Pe urmele lui Moby Dick
articol aparut in Cultura, nr. 112 din 0000-00-00» cultura »
Autor: RODICA GRIGORE
Considerat de numerosi critici si nu de putini cititori drept autorul celui mai important roman din literatura americana, comparat cu Tennyson si raportat adesea la Hawthorne, marele model pe care nu a încetat niciodata sa-l admire, pus de unii alaturi de Shakespeare doar pentru a fi privit, de catre altii, drept cel mai nepotrivit echivalent al marelui dramaturg britanic, Herman Melville, ca scriitor, nu a încetat sa provoace nenumarate controverse, la fel cum s-a întâmplat, de altfel, si cu marea sa carte „Moby Dick“, careia unele voci au evitat chiar sa-i spuna roman si sa-i recunoasca pe deplin statutul de remarcabila constructie epica.
Publicat în 1851, „Moby Dick“ nu a reprezentat ceea ce primeste, în general, numele de esec rasunator, fara sa însemne, însa, ca aceasta carte ar fi fost un succes; cu toate ca, cel putin partial, romanul se încadra perfect în preferinta din ce în ce mai evidenta a epocii pentru relatarea marilor calatorii, prezentate, desigur, din perspectiva metafizica, în consonanta cu orientarea transcendentala impusa în literatura americana a deceniilor anterioare Razboiului Civil de catre Emerson si Thoreau. În fond, înca înaintea aparitiei lui „Moby Dick“, Melville însusi scrisese despre lumea exotica si paradisiaca a insulelor îndepartate, în „Typee“ (1846), continuând, apoi, ideea unei adevarate utopii transcendentale a Marilor Sudului în „Omoo“ (1847) sau „Mardi“ (1848), dupa cum si Edgar Allan Poe plasase actiunea din „Arthur Gordon Pym“ (1838) pe tarâmul gheturilor arctice. Este momentul în care tema calatoriei devine esentiala pentru literatura americana în ansamblu, în felul acesta aducându-se subtextual în discutie si nenumaratele (si dificilele, nu o data) probe pe care eul trebuia sa le depaseasca pentru a-si demonstra initierea, dar si capacitatea de a lua în posesie sau de a domina pentru totdeauna geografia nou descoperita – dar nu de fiecare data primitoare si inocenta – a continentului nord american.
Altfel spus, Melville reuseste sa întruchipeze pe deplin noua epoca, „the age of the first person singular“, ca sa repetam consacrata caracterizare a lui Emerson, punând, practic, la încercare însasi noua metafizica, dar în alt sens decât facuse, la rândul lui, Hawthorne. Numai ca, în cazul lui Melville, nu putem trece nicidecum peste numeroasele dificultati pe care textele sale le ridica în fata cititorului, mai cu seama în ceea ce priveste noile modalitati de folosire a simbolurilor, dar si în ceea ce priveste structura multistratificata a naratiunii. Mai mult decât atât, o serie de afirmatii ale autorului însusi sunt de natura a ne pune pe gânduri si a deschide o perspectiva neasteptata interpretarii. Caci iata ce spune Melville în „Pierre“ (1852): „idealul romanelor mele nu este niciodata acela de a-si dezvalui pe loc semnificatiile si de aceea nici nu au finaluri obisnuite, tocmai prin aceste aspecte ele încercând sa se încadreze, abrupt, în eterna curgere a timpului si a soartei.“ Desigur, avem de-a face, oricât de neasteptat ar putea sa para acest lucru si oricât de greu de receptat era el la mijlocul secolului al XIX-lea, cu proiectul unei adevarate poetici a fictiunii si metafictiunii, explorând în mod deliberat teritoriile, pâna atunci putin umblate, ale ambiguitatii si incertitudinilor – narative si de semnificatie – aspecte pe care, nu o data, critica literara contemporana le-a încadrat în asa numita „criza a receptarii“. Vazut în aceasta noua lumina, Melville construieste ad-hoc o inedita imagine a lumii americane, privita atât din perspectiva propensiunii ei imaginative si transcendentale (aceasta din urma fiind, în paranteza fie spus, o constanta în care scriitorul n-a reusit niciodata sa creada pe deplin) dar, deopotriva, si din aceea a neasteptatei sale fragilitati si vulnerabilitati. În fond, ceea ce pentru cititorii de azi se transforma într-o problema de interpretare, pentru Melville devenea o problema a scriiturii însasi.
