Fals Erotikon pentru uzul neofitilor
articol aparut in Cultura, nr. 112 din 0000-00-00» cultura »
Autor: RITA CHIRIAN
Un roman cu titlul „Nudul Dianei“ alimenteaza, fara doar si poate, proiectii erotice, cu atât mai mult cu cât si imaginea de pe coperta recomanda pentru dispozitii concupiscente, obisnuiti cum suntem, în literatura eliberata a ultimilor ani, sa descoperim – în cele mai inocente însailari livresti – valuri luxurioase si gesticulatie priapica. Numai ca „Nudul Dianei“, ultimul roman al Marianei Codrut, este cuminte si conformist, dupa chipul si asemanarea personajului principal, Pavel Adam: din „nudul“ promis al „Dianei“ abia iese la iveala câte un centimetru de „piele interzisa“ – si acela învaluit într-o ilustrativa decenta a frazarii si-n falduri de buna-cuviinta a povestirii, cum numai un (abil) mânuitor al formulelor infailibile poate concepe; iar Mariana Codrut recicleaza locuri comune, recupereaza spatii epice bine consolidate, reitereaza tipologia personajului intransigent, egal cu sine, descendent al existentialismului celui mai aprig. Ce ne facem însa cu impresia de artificialitate, de construct narativ îndârjit?
Romanul propune mixarea mai multor teme; de la criza sexuala adolescentina, propulsata de reverii, regresii si disimulare, prozatoarea merge pâna la demascarea întâmplatoare a parvenitismului delator, de la supradestinul României postdecembriste, împotmolit într-o interminabila tranzitie – pâna la cel individual, inflexibil mult peste marginile iertate si pueril revoltat, în cautarea unui escape amoros utopic si imaculat. Trama romanesca este alterata de încercarea de a condensa cât mai multa substanta epica în compartimente insuficient elaborate: aerul general este acela de fragmentarism, episoadele parazitare si excrescentele narative se transforma în balast, iar personajele functioneaza dupa scheme neverosimile, demonstrativ complementare si moralizatoare. Epica Marianei Codrut este emanatie a individului evident lezat de socialul amorf, de invazia cangrenei etice si a simulacrului, însa opune o imagine compozita si friabila; rezultatul – un demers inconsistent si, din nefericire, sortit esecului.
Între recuperarea mnezica a iubirii pentru Veronica, sentiment infantil, sporit dureros de vestea inopinatei ei morti, si obsesia pigmentata sexual pentru Diana, colega de serviciu, Pavel se gaseste în plina edificare egotista. Daca dragostea nou instaurata este dinamitata de lipsa reciprocitatii afective, tensionata, reculul reînvie amintirea femeii din trecut, învaluita de eufemismele primelor puseuri erotice. Dezinvoltura sexuala a Dianei îi repugna lui Pavel, tânar barbat care liricizeaza – pâna în pragul melodramei, feminin – apropierea fizica. Totusi, scena abandonului superior este consistenta si ar fi putut fi o buna pista de lansare a naratiunii în absurd, prea curând abandonata, însa, pentru un realism tern si tendentios sondat: „...si iar i-a trecut prin cap gândul ca paradisul lui n-a fost suprimat de rusine si teama, cum zicea profa dintr-a noua, ci de lipsa de rusine a Dianei, care se balacea ieri pe fotoliu în goliciunea ei stralucitoare, cu tâtele ei botoase, si-l întreba provocatoare pe el, care-o privea încremenit: „Bai putoiule, te temi? Te temi, bai? Hai, zi! Nu asta ai vrut?“. Si „putoiul“, rosind ca naiba, pe întrebarea asta, pe care tipa o repeta ca un patefon stricat, s-a dus în bucatarie, a scos pestele, nici acum mort, din congelator, l-a adus în camera si, tinându-l de coada cu doua degete, l-a lasat sa cada la picioarele ei, pe covor, cum ai lasa sa cada un fir de par luat de pe umeri. Si-apoi a iesit calm pe usa garsonierei, trântind-o în urma, si s-a pravalit pe trepte în fuga, tâsnind din blocul puturos în soarele de afara, atât de puternic si la ora aceea, ca-l sageta pâna la lacrimi în luminile ochilor.“ (p.124).
