date concrete.
Ca într-un mecanism primordial, cineva spune povestea si ascultatorul plasmuieste fel de fel de imagini, personaje, decorul. Închipuirea se materializeaza. Prin fluiditatea multimedia, la ani distanta de palpabil sau de butaforie, himera se prezerva. Povestitorul se adânceste în ea. Recitalul sau, coloana sonora si proiectia, care învaluie prin toate simturile, par recrutate din supa concertelor rock. Prin cum invadeaza si se insinueaza, mijloacele multimedia lipsesc spectatorul de dreptul la pasivitate. Dincolo de ele, curge povestea eterna, plasând publicul în straturi profunde, fundamentale si primitive de umanitate.
4. Urmatoarea litera de lege din corpusul Heath e credibilitatea. Cum îi facem pe oameni sa creada? Nu statisticile, nu abstractiunile acceseaza, ci încercarea de a testa ideea pe sine. Aici e simplu. Nu mai e nevoie de nici o investigatie. Femeia e cucerita de lucruri stralucitoare: bani, popularitate, putere. La polul opus superficialitatii, vanitatii si efemerului, profunzimea, cunoasterea, filosofia, setea de adevar din student se dovedesc, culmea, la fel de iluzorii, trecatoare si limitate. Povestea e poveste, adevarurile sunt general umane.
5. Ce se poate face ca oamenilor sa le pese de idei? Trebuie sa simta ceva, propovaduieste îndrumarul. Intra în joc emotia. Adica Marius Manole. Cu voce groasa, grava, care strapunge toate santurile de protectie si indiferenta ale spectatorului proaspat venit de afara, cu obiceiuri diurne, Marius Manole e samanul ce taie repede legaturile cu lumea. Corpul sau frumos, pe jumatate gol, se ridica, se apleaca, se cocârjeaza, se ascunde în întuneric. Charismatic cum e, ar fi în stare sa sleiasca de puteri si sa deturneze orice multimedia. La început, rosteste câteva idei din povestea care va urma: „de ce nimicuri are nevoie fericirea...“ Atârnat de microfon, cu umerii plecati, privirea stralucitoare, îngreunat, relativ cazut, vechi de când lumea, Marius Manole focalizeaza pe loc atentia. Gravitate în voce si frumusete în corp. Aluneca în poveste cu o abia presimtita vibratie patetica. Timbrul sau patrunzator, dublat de coloana sonora ritmata, contemporana si de proiectia textului pe decor sorb publicul instantaneu, ca ritmurile în discoteca.
6. În presa scrisa si vizuala, cuvântul story e piatra de temelie. Nici fratii Heath, în „Made to Stick“, nu-l rateaza: „povestile functioneaza ca un simulator de zbor mental“. Sa adaug ca „Privighetoarea si trandafirul“ e explicit o poveste pentru copii despre sacrificiu, frumusete si iubire, care se foloseste de puterea universala a simbolului?
Nu de preceptele dintr-o carte din 2007 despre stiinta comunicarii era nevoie ca sa demonstram ca spectacolul lui Carmen Vidu merita vazut. Dar ce credeti: „Privighetoarea si trandafirul“ spune o poveste veche si fumoasa de când lumea pre limba de azi, fara a-i distruge inocenta?