„Moby Dick“, ca roman, face, însa, si un remarcabil pas înainte, în sensul ca ne trimite, printr-un extrem de bine pus la punct sistem de aluzii inteligent ascunse în text, catre o posibila raportare la lumea mitului. Capitanul Ahab devine, astfel, la o a doua lectura, un posibil alt Osiris, grav ranit (aproape ucis) de noul Leviatan, revenind, apoi, la viata, o data cu al treilea rasarit al soarelui si punând la cale urmarirea uriasei balene albe care se transforma, la rândul ei, într-un adevarat personaj al cartii, la fel de convingator ca si Ahab sau Ishmael, naratorul. Iar daca mitul lui Osiris reprezinta una din posibilele structuri de adâncime ale textului, parodia ce se raporteaza la textul biblic apare si ea adesea în „Moby Dick“, mai ales daca avem în vedere frecventele trimiteri la Apocalipsa si la imaginea Armagheddonului: apocalipsa biblica devine, pe nesimtite, revelatie leviatanica, iar romanul, prin urmare, un excelent exemplu de ironie speculativa. Melville se dovedeste, astfel, a fi extrem de modern, desi greu de încadrat în canonul bine definit al modernitatii literare si suficient de dificil de comparat cu, sa spunem, Henry James sau chiar cu Joseph Conrad, de care se apropie partial prin tematica romanelor. Poate ca e întrucâtva asemanator cu Gogol, dovedindu-se un adevarat maestru în dozarea efectelor grotescului, dar, daca ne gândim la conceptia sa referitoare la instabilitatea eului, precum si la abilitatea acestuia de a adopta, practic, orice rol sau masca, în functie de circumstante, tocmai deoarece, în esenta este impalpabil, avem de-a face cu o neasteptata prefigurare a ideilor nietzscheene. Mai important, însa, exact cum va proceda mai târziu James Joyce, cel care se raporta la eposul homeric, Melville face numeroase trimiteri – deliberate si constiente – la mitologia egipteana, sursa autentica, dupa parerea lui, a întregii culturi crestine moderne. În acest fel, „Moby Dick“ devine, ca roman, un exemplu magistral de depasire a granitelor stricte ale realismului, impunând o retorica înrudita partial cu aceea a vechilor poeme epice anglo-saxone, nu întâmplator, înfruntarea lui Ahab cu balena alba fiind comparata cu lupta pe viata si pe moarte dintre Beowulf si Grendel. Iar modernitatea cartii în ansamblu poate fi înteleasa adecvat doar în contextul culturii americane a epocii respective, tinând, desigur, seama, pe lânga preferinta publicului cititor pentru literatura de calatorii si de insistenta calvinista pe asa-numita „mareata arta de a spune numai adevarul“. Scrierea lui Melville devine, în acest fel, o replica în cheie americana la faustica tragedie a omului decis sa înfrunte, cu orice pret, atât natura – reprezentata de Moby Dick, balena cea alba – cât si puterea divina, caci celebrele cuvinte rostite de Ahab pentru a boteza un harpon „Ego non baptisto te in nomine“ devin, dupa cum Melville însusi îi scrie lui Hawthorne, „adevaratul motto secret al romanului“. Desigur, Ahab provoaca, în acest fel, universul natural în ansamblu, tintind de-a dreptul sa distruga aparenta perfecta – „masca“, dupa cum spune Melville – a lumii înconjuratoare, pentru a scoate la iveala sensul (sau sensurile) secret(e) ale aparitiilor balenei. Tocmai aici e de gasit si explicatia incapacitatii lui Melville de a crede pâna la capat în ideile transcendentalismului american, dar si aceea a argumentelor lui Thoreau pentru a demonstra principalul pericol pe care orientarea transcendentala ar fi trebuit sa-l depaseasca: convingerea conform careia universul ar fi, prin definitie, animat exclusiv de forte benefice. Forta benefica a naturii nu e negata în „Moby Dick“, fapt dovedit, printre altele, de relatia dintre Ishmael si Queequeg sau de miraculoasa salvare finala a aceluiasi Ishmael, la adapostul sicriului lui Queequeg. Numai ca, în acelasi timp, e mereu prezenta si imaginea fortei distructive si malefice reprezentata de balena alba, care ajunge, din urmarit, veritabil urmaritor al lui Ahab si unic posesor al sufletului bântuit al capitanului. Capitan care tinde sa devina, pe masura ce romanul înainteaza, din ce în ce mai putin uman si din ce în ce mai mult animat doar de obsesia sa exprimata într-o retorica cvasi-romantica, dar si de dorinta mistuitoare de a avea parte de ultima si decisiva confruntare cu Moby Dick. În fond, la fel ca si în povestea miticului Narcis, citat, de altfel, si în paginile romanului, Ahab ajunge sa fie el însusi cucerit – si, ulterior, distrus – de imaginea pe care si-o construieste despre sine dar care nu are, cu toate astea, decât prea putine legaturi cu realitatea; de aici, tragismul.