Pavel idealizeaza dragostea, o poate concepe numai pe un fundal fantezist, o elaboreaza prin reminiscente (minim) culturale, adolescentin: este constrâns de ipostaza bucolica a celei dintâi vârste si de propriile sale propensiuni morale, care îi sunt maculate progresiv, pâna la o deplina metamorfoza; trecerea de la o adolescenta recrudescenta la maturitate este resimtita sfâsietor când, acumulând marturii întâmplatoare, constientizeaza ca lumea în care traieste si careia îi alcatuise o logica de nestramutat este contorsionata si iremediabil slutita de compromis si de o spaima perpetua si fara nume, poate spaima ratarii si a caderii: tatal sau a fraternizat docil cu Securitatea, însasi Veronica, fata-femeie lânga care descopera tandretea, careia-i scrie exaltate si emotionate epistole tocmai la Fabrica de Perdele din Pascani, deconspira vagile dorinte ale copilului de a pleca spre America, iar Diana – noua zeita – se leapada cinic de iubirea lui, curata anestezie soap opera, si se abandoneaza prozaismului, frivola, telurica si vulgara, un avatar departat - deformat irecognoscibil – al Veronicai de odinioara. Pavel, asemenea lui Acteon, este devorat de câinii propriilor sale reflexe ideale.
„Nudul Dianei“ este o incursiune în mutatiile solitudinii si ale inadaptarii. Totusi, artificialitatea personajului central inunda paginile romanului, transformându-l dintr-un potential etalon (al verticalitatii si al iluziilor romantice într-o societate erodata) în fiinta de mucava. Nu numai structura lui Pavel este studiata pâna în cele mai mici detalii, în cautarea unei autenticitati care scapa mereu, dar si ceilalti actanti ai romanului sunt amputati prin acelasi amestec de frivolitate si predilectie filozofica, care le imprima o involuntara dimensiune grotesca. Iata un fragment de dialog edificator din episodul nuntii Adelei, alta colega a lui Pavel de la restaurantul „Odeon“: „– Of, barbatelu' meu! se uita Adela peste umar, la prieteniii ei, cu buzele umede. Stiti ce-a spus aseara? Faceam amor si el mi-a zis ca o jumatate de ora de amor echivaleaza, ca energie cheltuita de un barbat, cu mersul pe jos a vreo suta cincizeci de kilometri. „Pai, tu ai ajuns aproape de Pascani!“, am punctat eu. „Si ce?“, a mormait, muncind el acolo. „Pai, pâna unde vrei sa ajungi?“, l-am întrebat eu. „Pâna la capatul lumii!“, a raspuns fru-mu-se-lul de el si eu am amutit de bucurie: uite ce tare ma iubeste barbatelul meu! Asta-i dragostea! [...] Bai, [...] tu stii ce sarcina grea te-asteapta cu mine?“ (p.112-113). Dincolo de ridicolul si de erotismul grosier degajat de replica, e un amestec de registre stilistice care deformeaza, deturneaza sensul si respinge intentia de autenticitate.
Mariana Codrut izbuteste în „Nudul Dianei“ sa deschida canale tematice pe care, din pacate, nu le gestioneaza cu dexteritate decât pe segmente, demonstrând certe abilitati pentru respiratia narativa de mica întindere. Cronologia frânta dupa model proustian, desele plonjari în memorie, absenta tehnicii dramatice, manipularea inabila a personajelor, apelul la subtiri succedanee culturale pentru a argumenta evolutia lor, aparenta incapacitate de a le individualiza / a le da concretete, rezolvarea previzibila a dramei erotice (si de identitate) prin debutul unei alte deschideri senzuale contribuie semnificativ la ratarea romanului. Se prea poate însa ca aceasta nenaturalete sa provina tocmai din ceea ce Florin Lazarescu numea „demnitate de samurai“, justificata de faptul ca „realitatea imediata o jigneste“; scriitura Marianei Codrut îi apare ca „nobil suicid“. Partial adevarat..