Rebreniana
articol aparut in Cultura, nr. 112 din 0000-00-00» cultura » texte si contexte
Autor: CONSTANTIN COROIU
Volumul „Cu Liviu Rebreanu si nu numai“, al lui Niculae Gheran, aparut anul trecut la Editura Academiei, mi-a placut atât de mult încât am tot amânat sa scriu despre el. Nu, nu este o figura retorica în chip de captatio benevolentiae. Cel mai greu e sa scrii despre cartile bune si, mai ales, despre cele foarte bune, ca aceasta. Satisfactia pe care o ai la sfârsitul lecturii e urmata de o ciudata neliniste. Ti-e teama ca nu vei reusi sa spui ceva cât de cât interesant, necum acrosant, care sa treaca adica dincolo de pagina de revista (parafraza sau, ma rog, antifraza a obsesivei „treceri dincolo de sticla“!) si care sa-l incite pe cel ce eventual va citi comentariul tau, cu alte cuvinte sa-l trimita la carte.
Ca autor al editiei critice Rebreanu, scriitor caruia i-a daruit aproape o jumatate de secol de viata si de munca intensa – o „editie monumentala“ (Serban Cioculescu), „exemplara sub toate aspectele“ (Al. Piru) – Niculae Gheran este deja un nume legendar în istoria literara româneasca. El e însa si un scriitor cu vâna epica, ipostaza în care pare sa se fi ignorat constient multa vreme, fiindca, precum putini intelectuali de prin aceasta parte a lumii, s-a concentrat asupra unui mare si dificil proiect, ducându-l pâna la capat. Munca grea, cvasianonima, ce presupune sacrificii, inclusiv cel al propriei creatii.
Citisem o buna parte din textele reunite în volumul „Cu Liviu Rebreanu si nu numai“, si anume pe cele aparute în revistele „Adevarul literar si artistic“ si „Cultura“. Ironia, când cordiala, când casanta, umorul fin, talentul epic, observatia subtila, capacitatea de a schita un portret moral din numai câteva linii mi-au revelat si un alt Niculae Gheran, fata de cel pe care îl cunosteam din opera de editor si biograf al creatorului romanului românesc modern. De aceea asteptam din ce în ce mai curios continuarea captivantelor „povesti“ purtând semnatura sa, în amintitele reviste. Si doream ca ele sa fie reunite, la un moment dat, într-o carte.
Era previzibil ca acest volum de „evocari si documente“, cum precizeaza autorul însusi în subtitlu, sa cuprinda mai întâi pe cele referitoare la Liviu Rebreanu. Si, într-adevar, este sectiunea cea mai întinsa a cartii. Cele mai multe pagini, din cele 170 puse sub titlul „Rebreniana“, sunt consacrate mai ales corespondentei lui Liviu Rebreanu. Mi-a retinut atentia în primul rând „dialogul epistolar“ cu Lucian Blaga. Acesta si altele reproduse si comentate de Niculae Gheran, îndreptatesc, din pacate, amara constatare, ca si nu mai putin amara sa marturisire: „Ma aflu în fata câtorva volume de corespondenta, adresata aceluiasi romancier, scrisori adunate si copiate cu rabdare de-a lungul multor ani, pe care mi-e jena sa-i numar. Puse cap la cap epistolele alcatuiesc o istorie a culiselor literare interbelice, dar si a moravurilor societatii românesti, parca mereu aceeasi. Nimic nou sub soare! Ma întreb uneori daca nu e mai bine sa ne rezumam la citirea operei marilor creatori, stapânindu-ne curiozitatea de a-i cunoaste pe ei“.
Ce ma frapeaza la Blaga, lecturându-i corespondenta, este spiritul tranzactionist. Naiv, ca sa nu pronunt un epitet mai tare, am crezut multa vreme ca amintitul spirit pe care l-a decelat în fiinta noastra cu inteligenta sa ce patrundea mai totdeauna la esente, Mihail Ralea – el însusi un campion al tranzactiilor, din care a iesit mereu câstigator – ar fi asa-zicând apanajul regatenilor si îndeosebi al valahilor. M-am înselat. Nu, suntem si din acest punct de vedere „uniti în cuget si-n simtiri“: moldoveni, munteni, transilvaneni. Ceea ce nu înseamna ca Liviu Rebreanu nu trebuie luat foarte în serios atunci când scrie: „Eu socotesc ca misiunea Transilvaniei este de a aduce în viata româneasca acea conceptie de seriozitate de care are asa de multa nevoie. Lipsa seriozitatii este unul dintre cele mai grave neajunsuri ale societatii noastre“.