Pe de alta parte, daca Hawthorne descoperea ambiguitatea necesara naratiunii tocmai la granita înselatoare dintre imaginatie si realitate, Melville o gaseste în semnalele nu o data stranii sau dificil de decriptat oferite de realitatea însasi, dintre care se disting, de la bun început, tatuajele lui Queequeg. Dar asa stau lucrurile si în ceea ce priveste modul în care membrii echipajului de pe „Pequod“ recepteaza imaginea si semnificatiile dublonului de aur tintuit pe catarg, fiecare formulând ipoteze si definitii diferite pentru acelasi obiect. La fel, romanul are marele dar de a-si multiplica parca la infinit sensurile, pendulând între limbajul stiintific din capitolul intitulat „Cetologie“ – care, însa, în ceea ce priveste cantitatea de informatie strict stiintifica pe care o cuprinde, e pe deplin comparabil cu pagini asemanatoare scrise mai târziu, pe post de „apparatus criticus“ de Borges sau de Nabokov – si cel romantic, al povestirilor despre calatorii, sau cel plin de reminiscente mitice. Iar daca e atât de complicat sa întelegi întru totul complet si corect chiar si un amanunt banal, atunci, pare a afirma Melville la tot pasul, toate marile întelesuri ale lumii exterioare vor ramâne incerte sau, în cel mai bun caz, se vor putea multiplica la infinit. Iar „Moby Dick“, ca roman, tinde sa devina, într-un mod din ce în ce mai accentuat, si propriul sau comentariu, sau, cel putin, unul din numeroasele comentarii posibile, noul Mare Leviatan transformându-se atât în balena ca atare, cât si în cartea însasi, înteleasa tot asemenea unei uriase balene, purtând în sine nenumarate sensuri posibile. Numai ca, spre deosebire de alte scrieri din epoca dedicate haituirii si capturarii balenelor, la Melville esentiala este urmarirea, confruntarea-înfruntare, iar nu simpla victorie asupra unei fiinte marine, si cu atât mai putin uciderea ei. Astfel, romanul „Moby Dick“ prefigureaza într-un fel proiectul numit de Mallarmé „explicare orfica a lumii“, în sensul ca scriitorul pare a nu-si mai dori sa explice lumea înconjuratoare prin intermediul limbajului, ci de-a dreptul ca limbaj, constituit, el însusi, asemenea unei lumi autonome. Însasi natura calatoriei în jurul careia e construita cartea devine, în egala masura, si o calatorie textuala, celebrele cuvinte de început, „Call me Ishmael“, reusind sa sublinieze retragerea naratorului în spatele cuvintelor propriei povestiri si sa-l transforme pe protagonist în povestitor, mai degraba decât în actor propriu-zis, facându-l si pe el, dar si pe noi, cititorii, sa navigam nu doar printre balenele din largul oceanelor, ci si printre cuvintele de natura a determina nenumarate interpretari ale unui text cu adevarat proteic, ce nu înceteaza a se reinventa cu fiecare noua lectura si cu fiecare noua generatie de cititori.