Sa observam si sa recunoastem ca diagnosticul este astazi mai valabil ca oricând.
Surprind în scrisorile marelui poet nu atât oscilatiile de atitudine si de limbaj fata de ilustrul sau confrate ardelean (ocupant vremelnic al unor posturi în, cum se spune azi, sistemul culturii sau ca presedinte al Societatii Scriitorilor Români) în functie de interese de moment si conjuncturi, cât lipsa spiritului critic privind propria dramaturgie, altfel, în opinia mea, modesta cel putin în comparatie cu opera sa poetica si filosofica, vanitatea, dorinta de succes, ba chiar manifestarile la limita maniei persecutiei. Toate acestea arunca o umbra peste imaginea Poetului „mut ca o lebada“, pe care, ca student, pe la mijlocul anilor '60, când a început sa fie editat, îl citeam cu o emotie ce numai tineretea o poate suporta, în parcul Expozitiei din Iasi, aflat peste drum de caminul unde locuiam. Dar exista în aceste scrisori ceva poate si mai surprinzator. Faptul ca si pentru europeanul pur sânge, Lucian Blaga, jucat cu „Mesterul Manole“ la Berna, soarele tot de la Bucuresti rasarea, cu o vorba celebra a altui ardelean de seama: „Scumpe Rebreanu,/ De la Bucuresti nu-mi mai scrie numeni, asa ca nu stiu cum mai merge Mesterul. Citesc numai în ziare despre reprezentatii - si-mi dau de gândit „motivele“. Sunt foarte amarât ca tot timpul cât tin serbarile Unirei, Mesterul nu e luat deloc în program, nici seara si nici în matineu. „Les absents...“ Desi cunosc eu însumi o multime de lume care, venita din provincie, ar fi dorit sa vada piesa./ Speram sa scoatem cel putin 15 reprezentatii, dar asa.../ O fi ea dificila piesa, dar tocmai de aceea ar trebui pusa în seri când vine lumea la teatru (joia-vinerea-sâmbata). Nadajduiesc ca cel putin de încheiere sa i se acorde vreo doua seri bune./ Ah, Doamne – Scumpe Rebreanu – ne omoara papagalii!“ Asadar, si atunci, în anii '20 si '30 tot papagalii! Scrisoarea este datata 15 mai 1929, iar spectacolul cu piesa „Manole“ avusese premiera, la Teatrul National din Bucuresti, cum noteaza Niculae Gheran, la 5 aprilie, acelasi an, din distributie facând parte monstrii sacri ai scenei românesti ca: Aura Buzescu, C. Nottara, G. Calboreanu, N. Brancomir, A. Pop Martian.
Tulburatoare, oricum le-am privi, sunt cele doua scrisori de felicitare ale mamei lui Liviu Rebreanu, adresate fiului cu prilejul zilei de nastere a acestuia (27 noiembrie) – una în 1931, cealalta în 1934 –, reproduse de Niculae Gheran cu ortografia autoarei. Mama Ludovica este constienta de „numele nemuritor“ al fiului ei caruia, octogenara, îi va supravietui multi ani: „Primul sau baiat, Liviu, încetase din viata... la 1 septembrie 1944, departe de ai sai, fara ca la înmormântarea lui sa se fi aflat vreun frate sau vreo sora, poate nici macar anuntati. Lasa ca la capatâi n-avea sa se gaseasca nimeni din partea Academiei Române, Societatii Scriitorilor Români, Teatrului National sau ziarului „Viata“, decedat si el odata cu navala Armatei Rosii“. Un destin nefericit. În fond, moartea (prematura) a marelui scriitor avea sa ia repede aspectul unei executii. O executie morala, desi, cel putin aparent, de pe pozitii politice. Niculae Gheran repovesteste, ca de atâtea ori cu o pana (si) de prozator, într-un text intitulat „Unde ne sunt detractorii?“, ceea ce s-a întâmplat în acel început de toamna a anului 1940 si ce a urmat dupa Al Doilea Razboi Mondial, când nu mai putin de sapte ani numele lui Liviu Rebreanu a fost pus sub obroc. Asa se petrec lucrurile în patria si în amarâta noastra cultura, dupa fiecare „eliberare“ (cu sau fara ghilimele, mai degraba cu). Se gasesc destui procurori ori vânduti pe trei arginti care darâma tot ce este valoare nationala, pentru a face pe placul „eliberatorului“ si a fi rasplatit de acesta. „Altminteri, ce s-ar putea spune de atacurile furibunde ale unor Nicolae Carandino, Miron Radu Paraschivescu sau Ion Caraion, grabiti sa împroaste cu laturi memoria romancierului la putine zile de la trecerea lui în nefiinta?“,întreaba retoric Niculae Gheran. Înversunatii procurori erau de toate culorile: antifascisti, taranisti, legionari deveniti comunisti, stalinisti, trotkisti etc. În România niciodata nu se stie cine cu cine e, rigoarea a lipsit si lipseste mai mereu, iar adevarul (inclusiv cel stiintific) nu a contat si nu conteaza. Pe unii se mai razbuna istoria sau soarta: „La înghesuiala vremurilor noi, ar putea fi priceputa si iconoclastia poetului machidon, care se grabea sa-si schimbe o mai veche flamura verde cu alta rosie, folosindu-se de acelasi suport cu virtuti de ciomag. Traind ulterior cosmarul propriului sau destin, Caraion va fi mântuit de pacate. La fel si Carandino, cazut pe nedrept între rotile aparatului represiv dupa nemuritorul 23 august 1944. Într-un fel, ilustrul gazetar ar fi mai greu de iertat, deoarece, ca sot al actritei Lili Carandino, una din admiratoarele directorului ei, cunostea prea bine independenta politica a acestuia, precum si criteriile de valoare pe care le impusese Teatrului National, deopotriva în alcatuirea repertoriilor si în distributia pieselor reprezentate pe scena. Cum gândul de a-i fi urmas la conducerea Teatrului îl va fi avut mai demult – ceea ce se va si petrece în directoratul început în 1945 –, nu este exclus sa fi fost împovarat de monumentalitatea predecesorului sau“. Fie si ironic, Niculae Gheran îi mai da o sansa de salvare, ce-i drept tardiva, mult prea tardiva. Si inutila. Caci ce înseamna posteritatea lui Carandino pe lânga cea a lui Liviu Rebreanu? Ce înseamna opera si posteritatea prozatorului de doi bani Ion Calugaru, cel care, vorba lui Niculae Gheran „catadicsise de la amvonul „Scânteii“ sa-l probozeasca pe Dimitrie Gusti – la acea data presedintele Academiei Române – pentru elogiul adus marelui disparut...“ sau chiar ale lui Ury Benador, care îl avertiza pe viitorul editor al lui Rebreanu „Gheran, tu sa tii minte toata viata: un ovrei prost face mai mult decât zece legionari la un loc“?! Fraza mult prea memorabila pentru a fi uitata!..
La sfârsitul unei aventuri de multe decenii cu care a avut de luptat, marele editor Niculae Gheran, ca orice alergator de cursa lunga, ajuns în vârful performantei, rememoreaza dificultatile, nepasarea si ignoranta detinatorilor de înalte dregatorii de dinainte si de dupa 1990 pentru care cultura nu înseamna nimic, dar si generozitatea unor intelectuali autentici sau a unor oameni ce au cultul valorilor. Abia tragându-si sufletul, priveste în urma si vede ca „...în cazul lui Rebreanu, padurea în care am doborât multi stejari, brazi si mesteceni este plina de buturugi si aschii, care mai de care amintind esenta materialelor folosite cândva de el la ridicarea marilor constructii. A ramas si puiet, teme si subiecte avute cândva în vedere, date uitarii din varii motive. Pe cât ne-a stat în putinta, le-am adunat în paginile cartii. Ultima din serie, în ale carei pagini se include, cu valoare simbolica, si un basm inedit, „Balaurul“, uitat de prozator într-un periodic provincial, singura scriere adresata copiilor din opera romancierului – lucrare comunicata, nu de mult timp, de tânarul confrate Liviu Încerc sa înteleg starea cu totul speciala traita de Niculae Gheran la finalizarea unei constructii monumentale care îi poarta numele. Se poate vorbi de o angoasa a izbânzii? Cred ca da! Ea nu poate fi învinsa, în cazul sau, decât într-un singur mod: scriind.
(Va urma)